Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc: Ioana Cristina Ion
„Fără voluntari nu ar exista obiectivele îndeplinite, nu ar exista miile de copii inspiraţi, nu ar exista premiile, nu ar exista spațiul în care să putem visa și să clădim un viitor mai bun pentru noi toți, nu ar exista efervescența care mână De-a Arhitectura. Activitatea asociaţiei există mulţumită sutelor de voluntari care ni s-au alăturat, vreme de un atelier, vreme de un an şcolar sau mai mulţi, cu dedicare şi maximă seriozitate. Noi, echipa De-a Arhitectura, voluntari şi noi de multe ori, le mulţumim!
Seria «Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc», lansată în septembrie 2016, și-a propus să prezinte voluntarii noștri – arhitecţi, urbanişti, peisagişti, designeri, ingineri, studenţi – să ofere o platformă unde aceștia să povestească despre ei, despre proiectele pe care le desfășoară în domeniile în care profesează, dar şi despre alte iniţiative din care fac parte şi care schimbă faţa lumii dincolo de cadrul pe care noi l-am oferit.
Ne-am bucurat şi ne-am entuziasmat de fiecare dată când am descoperit lucruri pe care nu le ştiam despre voluntarii noştri şi ne dorim să ne lăsăm inspiraţi şi cuceriţi în continuare de cei care ni s-au alăturat de-a lungul timpului sau ni se vor alătura în viitor, să aflăm puţin din povestea sau istoria fiecărui individ în parte.
Ioana Cristina Ion a venit în familia De-a Arhitectura în București, în 2017, iar din 2019 este membru al asociației. A început prin îndrumarea cursului «De-a arhitectura mini» la o clasă I şi a continuat implicându-se în majoritatea activităților De-a arhitectura. A studiat orașul alături de elevii de clasa a IV-a la cursul «De-a arhitectura în orașul meu», a meșterit la atelierele din Clubul De-a arhitectura, i-a ghidat pe copii în conceperea camerei lor preferate în cadrul proiectului «De-a arhitectura în camera mea» și a dus la bun sfârșit, alături de colegii îndrumători și elevii de clasa a VIII-a, proiectul de design participativ din cadrul programului educațional «My School Can Be Cool» (fostul «De-a arhitectura în școala mea»), printr-o intervenție la Școala Gimnazială Orizont din București, un spaţiu verde pentru relaxare, socializare şi activităţi outdoor în curtea școlii. Ioana se implică 100% în tot ce își propune să facă și se ridică la înălțimea oricărei provocări! Pe noi ne-au inspirat entuziasmul și determinarea Ioanei, seriozitatea și spiritul său de echipă. Vă invităm să citiţi mai departe şi să aflaţi povestea încă unui voluntar De-a Arhitectura.” – Asociația De-a Arhitectura
Ce te-a determinat să studiezi arhitectura şi să devii arhitect?
Încă de când eram mică şi aveam doar 5-6 ani mă distram pe hârtie, îmi desenam personajele cu care mă jucam, le decupam şi astfel le dădeam viaţă. Desenam totul pentru micile mele personaje de hârtie, de la lucrurile pe care le purtau sau pe care le utilizau în viaţa lor de zi cu zi până la căsuţe. Aşa am început să văd în spaţiu, căsuţa avea nevoie de 4 feţe şi astfel am început să fac, de fapt, mici machete din hârtie lipită cu scotch. Era joaca mea preferată pe-atunci, căci în perioada aceea eram imobilizată într-un aparat gipsat fără să mă pot deplasa singură. Aşa că, timp de 2 ani, am tot „cuţituit” cum zicea mama. Tot mama, o învăţătoare dedicată, un formator de oameni prin natura meseriei, a fost cea care m-a „simţit” cel mai bine şi mi-a zis atunci: „Poate devii un arhitect!”. Atunci am aflat eu prima dată despre meseria de arhitect, dar fără să mă preocupe foarte tare subiectul.
Până spre finalul liceului nu am mai avut nici o tangenţă cu arhitectura şi eram hotărâtă să dau la ASE. Îmi plăcea matematica, iar geometria în spaţiu era punctul meu forte. Reîncepusem să desenez de plăcere, dar fără vreo urmă de talent. Cum nimic nu este întâmplător, în clasa a XII-a am cunoscut o studentă arhitect care mi-a deschis noi orizonturi şi mi-a spus că dacă vreau să văd cum este, să vin o dată la facultate. Zis şi făcut, şi de atunci toată viaţa mi s-a schimbat. Poate că s-a suprapus şi cu o etapă de maturitate ce vine în perioada aceea la unii, dar clar, am simţit că şcoala de arhitectură m-a schimbat.
