La ce adâncime mai găsim apă potabilă?
Aprovizionarea cu apă, utilitate de bază pentru orice locuință, constituie în prezent o reală problemă pentru cei care nu au un acces la o rețea publică de alimentare. Poate fi vorba despre o casă în mediul rural și chiar despre construcții pe terenuri cu potențial de dezvoltare din zone urbane, dar unde nu s-au făcut investiții pe acest segment.
Cu decenii în urmă, săparea unei fântâni era o lucrare obișnuită, cu rezultate mulțumitoare: beneficiarii obțineau o apă de calitate bună, cu inconveniențe în perioade de secetă sau la inundații. În ultima vreme, însă, din cauza poluării solului și a apelor subterane, apa potabilă este tot mai greu de găsit. Cei care doresc să construiască în zone care nu beneficiază de o rețea publică de aprovizionare cu apă trebuie să știe dacă au acces la o alternativă, respectiv dacă apa scoasă la suprafață în urma unui foraj este de bună calitate.
Pânza freatică - o sursă compromisă
Auzim des vorbindu-se despre pânza freatică, acel strat de apă care se formează în partea superioară a subsolului, având dedesubt un strat impermeabil – argilă sau rocă continuă, care împiedică lichidul să coboare. Solul care înmagazinează apa este format din roci acvivere precum pietriș, nisip, conglomerate cu o coeziune slabă, roci fisurate, dar și cernoziom, în partea superioară. Apa se acumulează la acest nivel din precipitații sau infiltrații de ape de suprafață, găsindu-și loc în porii rocilor, printre particule sau în golurile fracturilor de roci. Adâncimea pânzei freatice depinde de particularitățile reliefului și structura solului – poate fi de câțiva metri în zone de luncă, sau de câteva zeci de metri în regiuni de deal sau munte, unde apa își găsește mai lesne o formă de drenare, sub acțiunea gravitației. Contează și anotimpurile, în sensul că nivelul apei crește în timpul lunilor ploioase. Atunci când această apă se află între două straturi impermeabile, presiunea solului o va scoate la suprafață, creându-se izvoare sau așa-numitele ”fântâni arteziene”.
Dacă ne aflăm într-o locație izolată, ferită de activitatea umană și de prezența animalelor, poate că ar merita încercată captarea acestei ape din pânza freatică pentru utilizarea în gospodărie, inclusiv pentru băut. Izvoarele de munte sunt și ele un bun exemplu. Totuși, de câteva decenii, în România rareori se mai poate vorbi despre apă potabilă obținută de aici, de vreme ce solul este tot mai poluat cu pesticide, chimicale, plastic, dejecții provenite de la oameni sau animale. Solul funcționează de regulă ca un filtru, dar în aceste situații nu ne mai este de niciun folos. Sunt zone în care apa din pânza freatică nu este recomandată nici pentru udarea plantelor folosite în alimentație, ci doar pentru plante pur ornamentale.
Prin urmare, pentru apa de băut va trebui să săpăm mai adânc, la straturile acvifere inferioare, care se pot afla la zeci, chiar sute de metri. Numeroase rețele comunitare din România se alimentează din puțuri forate la adâncimi mari, de peste 100 de metri, în rare cazuri de la adâncime medie, de 30 – 100 de metri. Acolo pot fi întâlnite straturi de apă (acvifere) de o calitate mulțumitoare, care să primească autorizația sanitară de exploatare. Într-adevăr, debitul furnizat de acestea este mai mic decât debitul ce poate fi asigurat din pânza freatică, de aceea sunt necesare mai multe puțuri. Din păcate, în ultimii ani acviferele optime trebuie să fie cât mai adânci, deoarece, chiar dacă poluarea solului nu a ajuns până la acestea, apar contaminări direct între ele, din cauza forajelor prea dese, ori prost realizate și exploatate. Astfel, apa din straturile superioare se scurge tot mai adânc în subsol, ducând cu ea poluarea. Problema este că poluarea este un proces foarte greu reversibil, deoarece apa se mișcă lent în cadrul stratului subteran.
