Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc: Eliza Jurca
Seria "Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc", lansată în septembrie 2016, și-a propus să prezinte voluntarii noștri – arhitecţi, urbanişti, peisagişti, designeri, ingineri, studenţi – să ofere o platformă unde aceștia să povestească despre ei, despre proiectele pe care le desfășoară în domeniile în care profesează, dar şi despre alte iniţiative din care fac parte şi care schimbă faţa lumii dincolo de cadrul pe care noi l-am oferit.
Ne-am bucurat şi ne-am entuziasmat de fiecare dată când am descoperit lucruri pe care nu le ştiam despre voluntarii noştri şi ne dorim să ne lăsăm inspiraţi şi cuceriţi în continuare de cei care ni s-au alăturat de-a lungul timpului sau ni se vor alătura în viitor, să aflăm puţin din povestea sau istoria fiecărui individ în parte.” – Asociația De-a Arhitectura
Eliza Jurca este alături de De-a Arhitectura încă de la început, cu interes pentru schimbarea în bine pe termen lung a societăţii româneşti şi cu bucuria constantă a întâlnirii cu copiii.
Ce te-a determinat să studiezi arhitectura şi să devii arhitect?
Cred că dorința de a deveni architect s-a născut la 5 ani, când am vizitat o cunoştinţă arhitect la Proiect Bucureşti, în 1976. Îmi amintesc şi acum planşele de lucru cu Rotring-urile pe diferite grosimi, mirosul de tuş, desenele de pe pereţi… Dar mai ales atmosfera de lucru de acolo, relaţia dintre oameni mi s-a părut extraordinară. De mică îmi plăcea foarte mult să desenez şi, deşi la un moment dat am cochetat cu ideea de a deveni medic, apoi informatician, pe la mijlocul liceului mi s-a conturat tot mai mult ideea că vreau să fiu architect.
Ce aspecte ale felului cum ai fost crescută sau ai fost educată ţi-au modelat principiile sau filozofia de viaţă/în meseria de arhitect?
Cred că cel mai greu lucru de obţinut în viaţă este armonia. Asta e valabil şi în arhitectură: o clădire sau un spaţiu conceput în armonie va crea automat utilizatorilor o trăire plăcută, armonioasă. Sunt puţini arhitecţi care reuşesc asta. Cât priveşte formarea mea, nu pot să spun că am avut un mentor anume, dar am luat ce e mai bun de la fiecare; e un fel de puzzle la care adaug piese în fiecare zi.
Cine sau ce a avut cea mai mare influenţă asupra muncii tale?
În 2004 am plecat în Canada unde am stat până în 2012. Mediul în care am lucrat acolo a avut o mare influenţă asupra mea: de la arhitecţi la executanţi şi meseriaşi, toţi îşi cunoşteau foarte bine activitatea şi domeniul, de la toţi am învăţat câte ceva. Profesionalismul lor este la un nivel ridicat, tradiţia şi respectul valorilor fiind prezente în etica lor de muncă de mai multe generaţii, lucru pe care România l-a pierdut în perioada comunistă, cu consecinţe care se văd şi azi…
Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?
Am aflat despre De-a Arhitectura în 2013. La scurt timp după aceea, în 2014, am început să colaborez la acest curs [n.r. „De-a arhitectura în orașul meu”] având o mare speranţă: aceea de a contribui la schimbarea în bine a societăţii noastre. Calitatea arhitecturii de la noi, mă refer la cea postbelică şi cu precădere cea de după 1990, este slabă. În mare parte asta se datorează absenţei unei educaţii estetice în şcoală. De aceea cred că un curs ca „De-a arhitectura în orașul meu” ar trebui predat ca materie obligatorie în toate şcolile din ţară, la mai multe niveluri. În şcoala românească (trecută şi actuală) se pune prea mult accent pe matematică, în detrimentul altor materii de educaţie culturală, inclusiv arhitectură. Ca atare, astăzi avem clienţi care nu ştiu ce vor şi arhitecţi care nu ştiu ce sa facă.
Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Bucuria de a vedea fericiţi cei 35 de copii din clasă când merg la oră. Sunt fericiţi pur şi simplu că facem acest curs, sunt nerăbdători să răspunda la întrebări, să se implice şi să absoarbă informaţii noi pe care nu le obţin de la alte cursuri. Apoi, e impresionant să vezi dezamăgirea lor că nu vom continua cu acest curs şi în anul următor. Satisfacţia pe care o am e atât de mare încât nu e egalată de niciun alt proiect. :)
Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Nu pot să spun că a fost ceva dificil… Mi-aş dori să am mai mult timp ca să pot preda la mai multe clase.
Ai fost marcată de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa ta în clasa De-a arhitectura?
Cel care m-a influenţat în acest sens a fost profesorul de desen cu care făceam pregătire pentru admiterea la facultate în Bucureşti, arh. Constantin Constatinescu (alias „Gigi Moacă”). Avea un dar extraordinar de a preda, cu ştiinţă, răbdare şi cu mult umor. Abia aşteptam să merg la cursurile lui, mă pregăteam din plăcere. Şi cred că De-a Arhitectura asta face: îi atrage pe copii să înveţe din plăcere, fără a se simţi forţaţi. Informaţiile livrate sunt bazate întotdeauna pe explicaţii logice, făcând legătura cu celelalte materii; facem teorie, dar şi practică, pentru a sedimenta cunoştinţele acumulate. De multe ori cursul pare o joacă şi asta cred că îi atrage cel mai mult pe elevi.
Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?
De câte ori reuşesc să fac un proiect care să mă mulţumească sau să îi mulţumească pe cei din jur se naşte automat satisfacţia muncii împlinite. Dar, de ceva vreme, ceea ce contează tot mai mult pentru mine e o satisfacţie de natură socială sau poate chiar spirituală, dacă pot să-i spun aşa: bucuria de a schimba în bine viaţa unor oameni, de a-i face să înţeleagă mai bine mediul în care trăiesc şi la care poate vor avea într-o bună zi o contribuţie, sper benefică.
Spune-ne câteva cuvinte despre cele mai frumoase dintre proiectele tale care au atins comunitatea, oraşul.
În afara proiectelor de arhitectură propriu-zisă, deocamdată De-a Arhitectura e singurul lucru pe care reuşesc să-l mai fac în afara job-ului de arhitect şi a aceluia de mamă a doi copii minunaţi.
Care este motto-ul tău personal?
Prin ceea ce fac, profesional sau nu, să-i ajut pe cei din jurul meu. Asta mă împlineşte cel mai mult
