Arh. Rodica Crișan: în reabilitare, ignorarea caracteristicilor construcției existente determină cheltuieli inutile sau chiar noi degradări. INTERVIU

La sfârșitul lunii iunie, Casa Mincu (unde își are sediul OAR) a găzduit lansarea cărții dumneavoastră “Reabilitarea patrimoniului construit. Teorie și tehnică”, apărută în acest an la editura Ozalid. Sunt 376 de pagini de cunoștințe necesare arhitecților și profesioniștilor din domeniu în abordarea proiectelor de reabilitare și a intervențiilor pe clădiri existente. Este, așa cum ați și spus, esența celor 30 de ani de experiență de predare și cercetare personală în domeniul reabilitării patrimoniului construit. Vorbiți-ne puțin despre această carte: cum ați conceput-o, cum este structurată și ce găsește în ea un student, de exemplu, un viitor arhitect?

Cartea furnizează în mod sintetic și structurat principalele cunoștințe teoretice și tehnice necesare reabilitării fondului construit, abordând acele aspecte particulare prin care re-proiectarea construcțiilor existente – și mai cu seamă a celor istorice – diferă substanțial de proiectarea clădirilor noi. Cunoștințele furnizate pot fi folosite selectiv de cei interesați, în funcție de nivelul lor de educație și experiență, cât și în raport cu nevoi punctuale.

Prima parte a volumului este dedicată aspectelor teoretice ale reabilitării, începând cu atitudinea contemporană față de existentul construit, așa cum ea se reflectă în documente internaționale, în practica altor țări și în cea românească, și continuând cu elemente de „teoria reabilitării” configurată în lume în anii 1990, pe baza experimentărilor anterioare din anii 1970-1980, când reabilitarea a luat amploare în lume. Desigur, se includ aici și puncte de vedere personale conturate în timp. A doua parte a volumului detaliază principalele probleme tehnice inerente reabilitării, de la manifestările de degradare a clădirilor și materialelor din care ele sunt făcute, până la tratamentele aferente unor patologii recurente și cu impact major în reabilitare, cum sunt problemele generate de umiditatea patologică, dar și cele care privesc rezistența și stabilitatea construcțiilor existente, ultimele bazate pe cunoștințele acumulate alături de soțul meu, profesorul inginer Mircea Crișan.

În cazul dumneavoastră, problematica reabilitării patrimoniului construit a fost una predilectă pe întreg parcursul profesional: începând de la teza de doctorat finalizată în 1998, cu tema “Reabilitarea fondului locativ urban vechi. O metodă integrativă de evaluare” (și, de fapt, cu mult dinaintea acesteia, căci orice doctorat se obține după ani de cercetare), trecând apoi prin numeroase alte lucrări și articole apărute în publicații de specialitate, dintre care voi mai menționa aici cartea intitulată “Reabilitarea locuirii urbane tradiționale” și până la cea care ne prilejuiește discuția noastră de astăzi, avem în față o viață academică dedicată reabilitării. De altfel, dumneavoastră sunteți autorul primului curs universitar de reabilitare din România, introdus în anul universitar 1994-1995 la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” (UAUIM) din București. Spuneți-ne: de ce au nevoie viitorii arhitecți de instrucție separată în reabilitare? Prin ce diferă un proiect de clădire nouă de un proiect de reabilitare? Chiar este necesară o astfel de specilizare?