Ce aspecte ale felului cum ai fost crescută sau ai fost educată ţi-au modelat principiile sau filozofia de viaţă/în meseria de arhitect?
Voi reveni la părinţi şi voi spune că am fost crescute şi educate (eu și sora mea) într-un mediu în care am conştientizat că ceea ce aveam noi era ceva ce nu aveau mulţi. Părinţii ne-au fost şi ne sunt alături şi acum. Mama, o învăţătoare implicată, exigentă şi dedicată, ne privea totdeauna cu „ochii celorlalţi” şi ne spunea că nu vrea să fie părtinitoare doar pentru că suntem fetele ei. Tata, inginer de meserie, avea o formare tehnică şi ştia să explice foarte clar şi calm lucrurile ori de cate ori aveam vreo problemă. În vacanţe stăteam la bunici şi aveam cele mai frumoase Crăciunuri și aventuri vara, la ţară. Pot spune că am avut o copilărie cât se poate de normală şi echilibrată. Cu toate că nu aveam maşină, părinţii ne-au arătat multe locuri, am vizitat ţara în lung şi-n lat. Fiind foarte sociabili, aceștia îşi făceau prieteni pe unde se duceau şi astfel am ajuns să cunoaştem tipologii de viaţă şi de locuire, oameni şcoliţi sau mai puţin şcoliţi, dar care ştiau să fie gazde primitoare, am învăţat că omul sfinţeşte locul, că armonia în creaţia de arhitectură, de fapt, pleacă de la omul armonios. Desigur, „cei 7 ani de acasă” sunt principalii şi primii modelatori în viaţă, însă pe tot parcursul existenţei avem de învăţat şi le sunt recunoscătoare tuturor celor ce mi-au fost şi încă îmi sunt alături: părinţi, bunici, soţ, copii, profesori, colegi, prieteni, pentru că mai am încă multe de învăţat şi doar împreună reuşim să devenim mai buni, mai frumoşi.
Cine sau ce a avut cea mai mare influenţă asupra muncii tale până în prezent?
Cred că suntem o rezultantă a tuturor lucrurilor ce ne pasionează, ce ne frământă, ce ne fac să vrem să mergem mai departe. Influenţa exterioară vine atunci când îi permitem accesul, în funcţie de nevoile fiecăruia. Unul dintre cuvintele care mă caracterizează este „a vrea”. Da, vreau multe. Cred că o influenţă majoră asupra muncii mele a avut-o acea nevoie personală, nesatisfacută, de recunoaştere. Totul ţine de noi şi de cât de echilibraţi emoţional suntem.
Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?
Am început să colaborez cu De-a Arhitectura în urmă cu 3 ani, când am fost rugată să vin la o clasa I în locul unei prietene care se înscrisese, dar care nu mai putea participa la ore. Urmăream şi admiram demult activitatea asociaţiei, însă nu găsisem timp până atunci să mă alătur şi eu ca voluntar. Această oportunitate a venit ca o mănuşă într-un moment în care nu mă aşteptam şi eram nerăbdătoare să mă alătur echipei. Mă pregăteam temeinic înainte de fiecare oră, repetam în oglindă ceea ce aveam de spus, mă cronometram să văd cât timp îmi ia fiecare moment, făceam o listă cu întrebări pe care să le pun copiilor, adunam informaţii, pregăteam slide-urile. Mă aşteptam ca la oră să fac întocmai ceea ce mi-am propus, însă, de fiecare dată, copiii reuşeau să întoarcă sau să devieze mersul lucrurilor şi să mă provoace în moduri care mai de care mai diferite.
Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Din colaborarea cu De-a Arhitectura cel mai mult mi-a plăcut tocmai acest gen de provocare, care mi-a dat de lucru şi mi-a pus mintea şi imaginaţia în funcţiune, mai mult decât de obicei, pentru a putea găsi explicaţii pe care să le ofer prin poveşti copiilor, la nivelul lor de înţelegere. Cei mici sunt o sursă nemărginită de provocări şi te pun în situaţii ghiduşe, căci sunt foarte curioşi şi dornici de exprimare, iar toate acestea se întâmplă constant în timpul „jocului de-a arhitectura”. Cu cei mari se poate lucra un pic mai uşor, este mai simplu pentru ei să urmărească firul lecţiei, deţin mai multe informaţii şi au mai multă răbdare în a asculta până la capăt ideea, însă nu vor să se exprime sau nu se deschid la fel de uşor faţă de îndrumători. Între cei mici şi cei mari, pe parcurs, nu ştiu precis unde anume, se pierde acest entuziasm, probabil fuzionează şi cu etapa adolescenţei. Provocările cu cei mari constau în mare parte în a reuşi să-i faci să vorbească şi să participe.
Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Cel mai dificil pentru mine a fost să reuşesc să transmit în timpul lecţiilor tot ceea ce îmi propusesem de acasă. De aici trag concluzia că îmi doresc foarte tare să transmit ceea ce ştiu şi am învăţat. Ajungeam să sfârşesc uşor dezamăgită că nu mi-au ajuns cele 50 de minute pentru câte întrebări primisem.
Ai fost marcată de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa ta în clasa De-a arhitectura?
Profesorii sunt oameni care au multe de dăruit. Dintre toţi profesorii pe care i-am avut, cel mai mult m-au marcat aceia care erau implicaţi, dedicaţi şi îşi făceau materia interesantă. Prezentau lecţia astfel încât să nu ni se pară greu sau obligatoriu. Este adevărat că trebuie să existe cumva şi o chimie între profesor şi elev, dar în mare parte profesorii care erau îndrăgiţi, ştiau de fapt să se facă plăcuţi de toţi, nu doar de unul sau de altul. Am asistat în copilaria mea, de câteva ori, la clasa mamei mele şi apoi, ca adult, de câteva ori, la grădiniţă în timpul unor ore cu proiecte interesante la clasa doamnei educatoare a copiilor mei. Pot spune că, aşa cum îşi priveau sau tratau ele copiii, cum îşi modelau vocea pe rând, sensibil sau glumeţ, blând sau autoritar, ca să îi transpună pe copii în lumea poveştilor pentru a le oferi informaţia cât mai captivant, au fost şi vor rămâne un exemplu pentru mine.
Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?
Majoritatea proiectelor mele se încadrează în programe rezidenţiale. Stau de vorbă cu oamenii, le cunosc obiceiurile şi necesităţile, ca mai apoi să le creez spaţiul de care au nevoie. În urma colaborărilor, cei mai mulţi beneficiari îmi ajung prieteni, aşadar câştig mult mai mult. A comunica eficient şi cât mai transparent cu fiecare client în parte este o deviză, pentru ca să poată exista o colaborare fructuoasă, în urma căreia pot avea recomandări ulterioare. Relaţiile pe care mi le-am făcut sunt sănătoase şi îmi aduc noi proiecte.
Spune-ne câteva cuvinte despre cele mai frumoase dintre proiectele tale care au atins comunitatea, oraşul.
Cel mai mare şi, în acelaşi timp, cel mai frumos proiect a fost cel de anul trecut de la Școala Gimnazială Orizont din București unde am amenajat un colţişor din curtea şcolii în cadrul programului educațional „De-a arhitectura în școala mea”. Cu elevii clasei a VIII-a am pornit timid, dar cu conştiinciozitate. Pe măsură ce lucrurile luau amploare, am primit sprijinul întregii unităţi şcolare, de la elevi şi cadre didactice, până la părinţi şi personal nedidactic. Entuziasmul pe care l-am văzut în acele luni ale anului a fost debordant şi simt că m-a propulsat un pic mai departe în lumea pe care am ales s-o dezvolt ca arhitect. Aşadar, contribui nu doar prin realizarea proiectelor tehnice atente la cât mai multe detalii pentru a avea un mediu construit pe placul nostru, ci şi prin educarea şi formarea viitorilor cetăţeni ai oraşului mai bine informaţi. Cred că avem nevoie de mai mulţi oameni informaţi şi educaţi pentru a se implica în dezvoltarea oraşului şi a comunităţii. Plecând de la copii, primind o astfel de educaţie încă din şcoală, se poate realiza mai uşor acest lucru.
Care este motto-ul tău personal ?
Dacă fiecare dintre noi am dărui comunităţii în care trăim 10% din ceea ce avem (timp, cunoştinţe, bani etc.), dacă ne implicăm un pic mai mult pentru ceea ce este comun, pentru spaţiul public pe care îl împărţim şi de care ne bucurăm, am ajunge să dăm exemplu copiilor noştri şi, cu ajutorul lor, într-un viitor cât mai apropiat, să transformăm România. Împreună avem această putere!