Acviferele sunt identificate prin studii realizate de specialiști în hidrogeologie, și nu prin... radiestezie, așa cum încă mai procedează unii, deși s-a stabilit că rata lor de succes este aceeași ca în cazul în care am săpa aleatoriu. Un specialist în hidrogeologie va ține cont de informații variate care îi vor da o imagine a existenței și mișcării apelor subterane, cantității acestora și probabilității de poluare. De asemenea, va ști să asigure un debit potrivit, pentru că aceste acvifere se pot reface în câteva zile, câteva decenii sau câteva secole.
De ce ne ferim
Calitatea apei se stabilește, prin analize specifice, nu doar în momentul inaugurării unui puț, ci și periodic, pe toată durata de exploatare a acestuia, deoarece pericolul poluării poate apărea oricând, de regulă fără să știm. Iată care sunt principalele tipuri de poluare:
- Poluări punctuale, precum o groapă de gunoi neizolată, o deversare de deșeuri chimice (sau deșeuri depozitate necorespunzător), o stație de epurare gestionată neglijent, fose septice defecte; substanțele nedorite sau germenii patogeni ajung în acvifere și difuzează încet, dar sigur, pe distanțe mari care pot ajunge și la câțiva kilometri;
- Poluări difuze, de regulă apărute în urma împrăștierii de îngrășăminte chimice, pesticide și insecticide, ori poluări specifice marilor aglomerări urbane (cu metale, plastic, carburanți, substanțe chimice diverse).
În particular, ne confruntăm cu trei mari grupe de poluanți:
- Nitrații, care apar fie din dejecții de origine umană sau animală, respectiv fose septice neetanșe, fie din îngrășămintele pe bază de azot folosite în agricultură; găsim aceste substanțe în alimente și apă, dar o concentrație prea mare poate duce la diverse forme de cancer, prin modificări asupra funcțiilor din celulele organismului uman. Organizația Mondială a Sănătății a stabilit un prag maxim de 15 mg nitrați într-un litru de apă.
- Contaminanții biologici (viruși, bacterii, protozoare), atunci când fântânile se află lângă toalete improvizate, fose septice sau canalizări neetanșe; toaleta ”în fundul curții”, încă destul de întâlnită la noi, poate provoca boli și epidemii; fosa septică, oricum, trebuie amplasată la cel puțin 10 metri de o sursă de apă.
- Arsenicul, o substanță extrem de toxică, care se găsește de fapt în mod natural în sol și apă, cu precădere în unele țări din America și Extremul Orient (din fericire, România nu este printre ele); o suplimentare a nivelului de arsenic, provenită din procese industriale, ori din pesticide, pune mari probleme găsirii de apă potabilă.
- Metalele disipate în mediu, în special metalele grele, precum plumbul, folosit în producția de benzină, vopsele, produse ceramice etc.
-
Mai sunt și alte elemente care sunt luate în calcul atunci când se face analiza apei de băut: pH-ul, duritatea, clorurile (deosebit de agresive în cantități mari), permanganatul, amoniul ș.a.m.d. Acestea reflectă calitatea apei și faptul că putem folosi (sau nu) apa pentru băut, spălat vase, irigat plante în scop alimentar.
În încheiere, trebuie spus că apele subterane reprezintă doar 0,68 % din totalul apei existente pe planeta noastră, și cam 30% din apa dulce, în timp ce oceanele și mările înmagazinează peste 97% - aspect nu tocmai liniștitor, de vreme ce apa acestora nu este bună de consum. În Uniunea Europeană, trei sferturi dintre locuitori se aprovizionează cu apă obținută din subteran, motiv pentru care trebuie să protejăm cu maximă atenție această resursă valoroasă.