Când proiectezi o casă nouă, pleci de la o temă dată de beneficiar. Casa încă nu există, ea e doar o proiecție în viitor bazata pe acea temă. Când proiectezi o intervenție de reabilitare, casa există, are o istorie și un caracter al ei, cu bune și cu rele. Proiectul trebuie să-i corecteze deficiențele, dar fără a-i altera calitățile. Ca atare, în reabilitare este esențială cunoașterea prealabilă a casei existente: ce trebuie păstrat? ce poate fi valorificat în sensul adaptării la noi cerințe de utilizare? ce deficiențe trebuie corectate? și cum anume, așa încât să nu fie alterate calitățile intrinseci? Ca urmare, în reabilitare tema nu exista a priori (ca la proiectarea unei case noi), ci se conturează pe măsura explorării și cunoașterii clădirii existente. Iar tema reprezintă de regulă varianta optimă de valorificare contemporană a existentului construit, cu intervenții minime. Deci se adaptează proiectul la clădire și nu clădirea la proiect. O temă de proiectare impusă a priori, fără a cunoaște casa sub toate aspectele – nu doar deficiențele, ci și calitățile casei și potențialul ei de adaptare – poate conduce la transformări masive ale casei, la pierderi ireparabile de calitate (inclusiv privind relația casei cu contextul urban) și, nu în ultimul rând, la costuri exagerate. Mai departe, o abordare de acest fel determină o percepție falsă asupra rentabilității reabilitării: dacă transformi o casă existentă în ceva ce ea nu a fost niciodată (ignorându-i caracterul și calitățile intrinseci), evident că vor fi costuri mai mari decât în cazul adaptării proiectului la clădire. Doar că asta nu este reabilitare!

Apoi, există aspectele tehnice ale intervenției menite să corecteze degradări, care și ele trebuie adaptate în conținut la caracteristicile construcției existente, de la concepția și comportamentul de ansamblu al clădirii (structural, higrotermic etc), până la materialele și tehnicile folosite la execuția ei. În mod special în cazul clădirilor istorice, aplicarea mecanică a unor soluții standard concepute pentru clădiri noi și ignorarea caracteristicilor clădirii așa cum a fost ea gândită și executată la origini, conduce la intervenții excesive (consolidări supradimensionate, de exemplu, care nu iau în considerare mecanismul de rezistență originar al clădirii, diferit de concepția actuală și totuși validat de trecerea timpului), precum și la folosirea unor materiale și tehnici incompatibile. Deci ignorarea caracteristicilor construcției existente determină cheltuieli inutile și, mai grav, poate să inducă noi degradări în loc să le corecteze pe cele vizate.

Apropo de  degradări, aș menționa aici un lucru în general uitat: orice casă, fie ea nouă sau veche, are nevoie de întreținere periodică. De multe ori lipsa îndelungată a întreținerii este cauza unor degradări vizibile. Să luăm doar exemplul tencuielilor căzute și rămase așa ani de zile, sau cazul burlanelor degradate și neînlocuite la timp. Sunt degradări pentru care nu casa este de vină, ci oamenii care ar trebui să o îngrijească. Cultura întreținerii este încă lacunară la noi, se vede asta și la construcțiile de dată recentă. Deși e mai ușor și mai ieftin să previi (prin lucrări de întreținere curentă, periodică), decât să repari ceva care e deja grav degradat.

Și, pentru că tot sunteți persoana care se ocupă de formarea viitorilor arhitecți în problematica reabilitării, spuneți-ne: ce se poate face ca și publicul general să devină mai atent la patrimoniul construit, să-l înțeleagă, să-l simtă ca parte integrantă a ființei noastre sociale și să-și dorească prezervarea acestuia? Cum educăm societatea, cum o învățăm să aibă o atitudine care să favorizeze reutilizarea patrimoniului construit, ca alternativă rațională la demolare, și cum îi predăm respectul față de identitatea culturală locală?

În prezent se vorbește mult și des despre „dezvoltare sustenabilă”, dar prea puțini înțeleg că reabilitarea înseamnă utilizarea eficientă a resurselor construite și deci este prin esența ei o atitudine care susține această dezvoltare sustenabilă. Pe de altă parte, dacă ne referim la construcții și cartiere istorice, putem spune că fără trecut nu există viitor, iar într-un oraș impersonal doar cu blocuri uriașe din sticlă și beton (ce seamănă mult de la un oraș la altul) oamenii se simt străini. Un oraș trebuie să ofere plimbări în trecut pentru ca oamenii să se simtă „acasă”, să aibă repere ale memoriei, să știe cine sunt, de unde vin și încotro se îndreaptă într-o evoluție firească. În orice oraș pe care îl vizitezi, te duci să vezi „centrul istoric”, nu-i așa? Pentru că acolo simți istoria și identitatea locului. Acolo e „altfel” decât în alte orașe. 

