Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc: Cristina Dumitrescu
„Fără voluntari nu ar exista obiectivele îndeplinite, nu ar exista miile de copii inspiraţi, nu ar exista premiile, nu ar exista spațiul în care să putem visa și să clădim un viitor mai bun pentru noi toți, nu ar exista efervescența care mână De-a Arhitectura. Activitatea asociaţiei există mulţumită sutelor de voluntari care ni s-au alăturat, vreme de un atelier, vreme de un an şcolar sau mai mulţi, cu dedicare şi maximă seriozitate. Noi, echipa De-a Arhitectura, voluntari şi noi de multe ori, le mulţumim!
Seria 'Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc', lansată în septembrie 2016, și-a propus să prezinte voluntarii noștri – arhitecţi, urbanişti, peisagişti, designeri, ingineri, studenţi – să ofere o platformă unde aceștia să povestească despre ei, despre proiectele pe care le desfășoară în domeniile în care profesează, dar şi despre alte iniţiative din care fac parte şi care schimbă faţa lumii dincolo de cadrul pe care noi l-am oferit.
Ne-am bucurat şi ne-am entuziasmat de fiecare dată când am descoperit lucruri pe care nu le ştiam despre voluntarii noştri şi ne dorim să ne lăsăm inspiraţi şi cuceriţi în continuare de cei care ni s-au alăturat de-a lungul timpului sau ni se vor alătura în viitor, să aflăm puţin din povestea sau istoria fiecărui individ în parte.
Cristina Dumitrescu a venit în familia De-a Arhitectura în Bucureşti, în 2015. Pe lângă îndrumarea la clasă, Cristina ia parte la muuulte ateliere De-a arhitectura, fiind şi autorul unora dintre acestea. În prezent coordonează proiectul «Interdisciplinaritate re-construită», o colecție de idei de ilustrare a unor noțiuni extrase din disciplinele studiate în gimnaziu prin mediul construit. Vă invităm să citiţi mai departe şi să aflaţi povestea încă unui voluntar De-a Arhitectura.” – Asociația De-a Arhitectura
Ce te-a determinat să studiezi arhitectura şi să devii arhitect?
Un joc. L-am primit pe la zece-unsprezece ani, de la Moş Crăciun. Erau patru case tradiţionale din patru zări ale Globului, desenate desfăşurat pe câte o coală de carton. Trebuia să le decupezi, apoi să le pliezi şi să le lipeşti marginile, ridicându-le astfel în 3D. Am făcut asta, dar mai ţineţi minte lipiciul cu lopăţica care mirosea a migdale? Pelicanol. Mi-au ieşit rău lipiturile, le-am murdărit. Dar consumasem deja cartoanele din joc… Aşa că mi-am spus că mai bine îmi fac eu căsuţele mele.
Din clasa a şaptea eram deja hotărâtă, ştiam că voi da la Arhitectură. Şi de atunci şi pe tot parcursul liceului am folosit şi experimentat geometria pe care o învăţam; în toate vacanţele am avut şantier pe birou – machete, machete, machete.
Ce aspecte ale felului cum ai fost crescută sau ai fost educată ţi-au modelat principiile sau filozofia de viaţă/în meseria de arhitect?
Bunica mea din partea mamei (care m-a crescut câţiva ani), fost procuror, era extrem de corectă şi cu tare mult bun simţ.
Tata, fizician, chestiona totul şi privea orice lucru de jur împrejur, încercând să-l descifreze ca să îl înţeleagă.
Mama este un om puternic şi integru. A trecut prin mari schimbări cu multă determinare, chiar şi când s-a rătăcit o vreme.
Mi-ar plăcea foarte mult să cred că am moştenit de la fiecare dintre ei măcar puţin din ceea ce, pentru mine, îi defineşte.
Cine sau ce a avut cea mai mare influenţă asupra muncii tale până în prezent?
