E greu să privești dezvoltarea orașului de la fereastra blocului | arh. Marius Călin @ Oameni în spațiu | VIDEO INTERVIU

Iată, în cele ce urmează, transcrierea discuției:

Radu Negoiță: Salutare și bine ați venit la un nou podcast Oameni în spațiu, podcastul despre oamnei, arhitectură și societate! Eu sunt gazda voastră, ca de obicei, Radu Negoiță. Alături de noi îl avem pe domnul arhitect Marius Călin, arhitect cu experiență internațională în Statele Unite și Asia, posesor al unei diplome de la University of Architecture din New York și posesor și al unei diplome de master în cinematografie. Aceste două elemente de pregătire profesională sunt în mod cert complementare și ar trebui să aibă un rol în infuzarea activității de arhitect cu înțelegerea în profunzime a științei inserțiilor urbane. Mulțumim că ați venit! Sau că ai venit, mi-ai spus să ne tutuim.

Marius Călin: Plăcerea mea să fiu aici, mulțumesc eu!

RN: Aș vrea să discutăm despre proiectele tale, Marius, de dinaintea începerii colaborării cu una dintre marile companii de dezvoltare imobiliară din România. Eu am remarcat Piața UNU, nu știam că este lucrată de tine, treceam cu mașina pe lângă ea în drum spre casă. Este în proximitatea zonei Dristor. E o lucrare care aduce volumele urbane la scară umană și aduce un suflu proaspăt în zona respectivă, într-o zonă cu arhitectură foarte minerală și, să zic, filo comunistă, ea e ceva nou. Ce ne poți povesti despre acest proiect al Pieței UNU?

MC: Piața UNU, de fapt, pentru noi la vremea respectivă era într-o altă configurație profesională, a reprezentat o... bine venită întrebare. Noi am declarat-o echipament urban. Luând diverse aspecte ale orașelor, nu numai ceea ce...

RN:  Servește unui scop, practic.

MC: Mai multor scopuri, până la urmă, cumva. Pentru că în această obișnuință a orașelor – a locui, a lucra, a te duce de colo colo, a te transporta, a merge la teatru, sunt activități pe care le întâlnim, activități care țin, cum e cazul pieței, de a te hrăni, și atunci întrebarea pe care ne-am pus-o a fost cum putem să integrăm aceste elemente. Caracteristicile, hai să spunem, volumetrice sunt întotdeauna circumstanțiale... dar sunt legate și de aspecte de funționare, de o anume experiență a acestui pasaj, acestei treceri pe care noi o facem. Și să luăm în sensul ăsta, să spunem, o promenadă, sau să luăm un grup de arbori de-a lungul unei străzi. La un moment dat spațiul comercial e aproape ca un muzeu, dar un muzeu cu o circulație și cu o accesibilitate de bunuri foarte, foarte rapide. De ce este un echipament? Pentru că se adresează unei obișnuințe, care nu e doar limitată la București, sunt green markets, după cum știi, în foarte multe locuri din lume. Deci, un green market, o serie de magazine și urma să fie și un mic restaurant cu terasa lui. Inițial, era parte dintr-un program care ar fi așezat în diverse poziții în oraș corespunzătoare unor nevoi ale acelor zone, acest tip de intervenții, centrate pe piață, ca element, să zicem, de interacțiune a unor zone, pentru că, bineînțeles, o gentrificare completă ia foarte mult timp și de fapt gentrificarea devine un proces de permanentizare a prezent în oraș, pentru că se schimbă generațiile...

RN: Deci spui că, practic, piața aceasta era ca un fel de pilot al unui fel de program, nu știu, de natură guvernamentală sau?

MC: Nu, nu, nu. Este o inițiativă privată care exprimă simultan recunoașterea din partea investitorului...

RN: A unor nevoi.

MC: Da. Investitorii sunt de obicei, cum să spun eu, văzuți puțin altfel de publicul larg, pentru că nu se înțeleg aceste elemente fundamentale. Ce înseamnă a face arhitectură? În general, consider că sunt trei elemente. Unu, este clientul. Clientul exista și în Renaștere. Clientul există, am aflat zilele trecute, și pentru Richard Wagner. Acel teatru extraordinar a fost construit prin și cu acest client. Deci pe de o parte ai clientul care este o entitate de intervenție culturală fundamentală în proiect – și bănuiesc că aici cumva ni se rupe filmul...

