Acoperișul de ardezie – alegeți doar produse standardizate!
Domeniile în care ardezia a fost și este folosită sunt dintre cele mai variate, de la realizarea tablelor pentru scris (în trecut), la construcții și, ca o dovadă a planeității, stabilității și rigidității optime, la obținerea celor mai bune mese de biliard. Acoperișurile de ardezie pot fi întâlnite peste tot în lume, nu doar în Europa (de exemplu, la templele hinduse din Himalaya). Totuși, a ajuns căutată datorită multora dintre stilurile arhitectornice europene, începând cu catedralele romanice și gotice, continuând cu palatele renascentiste, baroce, neoclasice, eclectice, Art-Nouveau etc. În prezent, există o cerere destul de importantă de ardezie pentru renovarea acestora, dar și pentru construcții cu o arhitectură modernă. Carierele de ardezie europene (în Spania, Franța, Germania, Luxemburg, Italia, Polonia, Țara Galilor) se supun totuși unor principii ecologice care limitează cantitățile extrase, de aceea se lucrează și cu material adus din Orient, Canada sau Brazilia. Există și în România câteva zăcăminte, dar insuficient exploatate. Francezii, cei care au integrat acest material în arhitectura elaborată, pretind că lor li se datorează denumirea - ”ardoise” (ardezie) ar proveni de la sintagma ”pierre ardenaise” (piatra din Ardeni). Este adevărat că ei au folosit-o intens, mai ales în cadrul sistematizarii Parisului de către Hausmann, pe la 1870, când standardele au fost perfecționate, menționându-se dimensiunile și regulile de montaj.
Această rocă a apărut acum 400-500 milioane de ani, în Era Paleozoică, prin transformarea metamorfică a argilelor și cenușii vulcanice, supuse constant presiunii și temperaturilor de câteva sute de grade Celsius. Dacă ar fi continuat metamorfoza, s-ar fi transformat în filit, o rocă de șist mult mai dură – chiar există cariere în care ardezia este mai compactă și este prelucrată prin tăiere, ca orice rocă. Pentru acoperișuri și placări, se folosește însă ardezia care permite spargerea în foi subțiri cu grosimi de 3 – 10 mm, fără prea mari eforturi. Culoarea este uniformă, rareori fiind pătată cu resturi fosile, iar cromatica include o varietate relativ mare: diferite nuanțe de gri, chiar verde, roșie sau albastru-violet.
În cazul folosirii ca element pentru acoperiș, ardezia este apreciată pentru rezistența și inerția ei, dar și pentru faptul că absoarbe foarte puțină apă (sub 0,4 %), ceea ce înseamnă că se degradează lent la ciclurile îngheț/dezgheț și nu se pătează. Ca o comparație, țigla ceramică absoarbe apă până la procentul de 12%, iar cea din beton – 6%. De asemenea, densitatea relativ mare (2,7 – 2,85 g/cm3) permite o bună izolare fonică, atât la zgomotul de impact pe care îl absoarbe, cât și la cel transmis pe calea aerului. Unori, particulele de ardezie sunt folosite pentru optimizarea altor tipuri de învelitori, precum cele metalice sau bituminoase.
Este un material necombustibil, elegant, dar are și câteva neajunsuri: greutatea, prețul relativ mare și fragilitatea – deși rezistă la impacturi de tipul grindinei, se poate sparge sub greutatea unui om, iar dacă este expusă la temperaturi ridicate crapă.
Pe plan modial, există două standarde la care un acoperiș de ardezie trebuie să se supună: cel european (EN DIN 12326) și cel american (ASTM - American Standard Test Methods), ambele presupunând teste complexe, unele cu raze X, concepute să asigure rezistența unui acoperiș și, mai ales siguranța utilizatorului. Sunt stabilite astfel dimensiunile, structura internă, investigații petrografice macroscopice și microscopice care arată influența diverselor componente asupra culorii și durității, rezistența la acizi, la variații termice, conductivitatea termică și efectele asupra sănătății. Conform standardului european, un element important în compoziția ardeziei este prezența carbonului nelegat, existent în orice șist, ceea ce îi crește friabilitatea și reactivitatea, deci degradarea la factorii mecanici și de mediu. Prin urmare, carbonul trebuie să fie în procent de cel mult 2%, iar carbonații de cel mult 20%, altfel nefiind permisă utilizarea pentru acoperișuri. În acest context și în funcție de condițiile climatice ale zonei, grosimea plăcii de ardezie trebuie să includă un strat-tampon suplimentar de 5-10% care să poată fi „sacrificat” în lupta cu agenții externi.
Reguli stricte sunt și în privința dimensiunilor și planeității suprafeței. Astfel, este permisă o marjă de numai +/- 5 mm de la lungimea și lățimea declarate de producător, iar marginile nu trebuie să aibă neregularități mai mari de 5 mm la o lungime de maximum 50 cm. De asemenea, fețele trebuie să fie netede, cu neuniformități cuprinse între 0,9 și maximum 2%.
În privința tehnicilor de montaj, există diverse tipuri de pozare, de la cel vechi, rustic, prin așezare simplă (astăzi absolut nerecomandat, din motive de siguranță), la fixarea în cuie (placa este străpunsă) și cârlige – cea mai utilizată tehnică în zilele noastre. Zonele de detaliu (coame, dolii, diverse profile) se realizează doar din tablă metalică - de zinc, cupru, oțel galvanizat, luând în calcul și riscul pătării. Bineînțeles, execuția este atribuită doar montatorilor specializați, care se pricep să asigure etanșeitatea acestei învelitori discontinue și să evite spargerea plăcilor. Montatorii recomandă un acoperiș cu o înclinație de minimum 45 °, pentru a evacua rapid apa din precipitații și a evita umiditatea remanentă, care o degradează în timp. O ardezie de bună calitate are proprietatea de a nu fi alterată de intemperii, de a-și păstra culoarea inițială. Astfel, ea va rezista pe acoperiș între 75 și 150 de ani, dar deseori se vorbește despre o durata de viață nelimitată, având numeroase exemple de monumente istorice care se pot mândri cu învelitori de sute de ani.
O întreținere regulată este necesară, iar după o perioadă de 20 de ani se recomandă ca inspecțiile să se facă o dată la 2 ani, chiar anual. Trebuie înlocuite piesele sparte sau crăpate, ca și cuiele sau cârligele ruginite. Chiar dacă este practic impermeabilă, lăcuirea cu uleiuri minerale va proteja suprafața de soare și va închide culorile naturale. Întreținerea presupune și îndepărtarea lichenilor, care alterează ardezia. O bandă metalică (cupru) pe coamă previne formarea mușchiului datorită sărurilor metalice rezultate.