Cred că arhitecții pot avea un rol important în educarea publicului, în măsura în care ei înșiși sunt conștienți de valorile înglobate de construcțiile existente. Și nu mă refer aici doar la valorile estetice și la participarea la un context urban istoric coerent, ci întâi de toate la valoarea substanței materiale a unei clădiri existente. Nu sunt puține cazurile de clădiri care, în ciuda neglijării, rezistă timpului și factorilor de mediu tocmai pentru că au fost construite cu materiale și manoperă de calitate bună. O casă se reabilitează nu doar pentru că e frumoasă (deși valorile estetice sunt cu siguranță un aspect stimulator), ci întâi de toate pentru valoarea substanței ei materiale și pentru că impactul de mediu al reabilitării este considerabil mai mic decât cel al demolării urmate de realizarea unei construcții noi. Arhitecții proiectanți și cei care lucrează în administrație pot contribui la schimbarea mentalităților, educând investitorii, explicându-le avantajele reabilitării, atât în plan personal (prestigiul conferit de o clădire istorică, identitatea aparte dată de o casă care e „altfel”, dar și de ordin financiar), cât și în plan social, respectiv interesul comunității din care toți facem parte, inclusiv investitorul X. Emisiile de pulberi din demolări (praful omniprezent!), consumul excesiv de energie din surse neregenerabile, schimbările climatice alimentate de emisiile de carbon la care sectorul construcțiilor contribuie substanțial, ne privesc pe toți. Tot așa cum reperele istorice ale orașului sunt un bun al tuturor. 

Circulă o „legendă” cum că reabilitarea unei case vechi ar costa mai mult decât demolarea ei și construirea unei case noi. Fals. Nu o spun eu, o spun specialiști care au cercetat chestiunea costurilor. Dar e și o chestiune de logică simplă: cum să coste mai mult o reabilitare la care mare parte din construcție se păstrează, față de situația opusă unde demolarea costă, transportul molozului costă, construcția nouă costă și ea? E adevărat că asta presupune o reabilitare în adevăratul sens al termenului, adică reutilizare maximă a ceea ce există, si nu chiuretarea completă a interiorului (cu mari complicații tehnice și costuri pe măsură) pentru că ... beneficiarul vrea altceva decât are! În astfel de cazuri, arhitectul i-ar putea recomanda clientului său să vândă acea casă care nu corespunde nevoilor/dorințelor lui și să-și cumpere o altă casă care îndeplinește cât ai mult din exigențele sale, sau să-și construiască una nouă pe un teren viran. Mai complicat (dar nu imposibil) este de convins un investitor să nu demoleze o casă parter pentru a exploata profitabil terenul construind 10 etaje. Aici ar trebui să intervină puterea de convingere a arhitectului (căci se poate face profit și fără a distruge repere ale identității culturale locale), dar și restricțiile pe care diverse structuri administrative le pot impune pentru protejarea calității zonelor istorice și interesul public (inclusiv sub aspectul reducerii poluării și a amprentei de carbon a sectorului construcțiilor).

Deci, întâi de toate, este foarte important ce învață în școală viitorii arhitecți, cu ce atitudine față de construcțiile existente pășesc ei în profesie și ce transmit ei, ca specialiști, publicului larg.

Cred și în rolul pe care unele ONG-uri îl pot juca (și îl joacă deja) în promovarea unei atitudini favorabile reabilitării, prin acțiuni de informare și sensibilizare, având ca țintă categorii de cetățeni diferite ca educație și vârstă. Aș include aici și activitatea grupului de patrimoniu al OAR București prin inițiativa „112 patrimoniu” care își propune să conștientizeze cetățenii de importanța păstrării mărturiilor construite ale istoriei și promovează „bune practici” în domeniu.

