Abia acum incep sa ne placa hipsterii. Noua zile de proteste pentru Rosia Montana
Un editorial despre spatiul public, despre felul in care poate fi el folosit pentru a exprima frumos viata interioara si viziunea unei noi generatii. Despre paradoxul mediului urban, care tocmai devine responsabil de sprijinirea mediului natural si despre surprinzatoarele conscinte in plan politic ale acestui paradox. De fapt, un editorial despre cum suntem saraci, dar asta e ceva de bine. Pentru ca in anumite situatii saracia poate deveni, uimitor, mai valoroasa decat tot aurul din lume.
Ce sa fie asta? O populatie activa? Niste cetateni care gandesc si isi protejeaza mediul, drepturile si opiniile morale? Sa fie niste oameni care citesc si gandesc? Politica, gusata si umflata de atata timp dormit pe ea insasi, nu se mai dezmeticeste. Nu mai intelege ce miscari ar trebui sa faca, ce reflexe sa isi puna in miscare. Minte si manipuleaza in continuare, uitand ca tocmai de la atata furat si mintit s-a ingrasat si a devenit pe nesimtite o ignoranta lenesa si obeza.
Da, acolo, jos, in strada (chiar asa, in fata la Arhitectura, la Fantana, unde a inceput totul) se naste o noua specie de societate civila. Se spune ca e hipster(ita) plina de bani, ca ii place sa se imbrace excentric, sa cheltuieasca averi pe biciclete si sa... poarte barba, sa discute discutii, sa fluture concepte si nu aiba habar cum este sa se moara de foame...
Adevarul este ca aceasta societate care se vede astazi in strada e un soi de fiinta aparte. Pare multumita, pentru ca asa e ea, vesela din fire. E compusa din oamenii pe care nu i-a deformat lacomia de a avea mereu mai mult si mai mult. Din oameni care se descurca nu cu joburi, ci prin propriile puteri, care fac ceva util, care isi permit sa "piarda' timp pretios pentru o cauza nobila, care ar crea si munci cand e nevoie.Care ar sta nedormiti nopti intregi cand au ceva de dus la bun sfarsit. In multe privinte, niste oameni de calitate. Decideti dupa ce vedeti acest film…
Cea mai noua stire: acţiunile Gabriel Resources s-au prabuşit la aproape 70% dupa ce Ponta a cerut respingerea proiectului minier de la Rosia Montana. Dar lupta nu s-a terminat inca. „Pe declaraţiile politicienilor români nu poţi pune mare bază (mai ales când e vorba de Roşia Montană). Ci, cel mult, cianură. Iar când premierul afirmă că „subiectul Roşia Montană e închis”, din start trebuie să ţi se aprindă beculeţul de atenţie. Pentru că doar câteva secunde mai târziu, Ponta reuşeşte o nouă dedublare, anunţând procesul cu Gabriel şi aşa-zisele despăgubiri pe care statul român ar trebui să le suporte. Aşadar, subiectul nu e nici pe departe închis. Aproape simultan cu declaraţiile lui Ponta, Gabriel Resources a şi anunţat procesul”, Scria Mihai Gotiu, pe Vox Publica intr-un text devenit in scurt timp viral.
Lupta nu aste castigata inca, dar totusi se poate vorbi despre un mare castig: mobilizarea ca niciodata, iesirea din starea de lehamite care ma temeam ca incepe sa ne caracterizeze namul. O speranta. Ce se vede? Asta!
Ce se mai vede?
Noua zile de proteste, din ce ince mai multi oameni in strada, si o crestere de la trei mii la cinsprezece mii de cetateni, care nu a mai putut fi ignorata. Se mai vede un mediu international surprins de reactia energica ce, in sfarsit, dupa atata pasivitate, exista in Romania. Se vede o societate civila asa cum ar trebui sa fie: activa, vigilenta, dar inteligenta, nonconformista si libera. Se vede un ecou in toate orasele din tara, care, desi saracite de toata hotia si lehamitea politicienilor, demonstreaza ca saracia dusa la extrem nu ingenuncheaza, ci dimpotriva, da un curaj inimaginabil. Si de neinteles de catre cei imbuibati sau lacomi, aserviti sau invidiosi pe libertatea de gandire a altora.
Secretul? Saracia grava chiar te aduce fata in fata cu tine insuti: iti dai seama cu mai ai ce pierde altceva in afara de ceea ce esti. De aceea nu cred ca e adevarat ca tinerii din strada nu stiu ce inseamna lipsurile. Ba unii le cunosc foarte bine, pentru ca traiesc si ei in aceeasi tara ca tine. Da, pentru ei posesiunea cea mai draga chiar este o bicicleta de lux. Dar nu un 4x4 de lux. Un munte pe care sa se plimbe. Dar nu o valiza plina de aur.
Se mai vede cum o cauza nobila si un adevar poate uni, la urma urmei, toate clasele sociale, toate generatiile, toate tipurile de viziune si stil de viata, stergand orice diferenta. Da, un mars este ceva uimitor, un organism in sine, “animalul” marilor orase pe care, ca polititician, nu iti doresti niciodata sa-l starnesti din barlogul său, unde… nu, nu hibernează, ci obișnuieste să gândească.
Editorial de Alina Miron
