Obstacolele care îți blochează drumul de la idee la casa de vis
La 30 octombrie s-au împlinit doi ani de la tragedia din Clubul Colectiv. E evenimentul care ne priveşte pe toţi în faţă, indiferent cât am vrea să ignorăm gândul neplăcut că fiecare dintre noi e vulnerabil. Din aceleaşi motive pentru care dezastrul s-a produs atunci ţie îţi va fi greu să trăieşti bine la tine acasă, indiferent dacă ţi-o faci tu sau o cumperi.
Logica e simplă: drumul tău dintre punctul în care îţi vine ideea să îţi faci casă şi momentul în care termini de aranjat ultima pernuţă pe canapeaua din noua ta locuinţă perfectă e lung şi plin de piedici care te pot deturna. Acolo e problema: cele câteva prăpăstii ce întrerup cărarea îi sabotează pe majoritatea doritorilor de casă nouă bună. Afirmaţia asta se poate verifica cu ochiul liber cel mai bine de către românul trăitor în Occident: câte străzi din România arată ca cele din Viena sau suburbii măcar? Nici măcar cele din centrul Bucureştiului nu prea fac faţă comparaţiei.
Primul obstacol este cel al slăbiciunii strategice a statului: cine nu îşi obligă trupele să facă instrucţie organizat nu are armată, ci izmenari incapabili de a colabora între ei pentru un scop comun. La fel, un stat care nu reuşeşte să îşi impună un set sănătos de valori prin mecanismele de reglementare (legi şi regulamente) are parte de cetăţeni care se organizează haotic şi construiesc cartiere aiurea în oraşe obosite. Ne facem cărare către muncă greoi pe străzi urâte şi o merităm pentru că încă nu punem preţ pe importanţa educării generaţiilor viitoare de cetăţeni. Neglijăm nu numai masele, ci şi pe liderii de mâine - oamenii cu potenţial sunt privaţi de doza de educaţie de calitate azi, deci sunt mari şanse ca ei să crească la fel de schilozi. Da, societăţile dezordonate nu au parte de oraşe frumoase.
Al doilea derivă din slăbiciunea economică a comunităţilor: profesioniştii slab plătiţi sunt în general mai uşor de convins să aleagă calea neprincipială către câştig. În fond, lupta cu mecanismele ruginite ale căii drepte e infinit mai grea decât alegerea căii bine unse a compromisului – arhitecţii au partea lor de vină în antrenarea angrenajului păgubos, dar vinovaţii sunt mai mulţi. La arhitecţi alegea drumului comod e mai vizibilă. Este trist că unii dintre ei au renunţat la luptă înainte de a o începe. Dacă semnăturile celor ce se vând uşor ar fi scrise cu roşu pe faţadele care ne mărginesc străzile, România ar fi mai roşie decât Coreea de Nord.
Cel de-al treilea obstacol e atitudinea ancestrală ce favorizează jumătăţile de măsură – să fim sinceri, statul nu se poate organiza pentru că noi suntem statul. Ne-am obişnuit să nu ne gândim la consecinţele acţiunilor noastre. Nu mă simt în stare să identific cauza faptului. Acţionăm pripit, planificăm pripit, executăm grăbit, trăim înghesuit sau stăm în case degeaba prea mari. Aici arbitrul ar trebui să fie cel ce vrea casă sau bloc, dar nu este. N-are cum, el este produsul sistemului gripat de prima problemă menţionată. Se numeşte “cerc vicios”.
Ce am zis aici e valabil nu doar pentru case, ci şi pentru blocuri. Pe Case Strâmbe pe Radar, pagina pe care o administrez, se văd rezultatele modului nostru smucit de a opera: în ţară cresc fără oprire locuinţe greşite pentru oameni care nu ştiu pe ce îşi cheltuiesc banii.
Poate că bat câmpii, dar mi-a venit ideea de a scrie textul ăsta după ce am observat că plasatoarea de la unul dintre restaurantele apreciate din centrul Capitalei nu ştia ce este un “grup sanitar”.
P.S.: Cercul vicios se poate rupe dacă îşi dau întâlnire cei doi factori esenţiali pentru o construcţie de calitate – un client cu un sistem de valori corect şi un arhitect competent ce îşi iubeşte meseria. Dacă ei vor alege să colaboreze, rezultatul va fi o construcţie corectă în ciuda rezistenţei sistemului.