De asemenea, mass media poate face mult pentru schimbarea mentalităților, cu implicarea unor arhitecți. În primul rând prin promovarea unor acțiuni de succes ale entităților menționate mai sus. Dar și prin emisiuni dedicate patrimoniului construit și reabilitării lui, din perspectiva impactului de mediu și al „dezvoltării sustenabile”, precum și sub aspectul avantajelor financiare ale reabilitării. Îmi amintesc că am văzut în Marea Britanie un ciclu de emisiuni dedicate reabilitării, unde era prezentată casa vizată și prețul de achiziție, apoi intervenția și costul ei, iar la final casa reabilitată și noua ei valoare pe piața imobiliară. Din calcule rezulta un profit semnificativ adus investitorului de reabilitarea unei construcții existente. Mi-a povestit cineva din Suedia că și acolo s-au folosit cu ani în urmă metode similare pentru a convinge oamenii – cu imagini și cifre – că reabilitarea unei case istorice aduce prestigiu proprietarului și totodată e rentabilă în termeni economici. Iar oamenii au înțeles și mentalitățile s-au schimbat. Noi suntem în urmă, dar putem învăța din experiența altora. Exemple convingătoare se găsesc și pe la noi, iar ele ar trebui promovate.

Populația poate fi educată, dar e un proces de durată. Trebuie însă început din toate direcțiile posibile. Ca primă urgență, ar fi de dorit mai multă rigoare a administrațiilor în a sancționa abandonările de clădiri și în a nu accepta declasări, demolări și mutilări de case existente, inclusiv distrugeri de zone teoretic ”protejate” prin autorizarea unor demolări urmate de construcții noi ieșite din scară.

Și, pentru că am amintit de demolări, nu pot să nu mă întreb de ce administrația locală nu obligă proprietarii să amenajeze spații verzi pe terenurile virane rezultate din demolări. De ce se acceptă în centrul capitalei terenuri virane pe care cresc buruieni uriașe și zburdă șobolani? (a se vedea terenul din Calea Victoriei rezultat în urma demolării fostului Minister al Construcțiilor de Mașini, demolat în 2007, deci ... acum 16 ani!). În țări civilizate, precum Marea Britanie, chiar dacă între demolare și deschiderea șantierului pentru noua construcție trec numai 2-3 ani, pe locul viran se amenajează un parc! Nu fabulez, știu un caz concret.

Una dintre problemele principale ale fondului construit vechi vine din decalajul față de exigențele de utilizare actuale. O casă poate să nu fie degradată la propriu, însă poate fi atât de ineficientă din punct de vedere termic, de pildă, încât reabilitarea să devină imperios necesară. Cum trebuie abordată  o astfel de situație, ce ar trebui să aibă în vedere un eventual proprietar de imobil atunci când pornește o astfel de reabilitare? 

Evident că reabilitarea energetică e de mare actualitate. Doar că ea trebuie abordată diferențiat în raport cu caracteristicile clădirilor. Una e un bloc din „panouri mari”, alta e o casă de sfârșit de secol XIX sau început de secol XX. Cel mai grav este când se aplică rețete standard iar modelul creat de „polistirenizarea” blocurilor și „termopanele de plastic” este preluat la construcții cu arhitectură și caracteristici tehnologice foarte diferite, cum ar fi cele din zidărie masivă (sau chiar din pământ, în mediul rural!). Nu doar că se distrug ornamente și proporții ale fațadelor, dar în timp pot apărea și degradări datorate ignorării caracteristicilor higrotermice ale acestor case. Deci da, eficientizarea energetică a fondului construit este necesară, dar nu făcută oricum, ci cu materiale și soluții tehnice compatibile cu clădirea vizată. Există soluții de creșterea a eficienței energetice chiar și pentru clădiri cu statut de monument istoric, fără a le lipi polistiren pe fațade și a le pune „termopane de plastic”! 

Lucrurile trebuie deci judecate și decise caz cu caz. Așa cum am mai spus, în reabilitare – fie ea și energetică – primul pas trebuie să fie cunoașterea clădirii și înțelegerea funcționării ei ca sistem în relație cu mediul ambiant. Standardizarea și transferul mecanic de soluții sunt periculoase într-un domeniu unde unicitatea face regula. Ce ar trebui să facă proprietarii care doresc o reabilitare energetică? Să se adreseze unui arhitect specializat în „fizica construcțiilor”. Pentru construcții istorice, ar fi necesar ca acest arhitect să aibă cunoștințe și în domeniul tehnologiilor pre-moderne, pentru a înțelege concepția higrotermică originară a clădirii. Căci intervenția ar trebui să meargă în continuarea conceptului inițial, nu să-l contrazică. Poate că OAR ar putea furniza publicului liste cu arhitecți care au asemenea competențe ?

