Ce nu putem evacua prin rețeaua de ape uzate, ca persoane fizice și juridice
Conform legislației românești, adaptate la normele comunitare europene, evacuarea apelor uzate este permisă numai dacă prin aceasta nu se aduc prejudicii igienei și sănătății publice sau personalului de exploatare, nu se diminuează capacitatea de transport a canalelor colectoare, nu se degradează construcțiile și instalațiile rețelelor de canalizare, stațiile de epurare și echipamentele asociate. De asemenea, trebuie ținut cont de potențialitatea pericolului de explozie, a perturbării proceselor din stațiile de epurare și diminuarea capacității de preluare a acestora. În consecință, apele uzate nu trebuie să conțină următoarele:
Grăsimi alimentare (ulei ars, grăsimi animale) - sunt printre cele mai poluante substanțe, cu efecte negative asupra solului și apei, iar eliminarea lor este extrem de dificilă. Un singur litru de ulei ars aruncat în reţeaua de canalizare poate polua circa un milion de litri de apă; ajunse în râuri sau mări, substanțele grase formează o peliculă de suprafață care oprește oxigenarea apei și lumina, afecâtând flora și fauna. Depunerea acestora pe pereţii sistemului de canalizare facilitează aglomerarea altor substanțe și provoacă obturări regulate, coroziune mai rapidă şi, desigur, un miros urât. În plus, acestea solicită stațiile de epurare, provocând uzura accentuată a echipamentelor. Depunerile de grăsimi și formarea dopurilor în canalizare sunt mai frecvente în sezonul rece și atunci când se folosește mai puțină apă caldă, din motive de economie, așa cum se întâmplă în ultimii ani. Depunerea grăsimilor începe cu rețeaua de canalizare a imobilului, provocând pagube directe inclusiv utilizatorilor. Există o metodă corectă de a rezolva această problemă: se duc aceste substanțe la un centru de colectare (când este vorba de cantități mari, cum este cazul restaurantelor, această practică este chiar recompensată). Aceste centre duc grăsimile mai departe unor fabrici care produc glicerină, combustibil bio-diesel, diferite emulsii. În general, alimentele și resturile menajere este bine să ajungă la gunoi, în saci menajeri, nu în canalizare.
Materiale de construcție - rămase nefolosite (de exemplu mortare, ipsos, adezivi, nisip, praf sau moloz), nu au ce căuta în rețeaua de canalizare. Dacă este vorba de un mortar preparat, se lasă să se întărească și se aruncă la coșul de gunoi. La fel se procedează cu vopseaua, dar numai dacă este uscată; dacă este încă lichidă, este de preferat să fie dusă la un centru care colectează deșeuri toxice. Lucrătorii la instalațiile de colectare a apei uzate au mai constatat că se aruncă în toaletă și pământ din ghivece sau frunze, chiar plante în întregime. Mai pot fi întâlnite suspensiile dure și abrazive – de exemplu pulberile metalice și granulele de roci, precum și altele asemenea, care prin antrenare pot provoca erodarea țevilor și canalelor. Nisipul, rumegușul, silicatul folosite ca așternut igienic pentru pisici vor înfunda cu siguranță canalizarea. Chiar dacă rumegușul este biodegradabil, el într-o primă fază se va umfla, formând dopuri.
Medicamente și substanțe toxice – este de preferat să nu ajungă în apă, ci la farmacii sau centre care colectează medicamente expirate; dacă sunt aruncate la gunoi, trebuie sigilate bine. Dacă ajung în apa de canal, nu vor putea fi prelucrate și neutralizate de stațiile de epurare, deci vor ajunge în mediul înconjurător. Acestea conțin substanțe care pot fi toxice, hormoni, antibiotice care generează rezistența anumitor bacterii, cu tot ceea ce presupune, în special proliferarea infecțiilor nosocomiale. În aceeași categorie pot fi incluse substanțele de protecție a plantelor, pesticidele-fungicide, erbicide, insecticide, algicide și substanțe chimice folosite pentru conservarea materialului lemnos, a pielii sau a materialelor textile, dar și alte substanțe chimice toxice, carcinogene, mutagene sau teratogene ca: acrilonitril, hidrocarburi policiclice aromatice, benzipiren, benzantracen și altele asemenea. Există stații de epurare care tratează și astfel de substanțe chimice, dar prețul proceselor este foarte mare, astfel că de regulă nu se apelează la ele.
