Pardoselile din PVC. O sumă unică de avantaje

Acele straturi finale de pardoseală, folosite frecvent în spații publice (spitale, școli, magazine), dar și în apartamente, ca o alternativă ieftină la alte tipuri de acoperiri, erau ușor de aplicat cu adezivi pe bază de solvenți și simplu de întreținut ulterior. Aveam la dispoziție o variantă destul de rigidă, casantă după un timp și nu foarte atrăgătoare, singura pe care industria de profil putea să o ofere consumatorilor autohtoni. Le mai putem întâlni și azi în clădiri nerenovate sau sub vreun strat de mochetă ori laminat din apartamentele construite în acea epocă. Oamenii au preferat să le acopere, decât să le dezafecteze - o operațiune destul de anevoioasă, deși ar fi necesară, măcar din motive de igienă (dedesubt e un mediu propice pentru tot felul de microorganisme sau insecte).

După deschiderea către piața de construcții occidentală de la sfârșitul secolului trecut, am putut beneficia și noi de pardoseli din PVC la o calitate optimă, alături de materiale și sisteme de montaj profesionale, astfel încât se poate spune că în prezent suntem sincronizați cu ceea ce se întâmplă pe piața mondială.

PVC-ul este prima variantă de pardoseli vinilice, istoric vorbind, dintr-o serie de tipuri care ne atrag prin proprietățile lor fizice și prin aspect. În ultimele decenii, au apărut LVT-ul (Luxury Vinyl Tiles), SPC-ul (Solid Polymer Composite), MCF-ul (Mineral Core Flooring) și alte câteva tipuri de pardoseli vinilice, existând tendința ca producătorii să lanseze noi denumiri prin care să definească mai bine acele materiale. În fond, este vorba cam despre aceleași materii prime, combinate în diverse proporții: policlorură de vinil, plastifianți cu greutate moleculară ridicată, pigmenți și o cantitate variabilă de carbonat de calciu, eventual un strat final de poliuretan care întărește stratul de uzură. Astfel, foliile respective devin mai mult sau mai puțin rigide, cu rezistență termică mai mică sau mai mare, în variantă omogenă (aceeași compoziție în masă) sau neomogenă (cu un strat de uzură delimitat, ce conferă și aspectul pardoselii). De aici rezultă și modul în care sunt comercializate – în role sau dale. Produsele mai rigide sunt furnizate, desigur, sub formă de dale. Un avantaj major al produselor sub formă de role este că se pot obține suprafețe continue, lipite uniform pe stratul suport și îmbinate la cald cu sudură de aceeași culoare. Acesta este un avantaj important atunci când vrem să avem pardoseli fără rosturi în care să se adune mizeria, impermeabile, obligatorii în domenii precum spitale, unități școlare, alimetație publică, și extrem de utile când trebuie făcută o curățenie sau o igienizare pe suprafețe mari, cu mașini speciale. Pentru încălzire în pardoseală, se recomandă variantele dedicate de LVT, SPC sau MCF, cu un conținut ridicat de minerale, deci o inerție termică redusă – căldura se transmite rapid.

PVC-ul (policlorura de vinil) ca material pentru pardoseli are o istorie fascinantă, pe care ar fi bine să o înțelegem pentru a face față numeroaselor speculații care circulă, mai mult sau mai puțin justificate. El a fost descoperit în 1835 în Germania, dar o variantă comercială viabilă a fost obținută prin anii 1920, de către inventatorul american Waldo Semon (care nu a inventat și guma de mestecat, așa cum a intrat în legendă!). A fost de fapt un experiment eșuat în obținerea unui adeziv, dar acest nou material i-a potolit dezamăgirea, ba chiar se poate vorbi de o descoperire epocală. Folosit inițial pentru fabricarea de mingi de golf sau tocuri de pantofi, a ajuns după Al Doilea Război Mondial un excelent substitut la cauciucul din care se fabricau pardoselile elastice (la acel moment, era criză de cauciuc, pentru că toată producția mergea către industria militară) . Dezvoltarea economică fără precedent a SUA, investițiile imobiliare masive și urmărirea visului de prosperitate de după război au dus la o producție imensă de PVC: toți americanii (și mai ales soldații întorși de pe front) își doreau o casă mai mare, simplu de întreținut. Pardoselile PVC au corespuns la ritmul rapid de lucru și la exigențele de igienă. Lucrurile au evoluat asemănător și în Europa, astfel că au apărut treptat noi tipuri de PVC – de la omogen la multistrat, de la lucios sau mat la antiderapant sau în relief, de la armarea cu textile la consolidarea cu fibră de sticlă, ajungându-se la variantele moderne antibacteriene, antistatice sau cu emisii reduse de COV (compuși organici volatili). A existat o perioadă când s-a folosit mult azbest pentru a-i conferi proprietăți termoizolante, dar s-a renunțat prin anii 1980, azbestul fiind periculos pentru sănătate, după cum se știe.

Aici merită purtată o discuție separată: în ce măsură PVC-ul emite compuși organici volatili, considerați și ei toxici pentru om? Dacă vom folosi o pardoseală PVC de proveniență incertă, fără acreditări din partea unor instituții de certificare, riscurile sunt destul de mari; dacă mizăm pe branduri consacrate, cu acreditările la zi (și cu prețuri ceva mai mari, e adevărat), nu avem de ce să ne temem. O emisie ușoară există la orice produs PVC, dar în limite absolut sigure pentru produsele de top. În fond, astăzi cu greu poți identifica un produs sută la sută inofensiv, pentru că substanțele chimice sunt folosite peste tot, chiar dacă materiile prime sunt naturale. O pardoseală din lemn masiv, o mochetă din lână sau o acoperire ceramică nu sunt neapărat fără COV, pentru că în compoziția lor sau în materialele de montaj sunt incluși polimeri care înregistrează emisii, chiar și la un nivel greu de sesizat fără aparatură de laborator. În construcții se folosește mult PVC (tâmplărie termoizolantă, lambriuri, siding, elemente de instalații, aparatură electrocasnică etc.), prin urmare, dacă am renunța la PVC, ar trebui să regândim practic întreaga manieră de a construi la acest început de mileniu.

În prezent, pentru flooring se folosește preponderent PVC-ul omogen, cu o structură uniformă în masă, din mai multe motive. În primul rând, faptul că nu are strat separat de uzură face ca pierderea de material să nu fie atât de vizibilă încât să necesite înlocuirea integrală. În al doilea rând, PVC-ul omogen se poate recondiționa o dată sau de două ori, prin șlefuire și aplicarea unui tratament de suprafață care să îi îmbunătățească proprietățile. Este o operațiune frecventă, pe care o puteți solicita și unor firme de profil din România. PVC-ul omogen se bazează, printre altele, pe o tehnologie din anii 1960 care expandează ușor materialul, conferindu-i o structură cu celule închise; datorită acestui lucru, pardoseala devine mai ușoară, mai elastică și cu proprietăți de amortizare a șocurilor.

Din aceste considerente, pardoselile PVC pot fi folosite într-o mulțime de domenii de activitate, inclusiv pentru pardoselile de sport, care au cerințe particulare. Pe piața de construcții au apărut o serie de materiale care dau senzația că ar putea suplini PVC-ul. Este, într-adevăr, doar o senzație; acest material are proprietăți care nu pot fi obținute simultan și la același nivel pe altă cale: rezistență la uzură, întreținere ușoară, confort la pășire și amortizarea șocurilor, suprafață continuă, comportament la substanțe chimice agresive. Prin urmare este, deocamdată, de neînlocuit.