Ce părere are arhitectul Rodica Crișan, specialist în reabilitarea patrimoniului construit, despre chestiunea reabilitării termice a fondului locativ urban, a blocurilor “comuniste”? E bine că se face, e bine cum se face?

E bine că se reabilitează termic blocurile „comuniste”, dar nu e tocmai bine cum se face. În primul rând, nu e bine că se aplică pe fațade culori bizare, alese la întâmplare (mă întreb de cine), fără a ține cont de impactul culorilor asupra calității spațiului urban. În mod normal ar trebui făcute studii și regulamente de culoare la nivel de ansamblu, de către specialiști arhitecți și urbaniști. În lipsa lor… rezultatul se vede deja, iar în unele zone e chiar grav. În al doilea rând, se închid logiile și balcoanele. În cel mai fericit caz, într-o manieră unitară. Dar chiar și așa, se pierde jocul de umbre pe care logiile și balcoanele îl generau pe fațade, dându-le o anumită vibrație, iar volumetria se aplatizează. Pare că nimeni nu e preocupat de efectele arhitecturale ale reabilitării și impactul lor asupra calității spațiului urban. Cu alte cuvinte, lipsește conceptul arhitectural și urbanistic care să coordoneze intervențiile. Am văzut și în fostul RDG (la Dresda) intervenții de creștere a eficienței energetice la blocuri „comuniste”, dar acolo se simțea că există un concept care dă unitate ansamblului, fără să cadă nici în monotonie, dar nici să nu ducă la haos.

La noi, intervențiile par făcute la voia întâmplării și decise de constructor, funcție de ce vopsea are pe stoc, și/sau de locatari. Fără un arhitect care să creeze o imagine unitară a ansamblului. Apoi, nu pot omite aici „mansardările” făcute absolut aleatoriu, chiar diferit pe tronsoane ale aceluiași bloc, urâțind și clădire, și ansamblu. În plus, se uită că aceste „mansardări” aduc locatari noi (și mașini în plus!) în zone unde și așa dotările sunt insuficiente.

Nu în ultimul rând, este regretabil că acestor „reabilitări termice” nu le sunt asociate intervenții menite să rezolve și alte disfuncții prezente la nivelul zonelor de locuit. În mod special am în vedere aici calitatea spațiilor exterioare și problema parcărilor de reședință. Toate astea s-ar putea rezolva printr-o planificare judicioasă, cu proiecte întocmite de specialiști și nu la nivel de clădire (sau chiar tronson de clădire), ci la nivel de ansamblu, apoi puse în practică în parteneriat public-privat, sub coordonarea și controlul administrațiilor locale. Deci un proiect unitar la scară de zonă (plan urbanistic zonal de reabilitare) și de grupare de blocuri (plan urbanistic de detaliu de reabilitare), pe baza căruia partenerii publici și cei privați să-și împartă sarcinile ocupându-se fiecare de ceea ce deține în proprietate. Dar – repet – încadrându-se cu toții într-un scenariu coerent predefinit, menit să amelioreze global calitatea vieții în ansamblul de blocuri, nu doar sub aspectul necesarului de căldură. 

În cazul clădirilor cu valoare cultural-istorică, adică al acelor clădiri pe care le numim generic “de patrimoniu”, necesitatea de a interveni cu respect pentru moștenirea lor ne este dictată de lege (și e bine că-i așa). Ce facem însă cu fondul construit “normal”, cu casele părinților și bunicilor noștri, cu blocurile în care aceștia au locuit, cu spațiile în care aceștia au muncit? Odată cu trecerea timpului, acest fond construit devine, la rândul său, patrimoniu, unul comun (minor, poate?), dar real și destul de extins. Sunt zone întregi din orașele noastre, cartiere sau bucăți de cartiere care, dincolo de orice ar crede oricine, stau mărturie despre un anumit tip de locuire, despre un anumit model de comunitate pe care l-am trăit, care ne-a modelat și pe care de multe ori încă îl trăim. Este tot istorie, una recenta, una în desfășurare. Cu acest tip de patrimoniu cum ar trebui să procedăm? Ce păstrăm, la ce renunțăm și cum facem echilibrul între necesitatea de a actualiza performanțele și funcțiunile spațiilor și necesitatea de a prezerva identitatea locală și specificul locului?