Şeful meu! E structurist, are acum 82 de ani, lucrează practic tot timpul. Pasionat de muzica clasică, de călătorii, de lume în general. În 2001, când am terminat facultatea şi m-am angajat (apoi la câţiva ani mi-am făcut firma mea, dar colaborez şi azi cu dumnealui), şefu’ m-a trimis la un releveu şi mi-a dat pe mână cu totul proiectul de refuncţionalizare. Sigur, aveam o colegă de birou, arhitect cu mare experienţă, care m-a ajutat şi m-a susţinut, dar tipul ăsta de încredere pe care am simţit-o investită în mine a fost extraordinar.
Şeful meu le spune colegilor ingineri: „Dragă, un inginer, ca să fie bun, trebuie sa fie şi artist!”. Desigur că se subînţelege şi reversul… Aşa că m-a format cu preocupare spre partea de detalii tehnice şi de funcţionare.
Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?
Acum patru ani, direct în pregătirea îndrumătorilor. Adică târziu, în seara dintre prima şi a doua zi de training, a fost postată o întrebare pentru completarea unei echipe (dna. profesor era înscrisă, dar nu avea coechipier arhitect) şi am îndrăznit să spun că aş veni eu. Nu ştiam că era la mijlocul training-ului, altfel nu m-aş fi aruncat atunci. A doua zi am ajuns direct la simulările de lecţii. Eram total pe dinafară…
De ce am început? Urmăream pagina De-a arhitectura pe Facebook pentru că mi se părea un program excepţional. Ma gândeam însă că voi încerca marea cu degetul când băiatul meu cel mare urma să ajungă în clasa a IV-a. Dar s-a întamplat puţin mai repede şi a fost foarte bine aşa.
La ce mă aşteptam – nu ştiu, cred că emoţiile au depăşit orice aşteptări aş fi putut să am…
Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Energia. Sinceritatea. Curăţenia. Cu copiii nu merge cu ambiguităţi, cu vorbe mari, cu fraze lungi. Ori te faci înţeles, ori îi pierzi. Ori rezonează cu subiectul, ori renunţă. Şi ca să rezoneze, trebuie să îl găsească relevant. Adică să îi privească.
Şi oamenii din echipa De-a arhitectura. Sunt o adevarată inspiraţie fiecare dintre ei!
Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Primul an. Nu colaborarea cu De-a Arhitectura a fost dificilă, ci lucrul la clasă mi-a pus nişte probleme. Normal, ca la orice lucru care se învaţă în timp, începutul poate fi mai greu. Iar eu, în general, mă acomodez încet la orice situaţie sau proiect. Nu ştiam ce aşteptări trebuie să am şi nu îmi era foarte clar ce pot face eu şi ce poate face profesorul. E atât de important profesorul clasei în ecuaţia asta!
În al doilea an am văzut rezultatele anului anterior şi deja aveam altă încredere; în timp, am ajuns să apreciez „haosul” din clasă – atâta timp cât copiii participă, se gândesc, vorbesc despre subiect şi colaborează, e bine!
Ai fost marcată de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa ta în clasa De-a arhitectura?
Da – da – da! Pot să spun câţiva profesori aici? [n.r. Da!] Ar fi mai mulţi, dar pe ei mi-i amintesc aşa, din prima.
Dl. I. Marin, mate gimnaziu – dincolo de nivelul la care ne-a pregătit, mi-a rămas şi acum în minte ţinuta. Impecabil – spatele drept, costum, cămaşă şi cravată, în fiecare zi. Respectam materia pentru că respectam profesorul.
Dna. V. Georgescu, română gimnaziu – pentru că ne vorbea cu drag, avea un glas şi o intonaţie care te făcea să asculţi totul ca pe o poveste.
Dna. Al. Dumitrescu, mate liceu – pentru seriozitate, constanţă şi echilibru. Pentru felul în care te făcea să te simţi apreciat.
Dna. R. Matei, română liceu – preda româna în Liceul de Informatică şi nu ne slăbea o clipă! Ce bine ne-a făcut!
