Azbestul. Dușmanul tăcut din construcțiile vechi

Se știe că este prezent în acele plăci de azbociment, folosite din plin la acoperișurile construcțiilor industriale (agricole, în special), dar și civile – depozite, anexe, chiar locuințe, în anumite zone ale țării; ce se știe mai puțin este că azbestul a fost folosit la numeroase alte elemente de construcție: tubulaturi pentru diverse elemente de instalație, panouri izolatoare în pereți despărțitori, produse pentru acoperire tip tencuială sau vopsea, plafoane suspendate și dale de pardoseală, izolații ignifuge pentru diverse structuri (mai ales metalice) și multe altele. Acestea încă există în clădirile respective și, atâta vreme cât nu sunt ”deranjate”, pericolul este ținut sub control. Dar vine un moment în care se intervine, pentru renovare, reabilitare sau demolare - aici, lucrurile pot deveni cu adevărat periculoase.

La o primă vedere, azbestul este un material natural miraculos, fiind folosit încă din zorii civilizației umane la optimizarea unor obiecte precum vasele ceramice sau fitilele de opaiț. Rezistent la căldură, este un bun izolator termic, electric, fonic și hidric, este flexibil, rezistent la întindere și răsucire, nu se degradează chimic și poate fi încorporat în diverse alte materiale. Vechii perși îi uimeau pe străini cu textile din fibre de azbest care nu ard și în mitologie erau menționate animale fabuloase cu blană din acest material care pot trece fără probleme prin foc. Inițial, era întâlnit doar în obiecte deținute de regi, dar în epoca industrială a fost folosit pe scară largă, mai ales la sfârșitul secolului al XIX-lea și în secolul al XX-lea până prin anii 1970.

S-a folosit în domenii dintre cele mai variate, de la izolații, ignifugări și finisaje pentru construcții (inclusiv în beton, cărămizi sau tapet), pentru vapoare și vagoane de cale ferată, la echipamente pentru laboratoare, industria cauciucului sau chiar pudră de talc pentru bebeluși (este faimos un proces din 2018 în care un renumit producător a trebuit să plătească daune de miliarde de dolari). În spitalele din perioada interbelică, pentru a trata hipotermia, bolnavul era pus pe un pat încălzit electric și acoperit cu o pătură de azbest. Chiar dacă au urmat o serie de interdicții, urmările acelei perioade sunt încă prezente; acum un deceniu, se estima că peste jumătate din casele Marii Britanii încă aveau o anumită cantitate de azbest.

Faptul că este deosebit de dăunător pentru sănătate a fost stabilit la începutul secolului trecut, când s-a constatat o mortalitate suspect de mare în minele de azbest și în fabricile care produceau textile cu azbest. Problema cea mai mare este că simptomele de boală apar târziu, uneori chiar după 10 – 15 ani, când afecțiunea este destul de avansată și nu se mai poate face mare lucru, iar încetarea expunerii nu ajută decât în mică măsură - practic, e o ”bombă cu ceas” personală. Principala boală incriminată este azbestoza, o inflamație cronică și progresivă a plămânilor care evoluează deseori în diverse tipuri de cancer, de la mezoteliom pleural la cancer bronho-pulmonar, al căilor respiratorii, chiar rinichilor și sistemului biliar. Asocierea dintre mezoteliom și azbest a fost făcută relativ târziu, prin anii 1940. Toate acestea se petrec în urma inhalării fibrelor de azbest, care sunt extrem de fine și friabile, devenind în urma șocurilor ca o pulbere invizibilă. Practic, cele mai periculoase sunt tocmai cele mai fine, cu lungimea sub 200 microni și grosimea de maxim 3 microni.