În primul rând aș sublinia că, mai mult decât monumentele izolate, aceste multe clădiri fără vreo valoare individuală aparte sunt cele care dau identitate locului prin felul cum sunt agregate în ansambluri tradiționale de locuit. Desigur, viața merge înainte, apar noi cerințe, casele vechi trebuie reabilitate. Dar nu ignorând contribuția lor la caracterul zonei! Sunt în zonele istorice și clădiri care necesită transformări sau trebuie înlocuite integral, dar nu ignorând contextul! Clădirile noi pot contribui la valoarea zonei, marcând o nouă etapă istorică de dezvoltare a ei, cu condiția să fie respectate caracteristicile zonei. Și nu este vorba de a realiza pastișe imitând stiluri istorice, ci de clădiri noi care să exprime prin arhitectura lor epoca actuală, încadrându-se însă în caracteristicile de ordine urbanistică proprii zonei: regimul de înălțime, raportul de mase, raportul construit - spații libere - spații verzi, cromatică. Aceste elemente care determină caracterul specific al unei zone sunt clar exprimate în Carta de la Washington (1987) și reluate în Carta de la Valletta (2011), ambele referitoare la principiile de avut în vedere pentru salvgardarea și gestionarea orașelor și zonelor urbane istorice, atât în cazul reabilitării unor clădiri existente, cât și în cazul unor inserții noi.

Arhitectul Rodica Crișan, expert în reabilitare, ce și-ar alege ca locuință: o casă nouă, construită după proprile dorințe, nevoi și exigențe, sau o casă reabilitată frumos, dar veche? Și de ce?

Mi-ar plăcea o casă veche, cu caracter, reabilitată „ca la carte”. Am chiar în minte o casă anume: arhitectură „belle époque”, cu grădină mare plină de vegetație, pe o stradă liniștită dintr-o zonă centrală. Trec des pe lângă ea și o privesc cu neliniște. Este nelocuită de ceva timp și se degradează progresiv. Având un teren mare și central, e o potențială victimă a unei investiții „profitabile” cu vreo 10 etaje. De ce mi-aș dori o astfel de casă? Pentru că e o casă frumoasă, cu detalii atent lucrate, cu istorie, cu personalitate, cu vecinătăți agreabile, o casă pe care vegetația o îmbracă parțial și se dezvoltă liber în curtea din spate care prelungește locuința către exterior. Pe scurt, mi-aș dori-o pentru oferta de calitate a locuirii, care nu se limitează la ceea ce se întâmplă între pereții locuinței. Dar ... a vrea/a visa e una, și a putea e alta. Din păcate, nu voi avea niciodată banii necesari să cumpăr o astfel de casă și să o reabilitez. Tot așa cum nu aș avea bani să-mi construiesc o vilă nouă cu suprafață similară și grădină, care ar costa chiar mai mult decât reabilitarea casei vechi. Așa că ... locuiesc într-un apartament de 3 camere la bloc. 

Dar între un apartament într-un ansamblu rezidențial nou și un apartament într-un bloc „comunist”, de cartier, ce ar alege arhitectul Rodica Crișan? Și, la fel, vă rugăm să vă motivați alegerea.

În principiu, aș alege (și am ales) un apartament situat într-un ansamblu rezidențial nou, care corespunde criteriilor mele de calitate a locuirii și în limita posibilităților mele financiare. Pentru mine, contează ca locuința mea să fie într-o zonă centrală, dar liniștită și verde, să aibă o suprafață decentă (nici prea mare, nici prea mică), un partiu adecvat structurii familiei și modului de viață, geamuri mari și o vedere agreabilă, logii/balcoane către spații verzi, spații comune – interioare și exterioare – civilizate, precum și garaj.

