Intre ciment si Dunare: un oras. Intre betoane si natura: oameni
Seara miroase a frigaruri si a mici, iar aerul racoros de august si festivalul au scos toata suflarea orasului pe faleza. De-a lungul apei se insira barci si vaporase, alaturi de locuinte plutitoare legate de mal prin podete: sunt nou noute, miros a lemn proaspat, au parcate langa ele skyjeturi sau barci cu motor, iar pe puntile lor inguste cateva sezlonguri stau intinse cu fata la Dunarea tulbure. Ma simt ca la mare, desi ghicesc in intuneric Insula in fata mea, la o azvarlitura de bat peste fluviu.
Iar daca cineva isi imagineaza ca acesta este doar un fragment adaptat din Huckleberry Finn sau ca e o pura fantezie in Romania de azi, cea cu orase la Dunare inca incremenite in comunism, cu fabrici inchise, cu blocuri gri si faleze uitate de autoritati... ei bine, nu e. Este realitate: exact ceea ce am trait personal, pe malul stang al Dunarii, in Braila, cu ocazia unui festival al berii chiar anul trecut. Am scos paragraful de mai sus, fix asa cum l-am scris atunci, din folderul de “poate intr-o zi folosibile”. E foarte buna amintirea acum, dupa ce pot trece in revista si amintiri personale din Turnu Magurele, Tulcea sau Orsova (pe care le-am vizitat intre timp, in mare viteza) si cand m-am hotarat sa scriu despre orasele de la Dunare, cu al lor potential de mai bine. Nici macar nu trebuie sa fie numit “potential turistic” acest bagaj de natura si apa de care dispun orasele dunarene, pentru ca nu vizitatorilor si trecatorilor le sunt dedicate spatiile urbane de care vorbesc. Ci chiar locuitorilor lor. Pentru ca lor le apartin zi de zi. Si ei sunt cei care merita sa traiasca intr-un mediu mai atragator, asa cum tot ei sunt la fel de responsabili de stilul lor de viata intre betoane si Dunare.
Multi romani s-au obisnuit, cred, sa ia lucrurile ca atare si sa nu miste nimic “pentru ca oricum nu face nimeni ceva”. Indiferent ca locuiesc intr-un oras mai mic sau mai mare, sunt destui cei care inca mai cred ca autoritatile sunt mereu de vina. Omul de rand, cetateanul, localnicul, poate nu e rau-voitor, dar se simte ignorat, inutil, vede cat de mult se erodeaza toate in jurul lui si... sta admirandu-le decadenta.
Sa va spun povestea Brailei? Nu o laud, nici nu ii depang soarta. Este un oras ca oricare altul din tara asta, macinat de criza economica, la fel de saracit ca si altele, cu someri, cu combinatul de celuloza inchis, cu Insula jefuita de toata lumea, indiferent ca e vorba de hoti de rand sau de hoti cu mult talent. Ei bine, nici nu vreau sa ma gandesc la asta. De ce m-as concetra pe “risipa”, care e bine ascunsa de altminteri, cand mult mai la vedere sunt lucrurile chiar realizate? Cand de fapt eu vara trecuta am vazut malul Dunarii plin de casute plutitoare noi, de niste debarcadere la fel de noi, cu multe vase, vaporase, barci, mici iahturi chiar (si nu, nu imi imaginez niciodata cat au “furat” cei care le au, poate sunt naiva, dar daca mi-as fi imaginat asta la Cannes sau la Lausanne mi-ar fi stat in gat toata excursia). Si am mai vazut oameni care se simteau ca la mare (localnici, sa ne intelegem) care faceau plaja, stateau la terase, dansau la concerte sau pur si simplu se plimbau de-a lungul falezei. Ori copiii care se dadeau cu carturile in jurul scenei ridicate pentru spectacole. Am vazut fantana arteziana din centrul civic, un unicat in tara, teatrul Maria Filotti, la fel de celebru in tara, festivalul Haricleea Darclee. Si pentru ca m-a interesat, am aflat si despre intentia autoritatilor de a uni Galati, Braila si Macin, pentru crearea zonei metropolitane “Dinogetia”, ceea ce ar intemeia aici cea de-a doua cea mai importanta aglomerare urbana din tara.
Asta m-a facut sa vad si partea buna a lucrurilor si sa imi dau seama ca, daca ce fac autoritatile tine de multi bani... viata in sine tine doar de oameni. Anul trecut m-am gandit pentru prima data la “oras” ca la un loc destinat celor care il locuiesc si in care stilul de viata e la fel de important ca bagajul istoric, arhitectural sau cultural.
