Muzeul Naţional din Qatar - Legenda viteazului Sahrawi şi a frumoasei Warad
Seicii pustiei mai pastreaza si azi, printre filele prafuite ale vechilor tomuri, istoria triburilor stravechi. Acolo poti gasi adevarul marilor descoperiri arabe alaturi de legende in care realul si inchipuirea se intrupeaza intr-un trunchi comun, indestructibil.
Printre legendele pline de uluitoare intamplari mistice se afla una care si-a pastrat printre sutele de ani aceeasi sensibilitate din vremurile de demult.
Atunci cand seicul Aus, conducator al tribului Thamud, om puternic si crud, a patruns in tinuturile tribului Emlaq, cu ganduri de cucerire si jaf. Trecand cu camilele si caii sai aprigi peste oameni si proviziile lor deopotriva, viteazul Sahrawi (“Desert”, in limba araba), fiul sau, recunoscut pentru dibacia cu care manuia temuta sabie din otel muzakka, a varsat cu prisosinta sange vrajmas, toata ziua, pana cand, spre seara, tanarul nobil a ajuns in preajma cortului seicului dusman.
Aici Sahrawi, ostenit de truda bataliei si ars de setea suportata peste ziua fierbinte, s-a oprit sa soarba ultimele picaturi de apa ramase in burduful din piele de capra pe care-l tinea sub sa. Doar ca burduful fusese strapuns de o sageata si apa se scursese. Departe de ai sai, ramasi mult in urma, fiul seicului simti o ameteala usoara, privirea i se impaienjeni, se clatina pe cal si aluneca moale langa o tufa de “Clopotei Galbeni”, infrant de caldura, in nisipul care fierbea nepasator. Stors de puteri, ranit si pe taram inamic, Sahrawi intrezari in departare aparitiile fantomatice ale vulturilor africani, spinarile lor albe incepusera deja sa deseneze rotocoale din ce in ce mai mici, avand in centru trupul sau care nu mai misca.
Tiptil, miscarile pleoapelor sale se lenevira si rasuflarea sacadata se mistui in suspine din ce in ce mai rare. In final nu mai simti decat strafulgerarea aripii primului vultur si firea sa razboinica se domoli pe data, inchisa in scoica mortii.
Nimeni, in afara frumoasei Warad (“Trandafir” in araba), n-a aflat vreodata ce s-a intamplat in acea seara, in care trupul vlaguit al unui print a fost smuls chiar de sub ghearele vulturilor de bratele albe ale blandei domnite.
“Allahu akbar” trebuie sa fi murmurat Sahrawi, trezit dupa cateva zile in umbra unui cort elegant si necunoscut, sub o privire limpede, neascunsa de povara niqab-ului din lana alba, fina. Sub acei ochi tanarul print simti puterile revenindu-i si, sorbind fiertura de plante cu care era imbiat, deschise gura si intreba unde l-a adus soarta. Tinerei stapane a ochilor nu-i era ingaduit sa raspunda asa ca-si chema slujicele sa vorbeasca pentru ea. Asa afla Sahrawi ca era prizonierul printesei Warad, fiica seicului catre care el si tatal sau plecasera cu razboi, ca ai lui, crezandu-l pierdut in desert, se intorsesera fara sa mai prade, considerand ca Mahomed insusi le trimisese aceasta porunca si ca, dupa datina locului, urma sa fie decapitat la 3 zile dupa ce se va fi trezit, drept pedeapsa pentru expeditia pe care o facuse.
Iar ochii care-l puteau condamna ii luminau acum fata, martori singulari ai unei treziri spre viata de care trebuia sa se desparta iar, simplu si definitiv.