În cazul unui bloc „comunist”, anumite deficiențe se pot corecta prin reabilitare la nivel de apartament (în principal finisaje și echipamente), altele nu. În noile clădiri rezidențiale, suprafețele apartamentelor sunt în general mai mari față de blocurile „comuniste” (la 3 camere, vorbim de cca 100 mp utili, față de 80 mp un apartament standard în bloc „comunist”) iar suprafața se asociază și cu un anumit partiu care poate fi sau nu convenabil pentru structura și modul de viața al familiei. Este un aspect major care nu poate fi schimbat prin reabilitarea apartamentului personal dintr-un bloc „comunist”. Poate doar demolând niște pereți și transformând 4 camere în 3, dar asta nu este întotdeauna posibil, depinde de partiu și, mai ales, de structura portantă a blocului. Aș zice că de cele mai multe ori nu e posibilă demolarea unor pereți, dacă mă gândesc că majoritatea apartamentelor „comuniste” sunt în blocuri din „panouri mari” (că așa cerea politica de stat). Dacă adaugi și opțiunea pentru un regim mic de înălțime și un anumit cartier (căci calitatea locuirii începe cu vecinătățile), lucrurile se complică. În Floreasca, de exemplu (un cartier relativ central, agreabil prin regimul mic de înălțime și prezența bogată a vegetației), apartamentele au suprafețe foarte mici care nu pot fi majorate prin comasări de spații, pentru că blocurile sunt din zidărie portantă. Aș adăuga aici calitatea spațiilor exterioare, foarte importantă pentru calitatea locuirii și deficitară în vechile ansambluri de blocuri „comuniste”. Reabilitarea spațiilor exterioare nu depinde de locatari, căci ele sunt proprietate publică.

Ca alternativă, ansamblurile noi au, de multe ori, un spațiu exterior amenajat, aflat în co-proprietate privată. Dar mașina unde o ții dacă stai într-un bloc „comunist”? Pe stradă! Ansamblurile rezidențiale noi au garaje; blocurile „comuniste” nu au. Apoi, pentru calitatea locuirii contează și calitatea spațiilor comune din bloc, iar reabilitarea lor nu se poate face decât prin consensul și cu contribuția tuturor locatarilor (greu!). Nu în ultimul rând, chestiunea siguranței la cutremur nu se poate asigura doar prin reabilitarea apartamentului propriu dintr-un bloc „comunist”. Una peste alta, sunt multe chestiuni care privesc calitatea locuirii dar nu pot fi rezolvate individual și punctual de către un singur proprietar. Unele nici măcar prin asocierea proprietarilor, cum este cazul spațiilor exterioare care sunt proprietate publică. Aceste cartiere de blocuri „comuniste” ar trebui să facă obiectul unor reabilitări programatice și planificate, de tipul celor amintite mai sus, la întrebarea referitoare la reabilitarea termică, așa încât respectivele blocuri și ansambluri să fie aduse la zi din punct de vedere al calității locuirii sub toate aspectele ei, într-o manieră coordonată și în parteneriat public-privat, în beneficiul locatarilor actuali și pentru a deveni atractive pentru noi locatari.

Pe de altă parte, este adevărat că există și ansambluri rezidențiale noi cu multe deficiențe de calitate a locuirii, uneori chiar mai grave decât în cazul ansamblurilor de blocuri „comuniste”. Dar felul în care, din păcate, proliferează construcțiile noi de locuințe speculative, este o altă discuție.

Când spunem reabilitare, noi, profanii, publicul general, ne gândim cu precădere la un soi de restaurare: obiectul este refăcut în forma sa inițială, cu metode și materiale cât mai aproape de cele originale. Însă în cazul cădirilor nu întotdeauna se întâmplă așa: câteodată, se păstrează un element al clădirii originale și pe acesta se grefează volume cu totul noi, uneori chiar cu materiale moderne, contrastante. Cel mai celebru exemplu (și cred că și cel mai șocant pentru public, căci a fost unul dintre primele, dacă nu chiar primul) este sediul Uniunii Arhitecților din București: fațada istorică, ciuruită la Revoluție, a fost păstrată, iar din ea se avântă în sus un corp nou, zvelt, de sticlă. De multe ori, publicul nu înțelege astfel de abordări și receptează prost aceste proiecte. Ne puteți spune cum se ajunge la astfel de soluții și ce anume le poate valida sau, dimpotrivă, le poate invalida din punctul de vedere al valorii arhitecturale? Ar trebui să ne placă, ar trebui să le apreciem și, dacă da, pentru ce? Cum discernem?