Braila in sezonul estival
Povestea oraselor la Dunare din Romania pare trasa la indigo: un fost oras industrial, care a inchis portile unui combinat lasand in urma o multime de someri si o populatie saracita, un oras in care se investeste putin, pentru ca nu sunt suficiente fonduri pentru reabilitarea cladirilor, parcurilor, falezelor. Iarna ele par aproape moarte, vara se mai reanimeaza putin gratie plajelor, apei si soarelui... Dar si atunci parca prea putini au curajul sa isi intinda patura pe malul plin de pietre si guvizi morti (aruncati de pescarii ilegali de ocazie, dar din pacate nu inapoi in apa) sau sa intre in fluviul tulbure, plin de sticle de plastic.
In orasele de pe Dunare, si aici ma gandesc la cele pomenite mai sus si pe care le-am vazut personal, lucrurile ar putea sta mult mai bine. Au sansa asta: nu se afla in mijlocul Baraganului sau intr-un desert ca sa moara instant cand nu mai pot functiona ca centru industrial, cum o faceau pe vremea comunismului. Au fluviul, cu tot ce inseamna el: transport, hidroenergetica, pescuit, sursa de distractii estivale. Au si pamanturi mai fertile, deci nici cu agricultura in zona n-ar duce-o prost – cele care dispun de suficient teren. Cu construitul de spatii moderne s-ar putea descurca: malul apei cere structuri usoare, care la urma urmei au avantajul ca-s mai ieftine. Multe dintre aceste orase mai au un avantaj: o istorie veche, gratie pozitionarii lor fluviale. De-a lungul Dunarii s-a venit inca din cele mai vechi timpuri, aici s-au infiintat de mii de ani cetati, s-au construit poduri, s-a importat si cultura, nu doar marfa de negot, iar multitudinea etniilor le da o alta deschidere.
Comunismul le-a dat peste cap tot rostul, le-a transformat in zone industriale fara culoare si le-a uniformizat. Cand ma gandesc la perioada aceea imi rasuna prin minte: “Orsova, hier, ...soixante dix centimetres”. Cotele apelor Dunarii, prezentate liniar si grabit, sunau cumva a inregimentare si chiar asa a fost: nu mai distingeai care e unul si care e altul, toate aveau blocuri, un port, niste treceri de bac, poate un punct de vama si macar un combinat. Dupa comunism, au patit ca rromii dupa abolirea sclaviei: au fost eliberate din robie, dar au ramas si fara munca, nici nu mai stiau unde sa se duca, nici de integrat in modernitate nu s-au integrat, asa ca s-au multumit sa rataceasca prin democratie in cautarea unui minim de supravietuire, nu a prosperitatii. Azi Dunarea sclipeste pe la poalele blocurilor, dar marea majoritate a cladirilor dormiteaza vara in soare si iarna sub nameti, scorojindu-se pe masura ce trece timpul. Si oamenii se multumesc sa supravietuiasca sau fug din orasele lor sa-si caute norocul in alta parte.
Ce le lipseste deci oraselor de la Dunare sa redevina vii? Da, in primul rand banii, dar nu doar ai primariilor, ci ai orasenilor, pentru ca exista putine locuri de munca. Dar acestea se pot crea si prin actiuni individuale. Se da adesea vina pe fondurile si eforturile primariilor, pe mafiile locale care nu permit deschiderea de mici afaceri sau pe saracia personala, pe sistemul legislativ in sine... dar cu siguranta nu doar aceasta este problema. Perimetre urbane de genul Dinogetia ar crea noi locuri de munca in constructii, insa pana atunci nu se poate sta. De aceea am apreciat ce am vazut in Braila – unii oameni nu asteapta un proiect care cine stie cand va apuca sa primeasca fonduri, ci fac ce pot, cu resursele pe care le au la indemana. Putini au norocul sa isi permita infiintarea unui restaurant pe un vapor sau sa faca o casa la marginea orasului. Altii se multumesc sa-si cumpere o barca si sa-si transporte prietenii de pe un mal pe altul. Unii se inscriu in asociatii de pescuit sportiv. Altii cumpara o toneta stradala de inghetata si alearga de nebuni cu actele prin primarie ca sa primeasca autorizatie sa vanda. Terase au rasarit cam peste tot si, chiar si cand vin inundatii, scaunele cu picioarele in apa (in portul vechi) par sa aiba un pitoresc al lor. Iar sirul lucrurilor care cu adevarat se fac nu mai tine doar de bani – mici asociatii, cursuri, actiuni, excursii stau la indemana oricui. Iar acesta asta e primul lucru care da dinamism unui oras.
Pana la urma este vorba de atitudine si proactivitate. Sau, altfel spus, de cautarea unor resurse noi ori de folosirea inteleapta a celor pe care le avem... Un fel de dezvoltare durabila a energiei umane.
Stilul de viata pe care si-l asuma fiecare are in mare masura un impact major asupra moralului celorlalti. Am inceput vorbind despre orase la Dunare, dar aceasta teorie se poate aplica oriunde in tara. Pentru ca nu locul in sine e daruit (Dunarea reprezinta in acest caz doar un mare bonus), ci, conform zicalei, “omul il sfinteste”.
Text si foto: Alina Miron
