Terrazzo – o pardoseală mereu în trend
În ultimii ani observăm o revenire în trend a pardoselilor tip terrazzo în amenajările interioare – pentru spații comerciale, de birouri, Horeca și, din ce în ce mai des, rezidențiale. Acestea intraseră cumva într-un con de umbră, după ce variante ieftine și nu foarte atrăgătoare de terrazzo fuseseră utilizate pe scară largă, uneori pănă la saturație, în perioada comunistă (ne referim la cunoscutul ”mozaic” din scări de blocuri, instituții, spitale, spații deseori întunecoase și insalubre). În prezent, vorbim despre terrazzo în alți termeni, atât din perspectiva materialelor folosite, cât și ca estetică.
Acest tip de acoperire (a pardoselii, în general, dar și a altor elemente de arhitectură, gen pereți, parapete, scări, rampe) se obține prin turnarea in situ a unui ameste de lianți cu așchii de marmură sau piatră, folosindu-se diverse cromatici și modele. Suprafața este șlefuită, obținându-se o pardoseală continuă, care poate fi recondiționată periodic. Dar aici sunt necesare și câteva lămuriri privitoare la termeni, pentru că deseori se creează confuzie; ce-i drept, este un pic dificil să facem o distincție clară între terrazzo și mozaic, pentru că istoria lor se întrepătrunde și le întâlnim deseori combinate în același spațiu. Când ne referim la terrazzo, ne gândim așadar la acel compozit cu o structură aleatorie, obținut din materii prime distribuite uniform în masă; mozaicul este considerat de regulă o placare, a cărei suprafață poate căpăta modelul dorit în funcție de felul în care sunt aranjate piesele aparente din marmură, piatră, sticlă, porțelan, metal etc. Totuși, este util să urmărim un pic povestea lor în timp. Și în prezent, se face greu o distincție între mozaic și terrazzo, în funcție și de spațiul cultural în care sunt folosite.
Terrazzo sau mozaic?
Originea pardoselilor compozite este relativ modestă; în lumea greco-romană antică, se amesteca var sau un alt tip de liant (ciment) cu deșeuri din construcții sau resturi provenite din demolări, respectiv piatră sau cărămidă, iar acest mix era umezit, turnat pe jos și tasat, uneori fără a fi șlefuit. O alternativă era ceea ce astăzi italienii numesc ”cocciopesto”, compus doar din ceramică pisată și liant. Procentul de var era mai mic sau mai mare, în funcție de posibilitățile proprietarului, întrucât varul a fost până în epoca modernă un material scump.
Acest gen de compozit a fost întâlnit și în situri arheologice neolitice, din Orientul Apropiat. Ulterior, prin amestecarea suplimentară cu așchii de marmură, rezultatul era superior din punct de vedere estetic, lăsând să se vadă compoziția multicoloră, iar pardoseala era mai dură și ușor de întreținut. Cei cu dare de mână recurgeau totuși la soluții mai elaborate de pardoseli, precum placarea cu marmură sau piatră șlefuită, respectiv cu mozaic din diverse materiale.
Perioada de glorie a acoperirilor din această gamă a venit însă în Veneția secolului al XVIII-lea, când varietatea de pardoseli decorative minerale era impresionantă, fiind numite generic ”terrazzo (sau pavimento) veneziano”. Acestea includeau placări, mozaicuri cu detalii minuțioase, precum și așa-numita ”seminato veneziano”, care presupuneau bucăți de rocă distribuite uniform în masa de mortar. Cea din urmă variantă, exportată în toată lumea prin arhitectura europeană, a devenit cunoscută ca ”terrazzo”, căpătând în timp și o stratificare capabilă să optimizeze rezistența sistemului de pardoseală: un strat de bază din beton, unul compozit care să confere culoarea de fond și unul care includea modelele obținute cu ajutorul pigmenților, de asemenea colorate în masă. Suprafața aparentă se lustruia, decorând clădiri de orice tip, inclusiv pe cele industriale, pentru care și-au dovedit deseori eficiența.
Terrazzo a fost folosit pentru majoritatea stilurilor de arhitectură apărute în ultimele secole, mai ales Art Nouveau și stilurile moderniste, oferind numeroase oportunități decorative, funcționalitate și, în același timp, un preț mai mic decât piatra naturală sau marmura. După ce a fost utilizată și compactarea betonului cu ajutorul presei hidraulice, rezultatele s-au îmbunătățit simțitor.
Lucrurile s-au mai schimbat în ultimele decenii (din anii 1970) prin apariția compozitelor cu rășini, în general rășini epoxidice, folosite ca lianți împreună cu particule de rocă. Aderența superioară a rășinilor permite integrarea de materiale mai variate (sticlă, metal, plastic etc.), iar grosimea acoperirii este mai mică, fiind vorba de un compozit mult mai dur. În același timp, se evită fisurarea, deoarece vorbim de un material cu elasticitate superioară.
Avantaje și dezavantaje
Turnate continuu sau montate la fața locului sub formă de plăci lipite, pardoselile tip terrazzo au multiple avantaje: rezistență la umiditate, întreținere ușoară (datorită lipsei rosturilor), posibilitatea de a acoperi orice tip de suprafață, indiferent de formă, pantă sau strat suport. Pentru intensificarea culorilor și protejarea suplimentară a suprafeței, se folosesc sigilanți și soluții de impermeabilizare. Totuși, una dintre problemele majore ale pardoselilor terrazzo este fisurarea, cauzată de variații dimensionale la temperaturi mari sau mici, prin eliminarea apei din beton sau când au loc mișcări structurale ale clădirii. Putem observa acest fenomen la pardoselile unor locații renumite, peste care au trecut decenii sau chiar secole.
O soluție pentru a evita fisurarea este amplasarea din loc în loc, în funcție de recomadarea specialiștilor, a unor rosturi de dilatare; aceste rosturi trebuie să aibă în vedere întregul sistem de pardoseală, nu doar stratul final. În privința umidității, trebuie spus că, prin presare hidraulică (sau alt tip de compactare), betonul din compoziție capătă un caracter impermeabil, deci nu acumulează umiditate, nu permite dezvoltarea microorganismelor și nu se pătează. Mai degrabă pot fi afectate rocile din compoziție, care pot fi absorbante sau pot fi atacate de substanțe acide ori bazice. De aceea, este bine ca soluțiile de curățare să aibă pH neutru și să nu conțină înălbitori. Mai trebuie spus că întreținerea pardoselilor compozite tip terrazzo este similară cu cea a pietrei sau marmurei.
Există producători de PVC, cauciuc, linoleun, pardoseli turnate sau laminate care încearcă să obțină efectul vizual al unui terrazzo, ceea ce înseamnă că nu este nici pe departe un material demodat estetic. Iar în contextul actual, când se vorbește tot mai mult despre igienă, vine cu acele avantaje ale simplității întreținerii și dezinfectării, menționate mai sus.