Chiar și în restaurare, doctrina revenirii la forma inițială, folosind metode și materiale cât mai apropiate de cele originale, nu mai este de actualitate în lume. În niciun caz prin reconstrucții mimetice. În lume, alăturarea între vechi și nou caracterizează restaurarea contemporană. Uitați-vă la restaurarea făcută recent de David Chipperfield la Neues Museum din Berlin. Și exemplele de acest fel sunt numeroase. Personal agreez intervențiile unde completările necesare (din rațiuni de funcționalitate și/sau de refacere a integralității obiectului) sunt făcute cu materiale și tehnici contemporane. Ce e vechi e vechi, ce e nou e nou și se înfățișează privitorului ca atare. Desigur, aici intervin chestiuni delicate de compoziție, de relaționare a noului față de vechi, de sensibilitate a arhitectului și de respect al lui față de substanța istorică, așa încât noul să pună în valoare vechiul, nu să îl concureze sau să îl domine.

Chestiunea cu păstrarea unui element al clădirii vechi care se integrează unei construcții noi suportă discuții: de la caz la caz, se poate justifica, sau nu. 

Sunt situații când acea porțiune păstrată e tot ce a mai rămas din vechea construcție. Integrarea cu succes a acelei părți vechi într-o construcție nouă depinde de dibăcia arhitectului. În acest caz se înscrie și exemplul dat de dvs., cel al sediului UAR. Din casa Păucescu nu rămăsese nimic mai mult decât s-a păstrat prin proiectul pentru noul sediu al UAR. Iar ce mai exista in situ ca substanță istorică s-a păstrat cu mare grijă, respectiv cu tratamente conservative și detalii atent studiate la legătura cu corpul nou de sticlă. Pentru ruina casei Păucescu, alternativa ar fi fost o reconstrucție în stil (pe care mare parte a publicului neavizat ar fi preferat-o, se pare!), adică ... o copie, un fals istoric, o înșelătorie, o păcălire a celui neavizat (care crede că are în față un original) și o inducere în eroare a generațiilor viitoare de locuitori ai orașului (care nu vor mai ști istoria acelui loc, nici nu vor percepe ce e autentic și ce e completare de dată recentă). După părerea mea, așa ceva ar fi fost inacceptabil. Cum spuneam, personal prefer ca intervențiile contemporane pentru recuperarea utilă a unei ruine să exprime arhitectura epocii actuale. Apreciez de exemplu felul în care arh. Werner Tscholl (Italia) a intervenit asupra ruinei castelului Firmiano din Bolzano, păstrându-i imaginea de ruină și adăugând local doar elementele necesare pentru vizitare, realizate în vocabular contemporan, din metal și sticlă. Sau intervenția la ruina turnului Vilharigues (Vouzela), Portugalia, proiectată de arh. Renato Rebelo în 2013.

Sunt însă și situații (prea multe la noi!) când o construcție istorică este deliberat demolată (desi se putea reabilita!), din ea se păstrează doar fațada, iar deasupra crește un bloc cu multe etaje. Cum este, spre exemplu, construcția de pe str. Maria Rosetti colt cu str. Armenească. Cum se ajunge la astfel de soluții? Din goana după bani a unor investitori privați care vor să exploateze cât mai profitabil terenul. Din păcate, cu sprijinul unor arhitecți și cu toleranța administrației. Dar o astfel de intervenție nu este nicidecum o reabilitare!

Doamnă arhitect, vă mulțumim!

***

Lucrarea Reabilitarea patrimoniului construit. Teorie și tehnică, semnată de prof. dr. arh. Rodica Crișan, a apărut la Editura Ozalid, are 376 de pagini, format 16 x 23 cm, și poate fi procurată de aici. Cartea a apărut cu sprijinul Ordinului Arhitecților din România din timbrul de arhitectură.

***