La auzul sentintei printul scapa un suspin, iar Warad se iuti sa-i inchida ochii cu palma, linistindu-l ca pe un armasar agitat. Vremea trecu repede si veni noaptea dinaintea pedepsei. Printul privea cu nesat cerul care se intuneca in fata lui pentru ultima data. Pe innoptate simti degete delicate apucandu-i mana si tragand-o cu fermitate afara din cort. In fata usii, camila astepta culcata, degetele il impinsera in spinarea ei si palma mica batu usor spatele animalului care intelese, se ridica, porni si se pierdu rapid in nemurirea desertului.
A doua zi, batranii tribului o osandira la moarte pe Warad pentru evadarea detinutului ei si fiica seicului fu dusa in pustiu si injunghiata precum o capra din turma tribului. Picaturile de sange scurse din trupul ei firav si nevinovat au fost pastrate de nisipul fierbinte care le inconjura fara sa le lase sa se prelinga in adancime. Cristalele adunate formara o crusta subtire si se asternura pe pamant ca petalele unei flori fragile din piatra.
Peste cateva zile Sahrawi se strecura din pustiu sa multumeasca binefacatoarei sale, insa n-o mai afla si slugile ei ii povestira sfarsitul stapanei.
Plin de remuscari, acesta gasi floarea de nisip si isi cresta bratul, lasand sa curga sangele sau peste petalele rasfirate. Si, in timp ce viata se scurgea din venele tanarului, petalele se-ntareau si se adunau intr-o contopire de sange si nisip, ca o stea stranie si dura, iluminand inspaimantata peste vremuri.
A doua zi, langa trupul inert rasarise o floare din piatra de culoarea nisipului, cu irizatii blande si petale uitate intr-o rasucire nefireasca, pe care oamenii, in amintirea celor doi tineri, au denumit-o Trandafirul Desertului.
Aici legenda se opreste si timpul ingroapa trecutul in troienele desertului. Din loc in loc, nisipul singur isi mai aminteste de soarta celor doi si mai naste, pentru ei, suflete incrustate in piatra.
La 6000 de ani dupa nasterea legendei, celebrul arhitect francez Jean Nouvel desluseste intelesurile ascunse ale acesteia, proiectand in eternitate imaginea megalitica a Trandafirului Desertului (Desert Rose) sub forma Muzeului National din Qatar. Ca o legatura intre trecut si viitor muzeul pare a se ridica direct din desert, reverberand linistit sub balanta timpului.
Atunci cand seicul Aus, conducator al tribului Thamud, om puternic si crud, a patruns in tinuturile tribului Emlaq, cu ganduri de cucerire si jaf. Trecand cu camilele si caii sai aprigi peste oameni si proviziile lor deopotriva, viteazul Sahrawi (“Desert”, in limba araba), fiul sau, recunoscut pentru dibacia cu care manuia temuta sabie din otel muzakka, a varsat cu prisosinta sange vrajmas, toata ziua, pana cand, spre seara, tanarul nobil a ajuns in preajma cortului seicului dusman.
Aici Sahrawi, ostenit de truda bataliei si ars de setea suportata peste ziua fierbinte, s-a oprit sa soarba ultimele picaturi de apa ramase in burduful din piele de capra pe care-l tinea sub sa. Doar ca burduful fusese strapuns de o sageata si apa se scursese. Departe de ai sai, ramasi mult in urma, fiul seicului simti o ameteala usoara, privirea i se impaienjeni, se clatina pe cal si aluneca moale langa o tufa de “Clopotei Galbeni”, infrant de caldura, in nisipul care fierbea nepasator. Stors de puteri, ranit si pe taram inamic, Sahrawi intrezari in departare aparitiile fantomatice ale vulturilor africani, spinarile lor albe incepusera deja sa deseneze rotocoale din ce in ce mai mici, avand in centru trupul sau care nu mai misca.
Tiptil, miscarile pleoapelor sale se lenevira si rasuflarea sacadata se mistui in suspine din ce in ce mai rare. In final nu mai simti decat strafulgerarea aripii primului vultur si firea sa razboinica se domoli pe data, inchisa in scoica mortii.