Apele uzate provenite de la unitățile medicale și veterinare, curative sau profilactice, de la laboratoarele și institutele de cercetare medicală și veterinară, înteprinderile de ecarisaj, precum și de la orice fel de întreprinderi și instituții care, prin specificul activității lor, pot produce contaminarea cu agenți patogeni (microbi, virusuri, ouă de paraziți) se descarcă în rețelele de canalizare ale localităților și în stații de epurare numai în condițiile în care s-au luat în prealabil toate măsurile de dezinfecție / sterilizare prevăzute de legislația sanitară în vigoare.
Textilele, vata medicinală, ața dentară și produsele de igienă personală (bețișoare de urechi, dischete demachiante, șervețele umede, absorbante etc.) pot obtura țevile, mai ales că au fibre care se agață și favorizează formarea aglomerărilor. Produsele de igienă pentru uz personal sau medical, contrar aparențelor, nu sunt biodegradabile, având un conținut ridicat de fibre sintetice, în special din poliester, polipropilenă, mătase artificială și vâscoză (pe lângă celuloza care este relativ sigură). În țările unde această industrie a înflorit, au crescut și intervențiile de desfundare a canalizării – peste 90% din intervenții au drept cauză aruncarea acestora în toaletă, și nu la coșul de gunoi, pentru a fi reciclate, așa cum ar trebui. Legislația europeană a inclus aceste șervețele pe lista produselor din plastic, sunt marcate ca atare pe ambalaj și fiecare țară are de atins o țintă de reciclare a lor. Sunt o sursă importantă de microplastic, ducând la poluarea masivă a apelor de suprafață sau de adâncime, și, în plus, au un conținut ridicat de substanțe alergene, antioxidante toxice, parfumuri care pot provoca dermatite, conservanți ce pot afecta sănătatea oamenilor. Au apărut și șervețele umede biodegradabile, care, probabil, vor deveni în timp singurele de pe piață. Singurul produs biodegradabil care trebuie să ajungă în toaletă este hârtia igienică. Părul, chiar dacă este biodegradabil, are tendința de a forma ghemotoace și de a provoca aglomerări care înfundă țevile. În general, se au în vedere corpurile plutitoare sau antrenate care nu trec prin grătarul cu spațiu liber de 20 mm între bare, iar în cazul fibrelor textile ori al materialelor similare (pene, fire de păr de animale) care nu trec prin sita cu latura fantei de 2 mm. Mucurile de țigară plutesc și nu sunt biodegradabile.
Substanțe cu agresivitate chimică asupra materialelor din care sunt realizate rețelele de canalizare, echipamentele și conductele din stațiile de epurare a apelor uzate (acizi, baze) sunt, de asemenea, interzise în canalizare. Există și substanțe care, împreună cu aerul, pot forma amestecuri explozive: benzina, benzenul, eterii, cloroformul, acetilena, sulfura de carbon, solvenții, dicloretilena și alte hidrocarburi clorurate, apa sau nămolul din generatoarele de acetilenă.
Substanțele toxice sau nocive, singure sau în amestec cu apa din canalizare, pot pune în pericol personalul de exploatare a rețelei de canalizare și a stației de epurare. Alte substanțe cu grad ridicat de periculozitate sunt metalele grele și compușii lor, compușii organici halogenați, compușii organici cu fosfor sau cu staniu, substanțele radioactive, inclusiv reziduurile. De regulă, acestea pot proveni de la agenți economici care au un obiect de activitate specific și trebuie să asigure autoritățile că apa evacuată de ei este sigură.
Substanțele cu miros puternic – acestea, singure sau în amestec cu apa din canalizare, pot contribui la poluarea mediului, precum și cele colorate, care, în cantități mari, nu pot fi prelucrate și, după ieșirea din stația de epurare, determină modificarea culorii apei receptorului natural (râul, lacul etc.).
Trebuie să înțelegem că o stație de epurare, oricât ar fi de performantă, nu poate face minuni. Orice substanță aruncăm în apă, trebuie decantată, filtrată, neutralizată, astfel încât să nu poluăm mediul, să nu ne otrăvim, să nu consumăm pentru toate acestea o cantitate de energie peste puterile noastre. Ceea ceea ce aruncăm va ajunge, mai devreme sau mai târziu, tot la noi, în farfuria noastră sau în produsele pe care le folosim, pentru că totul circulă în natură, mai ales prin intermediul apei.
