Tabla tip țiglă – elementele de calitate la care să fim atenți

În limbajul uzual, este cunoscută ca ”țiglă metalică”, deși numele este cumva impropriu. Țigla clasică este o piesă de învelitoare bine definită, din argilă arsă (sau beton, o variantă mai recentă). Dar, pentru că tabla folosită la fabricare preia forme similare țiglelor tradiționale, termenul de țiglă metalică s-a consacrat și probabil va fi imposibil să îl mai schimbăm.

Conform normativului de referință pentru proiectarea, execuția și exploatarea învelitorilor, NP 069 – 2014, ar trebui să le numim ”panouri metalice profilat-ambutisate”, dar... nici chiar producătorii nu le spun așa. Le mai zic ”tablă tip țiglă”, ceea ce pare o concesie mai ușor de acceptat. Cert este că vorbim de aproximativ jumătate din piața de învelitori din România, unde se produce de altfel cam toată cantitatea necesară pe plan local. Cifre asemănătoare avem pentru toată Europa de Est, fiind vorba despre o învelitoare ușoară, simplu de montat, destul de fiabilă și, foarte important, ieftină. Poate fi considerată un upgrade la tabla fălțuită, de oțel zincat, sau la panourile ondulate din beton (uneori cu conținut de azbest!) folosite la noi din abundență până la sfârșitul secolului trecut.

Trebuie să spunem că forma spațială a acestui tip de învelitoare nu este doar un capriciu estetic, menit să imite țigla clasică. Miile de ani de utilizare a învelitorilor demonstrează că o suprafață înclinată ondulată permite evacuarea mai rapidă a apei sub forța gravitației, motiv pentru care și o parte dintre țiglele clasice au forma respectivă. În zonele cu precipitații rare și lichide din jurul Mării Mediterane, nu era nevoie de un acoperiș cu înclinare mare, precum în regiunile nordice. În schimb, pentru ploile torențiale, forma profilată a învelitorii ajuta la scurgerea rapidă a apei și la uscare, ceea ce prelungea durata de viață a acesteia. Iată de ce, pe lângă formele plane, întâlnim și aceste profilări accentuate, uneori ca niște olane; ele au și rol estetic, bineînțeles, fiind vorba de un aspect familiar, legat de tradiția de a construi și a locui din Europa. În orice caz, normativul prevede ca panta minimă a acoperișului realizat cu tablă tip țiglă să fie de 25%, adică puțin peste 11º - specialiștii recomandă totuși înclinări mai mari, pentru ca apa și zăpada să nu afecteze învelitoarea, șarpanta sau întregul sistem de acoperiș. Întrucât montajul se face în sistem discontinuu, apa poate pătrunde sub învelitoare sub efectul vântului – lucru de care unii montatori nu țin cont și lasă lufturi aparent inofensive, sub pretextul că este un acoperiș ventilat; ventilarea se face doar în zone prestabilite – de regulă la pazie, la coamă sau prin elemente speciale.

Ambutisarea este un procedeu clasic de prelucrare a tablei, folosit la fabricarea acestui tip de învelitoare. Practic, este o deformare plastică la cald sau la rece, cu ajutorul unei matrițe ce conferă tablei o structură spațială. Provocarea acestui procedeu este ca materialul să își păstreze grosimea uniformă, deoarece apariția tensiunilor diferențiate îl poate subția în anumite zone, ceea ce ar duce la vulnerabilități în serie – vizibile în cazul produselor de slabă calitate; în timp, pot apărea găuri sau crăpături, sub efectul distructiv al ruginii, al tensiunilor acumulate în cadrul montajului sau al intemperiilor (vânt, zăpadă, grindină, dilatări și contractări sub efectul temperaturii).

tiglametalica2

Panourile metalice utilizate frecvent în România sunt alcătuite, de regulă, din tablă de oţel, cu diferite exigențe de calitate. Există și variante din oţel inoxidabil, aluminiu, zinc sau cupru, precum şi din diverse aliaje, cu sau fără acoperire suplimentară (sunt produse mai scumpe, întâlnite relativ frecvent pe piața Europei de Vest și de Nord). În cazul tablei de oțel, acoperirile sunt absolut obligatorii, calitatea fiind conferită și de straturile depuse, calitatea și tehnologiile folosite în acest scop. Un prim tratament este alcătuit din imersia la cald în zinc, sau acoperirea cu aliaje din aluminiu și zinc în diferite proporții. Ulterior, se depun pelicule cu pulberi din acril, poliester, poliester cu durabilitate ridicată (HDP), poliester modificat cu silicon (SP-S), polifluorură de viniliden (PVDF), policlorură de vinil/plastisol (PVC-P), poliuretan, poliester modificat cu poliuretan (PUR-PA) sau cu poliester modificat cu poliamidă (SP-PA). Mai sunt întâlnite acoperiri cu film laminat de policlorură de vinil/plastisol (PVC-F), polifluorură de vinil, polietilenă, polietilen tereftalat (PET-F) sau polipropilenă. Acești polimeri reprezintă de fapt prima barieră contra intemperiilor, având calitatea de a fi în același timp duri, pentru a rezista intemperiilor, cât și elastici, deoarece tabla ca strat suport are o anumită elasticitate. Pentru anumite sortimente, sunt depuse ca strat final, integrate în acești polimeri, diverse particule minerale sau ceramice.

Grosimea este un alt parametru de calitate. Se poate vorbi despre grosimi cuprinse între 0,3 mm şi 1,25 mm, dar majoritatea produselor de la noi se prezintă cu valori de aproximativ 0,5 mm. De aici, începe o întreagă discuție, dusă de regulă în zona de marketing: grosimea este cu sau fără straturile de acoperire? Aceleași mize se discută și pentru elementele de coamă, streașină, dolii, sisteme pluviale, accesorii și altele asemenea, care sunt cam la același nivel (grosime, acoperiri, calitatea oțelului), deși solicitările pot fi mai mari.

În mare, cam acestea sunt proprietățile de care trebuie să ținem cont în evaluarea învelitorii metalice ambutisate. Restul ține de montaj, care are și el rolul lui în obținerea unui acoperiș de calitate.