Nimeni, in afara frumoasei Warad (“Trandafir” in araba), n-a aflat vreodata ce s-a intamplat in acea seara, in care trupul vlaguit al unui print a fost smuls chiar de sub ghearele vulturilor de bratele albe ale blandei domnite.
“Allahu akbar” trebuie sa fi murmurat Sahrawi, trezit dupa cateva zile in umbra unui cort elegant si necunoscut, sub o privire limpede, neascunsa de povara niqab-ului din lana alba, fina. Sub acei ochi tanarul print simti puterile revenindu-i si, sorbind fiertura de plante cu care era imbiat, deschise gura si intreba unde l-a adus soarta. Tinerei stapane a ochilor nu-i era ingaduit sa raspunda asa ca-si chema slujicele sa vorbeasca pentru ea. Asa afla Sahrawi ca era prizonierul printesei Warad, fiica seicului catre care el si tatal sau plecasera cu razboi, ca ai lui, crezandu-l pierdut in desert, se intorsesera fara sa mai prade, considerand ca Mahomed insusi le trimisese aceasta porunca si ca, dupa datina locului, urma sa fie decapitat la 3 zile dupa ce se va fi trezit, drept pedeapsa pentru expeditia pe care o facuse.
Iar ochii care-l puteau condamna ii luminau acum fata, martori singulari ai unei treziri spre viata de care trebuia sa se desparta iar, simplu si definitiv.
La auzul sentintei printul scapa un suspin, iar Warad se iuti sa-i inchida ochii cu palma, linistindu-l ca pe un armasar agitat. Vremea trecu repede si veni noaptea dinaintea pedepsei. Printul privea cu nesat cerul care se intuneca in fata lui pentru ultima data. Pe innoptate simti degete delicate apucandu-i mana si tragand-o cu fermitate afara din cort. In fata usii, camila astepta culcata, degetele il impinsera in spinarea ei si palma mica batu usor spatele animalului care intelese, se ridica, porni si se pierdu rapid in nemurirea desertului.
A doua zi, batranii tribului o osandira la moarte pe Warad pentru evadarea detinutului ei si fiica seicului fu dusa in pustiu si injunghiata precum o capra din turma tribului. Picaturile de sange scurse din trupul ei firav si nevinovat au fost pastrate de nisipul fierbinte care le inconjura fara sa le lase sa se prelinga in adancime. Cristalele adunate formara o crusta subtire si se asternura pe pamant ca petalele unei flori fragile din piatra.
Peste cateva zile Sahrawi se strecura din pustiu sa multumeasca binefacatoarei sale, insa n-o mai afla si slugile ei ii povestira sfarsitul stapanei.
Plin de remuscari, acesta gasi floarea de nisip si isi cresta bratul, lasand sa curga sangele sau peste petalele rasfirate. Si, in timp ce viata se scurgea din venele tanarului, petalele se-ntareau si se adunau intr-o contopire de sange si nisip, ca o stea stranie si dura, iluminand inspaimantata peste vremuri.
A doua zi, langa trupul inert rasarise o floare din piatra de culoarea nisipului, cu irizatii blande si petale uitate intr-o rasucire nefireasca, pe care oamenii, in amintirea celor doi tineri, au denumit-o Trandafirul Desertului.
Aici legenda se opreste si timpul ingroapa trecutul in troienele desertului. Din loc in loc, nisipul singur isi mai aminteste de soarta celor doi si mai naste, pentru ei, suflete incrustate in piatra.
La 6000 de ani dupa nasterea legendei, celebrul arhitect francez Jean Nouvel desluseste intelesurile ascunse ale acesteia, proiectand in eternitate imaginea megalitica a Trandafirului Desertului (Desert Rose) sub forma Muzeului National din Qatar. Ca o legatura intre trecut si viitor muzeul pare a se ridica direct din desert, reverberand linistit sub balanta timpului.