În România, dată fiind legislația, cei mai expuși sunt lucrătorii din construcții - încă există instalații vechi protejate cu azbest, cuptoare și cazane, coșuri de fum, acoperiri bituminoase, învelitori din azbociment (fabricate până în anii 1990, cu un conținut de circa 10% azbest) sau plăci tip țiglă din perioada interbelică (asemănătoare ardeziei). Conform legislației autohtone, un lucrător nu are voie să fie expus o perioadă de 8 ore la o concentrație de azbest în suspensie mai mare de 0,1 fibre/cm³. În cazul celor care intervin asupra elementelor de construcție cu conținut de azbest, desigur expunerea este mult mai mare, prin urmare sunt absolut necesare metode speciale de protecție; de multe ori, este de preferat ca asupra acestora să intervină personal specializat în lucrul cu substanțe toxice sau periculoase.

Iată câteva prevederi din legislație, destinate angajatorilor și celor care lucrează în medii suspecte, reguli de care trebuie neapărat să se țină seamă:

- angajatorii sunt obligați să evalueze natura, durata și nivelul de expunere al lucrătorilor la azbest, identificând materialele și operațiunile care presupun un anumit grad de risc; se fac teste ale căror rezultate trebuie comunicate și Inspectoratului teritorial de muncă, lucrătorilor și medicului de medicina muncii.

- munca se organizează în sensul unei expuneri cât mai reduse, respectând valorile maxime admise și asigurând mijloace de protecție colectivă și individuală, cu echipamente de protecție corespunzătoare.

- lucrătorii nu au voie să mănânce, să bea sau să fumeze în spațiile respective; hainele contaminate se curăță în unități specializate, nu la domiciliu angajaților.

- spațiile, sculele și echipamentele contaminate se semnalizează ca atare, iar după desfășurarea activității se curăță eficient, până la îndepărtarea pericolului.

- deșeurile cu conținut de azbest trebuie ambalate, etichetate și evacuate astfel încât să nu emită pulberi, fiind colectate de operatori specializați.

- activitatea trebuie să respecte evitarea cât mai strictă a degajării de pulberi în aer, pulbere care trebuie colectată cât mai aproape de sursă.

- angajații, la rândul lor, au obligația să își anunțe angajatorul de prezența azbestului sau suspiciunea că acesta ar putea fi prezent.

- atunci când este posibil, de exemplu la plăci, cartoane, șnururi, emisiile de azbest pot fi reduse prin impregnarea cu apă, având totuși grijă ca materialul să nu cedeze (tencuieli sau diverse materiale friabile).

- în prezența azbestului, se aleg de preferat scule manuale sau cu viteză redusă, care să nu antreneze curenți de aer sau să pulverizeze materialele, eventual se folosesc echipamente de captare a pulberilor, cu aspirație și filtru performant (așa-numitul ”filtru absolut”); pentru a desprăfui aerul, se poate pulveriza apă.

- nu se folosesc metode de curățare prin măturare, suflante și aspiratoare casnice.

- echipamentele de protecție speciale presupun costume (combinezoane) etanșe la pulberi și dotarea fie cu aparate filtrante, care rețin particulele de azbest, fie izolarea completă și alimentarea cu aer respirabil; măștile filtrante sunt de unică folosință și se aruncă după utilizare, odată cu deșeurile.

- în cazul lucrătorilor care au activat la un moment dat în medii cu azbest, supravegherea sănătății căilor respiratorii se face și după ani de zile (din 3 în 3 ani, cel puțin), indiferent dacă aceștia nu au mai fost expuși ulterior.

Protecția muncii în acest domeniu este deosebit de complexă, ceea ce este foarte bine, cu condiția să fie respectată; din păcate, episoadele în care se lucrează în prezența azbestului sunt neglijate, mai ales dacă se petrec rapid. Riscuri există și pentru cei care fac lucrări de renovare în regie proprie. Pot avea surprize să găsească azbest sub un tapet vechi, o tencuială sau un tavan aparent. Mulți nici măcar nu își dau seama că acolo a existat vreodată azbest. Atâta vreme cât fibrele stau liniștite sub un strat de finisaj, lucrurile rămân sub control. Când sunt însă deranjate, situația poate degenera. Pentru cei care renovează case vechi, dacă există suspiciuni privind azbestul, eventual confirmate de teste ale unor laboratoare specializate, cel mai bine este ca lucrările să fie atribuite unor executanți profesioniști.