Dna. Bârsan, engleză liceu – pentru eleganţa cu care ne traducea de fiecare dată (prietenei mele şi mie) versurile Pink Floyd cu care noi eram convinse că o vom încuia…
Dl. Prof. Dr. Arh. Florin Biciuşcă – pentru prietenia şi umorul cu care făcea îndrumare, foarte dedicată, de altfel, la atelier. M-a pus pe picioare, o dată pentru că am facut proiectare în anii mari, apoi mi-am dat diploma sub îndrumarea dumnealui şi ulterior m-a trimis la interviu spre cel despre care v-am povestit anterior [n.r. Şefu’]. Şi pentru că în toate m-a învăţat simţul măsurii.
Nu pot să spun exact cum experienţele astea mi-au influenţat prezenţa în clasă. Sper că reuşesc să le fiu prieten copiilor în timp ce îi provoc să gândească şi să îşi depăşească priceperile actuale. Îmi doresc să le dezvolt obiceiul de a privi atent pentru a înţelege şi, apoi, pentru a lega lucrurile între ele. Şi de a căuta în continuare acolo unde nu au un răspuns pe moment.
Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?
Copiii. Baieţii mei şi nu numai. Şi, desigur, lumea asta în care vor trăi; încerc să înţeleg ceva din cum va fi. Îmi place să călătorim şi să o văd de-aproape.
Şi animalele, am multe şi diferite. E fascinantă lumea lor şi mult mai simplă decât a noastră.
Spune-ne câteva cuvinte despre cele mai frumoase dintre proiectele tale care au atins comunitatea, oraşul.
În general un proiect executat, construit, atinge într-un fel comunitatea. Cred că îmi place cel mai mult să intervin pe case sau în zone vechi. Mi se pare că a reuşi să le citeşti spiritul şi să te înţelegi cu el în ceea ce adaugi tu, ca răspuns la cerinţa unui client, le aduce o viaţă nouă. Locurile astea au deja povestea lor, pe care trebuie s-o priveşti (sigur, când e cazul) cu respect. Dacă reuşeşti, întorci comunităţii, împreună cu beneficiarul, ceva cu semnificaţie.
Iar apoi exact asta îmi place la De-a Arhitectura, faptul că ajungi la oameni. Şi la cei mari, adică. S-a întâmplat de câteva ori până acum să îmi spună copiii că au mers acasă şi au vorbit cu părinţii despre ce aflaseră la cursuri – de exemplu, că au deja repere noi când circulă în oraş (ca blocul Dunărea, cu toată istoria lui) sau că au verificat dacă proiectul lor de casă respectă distanţa până la vecini şi da, e bine, intră soarele între case!
Care este motto-ul tău personal ?
Sunt tare împrăştiată şi destul de inconsecventă în cum lucrez (şi nu numai), aşa că e greu să găsesc un motto al meu. Dar am stat aşa, şi m-am gândit, şi ştiu să spun că funcţionez cel mai bine când mă implic emoţional sau afectiv. Iar pentru asta trebuie fie să cred în rostul în sine a ceea ce fac, fie să relaţionez bine cu oamenii din echipă. Acolo îmi găsesc motivaţia cea mai puternică.
Vă mai povestesc ceva… Un băieţel de clasa întâi, la atelierul cu planete [n.r. Atelier „Planet City”], a tras la sorţi meseria de stomatolog. Offf, tare nu i-a plăcut şi voia să o schimbe, pentru că nici nu ştia cum şi nici nu voia să o ilustreze. Dar l-am rugat să mai încerce, reamintindu-i că în afară de obiectele legate de meserie, ne ocupăm de amenajarea întregii planete, incluzând orice alte lucruri, plante sau animale care credem noi că i-ar plăcea personajului nostru. Aşa că s-a gândit puţin şi a găsit soluţia: planeta-pui, în ciocul căreia/căruia locuia stomatologul cel mai blând.
La asta sper să ajutăm, la un mediu construit mai bun şi mai prietenos.