RN: E practic actorul principal, oarecum.

MC: E esențial pentru că și el caută și, zic, de-aici pleacă neînțelegerea, tocmai datorită faptul că orice construcție implică, bineînțeles, o modalitate de investiție. Doi, este locația, care și ea aparține, a fost aleasă de client, se gândește cum și ce să facă în locul ăla. Și partea a treia, foarte importantă și extrem de prezentă în evoluția arhitecturii indiferent cum ne uităm la ea, este modul de lucru, felul în care arhitectul intervine împreună cu aceste două entități și generează tipul ăsta de transformare.

RN: Răspuns la niște nevoi. Practic, e la confluența unor nevoi. Este la confluența unei nevoi a orașului, a urbanității, cu, să zicem, nevoia unui investitor.

MC: Orașul e parte dintre aceste generalități culturale cu care ne confruntăm. Hai să luăm o chestie foarte simplă, introducerea în, cred că în traducere se numește Arheologia cunoașterii, a lui Foucault. E o propoziție care merge pe vreo trei pagini. De ce? Pentru că nevoia de delimitare, nevoia de a fi pe înțeles e una prezentă. Absolut tot ce facem, în orice formă de...

RN: E o căutare a înțelesului.

MC: Este o căutare a sensului. Iar acest lucru, în special în arhitectură, pentru că nu este o chestie odaliscă, depinde de elementele astea foarte importante, care reprezintă, indiferent că e privat sau public, investitorul. Reprezintă o locație, pentru că locațiile nu vin neapărat goale. Hai s-o luăm puțin altfe. Luăm un ghid de arhitectură al unui oraș. Majoritatea clădirilor trebuie să le cauți. Mă refer la acele acte de arhitectură, acele prezențe de arhitectură care transformă ici și colo și despre care noi, arhitecții, sau voi sau, să zicem, un anume grup de oameni, știu destul de puțin. Adică, nu sunt neapărat pe strada principală. Cum e asta, e in your face, pentru că are o locație foarte, foarte intersantă, de colț...

RN: Ca un fel de alveolă care-i și colț, asta-i intersant.

MC: Exact, exact. Da, pentru că corespunde la mai multe elemente. Iar mai nou în activitățile lui X Architecture o să vedeți tocmai aceste înțelegeri ale orașului care nu sunt de zid, de limită, de absența permeabilității. Iar asta nu se poate întotdeauna. Pentru că prezența omului, prezența, să zicem, culturii arhitecturale pe care noi în firmă o considerăm esențială în ceea ce facem, ne luptăm cu ea, avem dificultăți, avem contradicții din mai multe direcții, este ceea ce apare într-un spațiu. Și ca rămânem tot în zona asta de încurajare citațională, referențială, un domn de la Coop Himmel(b)au spunea ceva, în traducere, nu vă putem demonstra, dar intensitatea pe care o pui în introducerea lucrării, introducerea proiectului se simte în prezența ei, se simte lângă ea. Pentru că, cred eu, orașul ne derutează în majoritatea cazurilor datorită unei anume pasivității, datorită unui anume abandon, datorită unei anume placidități, unei anume opacități a lui. Adică, îți dau seama, de câte ori o să vezi Barcelona din aer, dar cumva, dacă ai văzut-o o dată... la fel și Bucureștiul, care e un oraș senzațional din aer... tu o porți cu tine. Și atunci, cumva, această orizontalitate a trecătorului împreună cu tot felul de ezitări...

RN: Poate să-ți dezvălui sensul pe care l-au căutat cei care au contribuit la facerea orașului sau ți-l pot obstrucționa, eu asta înțeleg. Și arhitectura, așa cum spuneai, este un instrument de găsire a sensului. Și câtă vreme noi percepem perspectiva de la nivelul ochiului, pot să fie zone amorfe care nu ne spun nimic și nu ne lasă urme în memoria afectivă sau zone care grăiesc. E povestea cu omul sfințește locul, probabil, apropo de Piața UNU. Și e vorba de permeabilitatea...

MC: Stai, să n-ajungem acolo.

RN: E o inserție fericită în zona respectivă. Și, apropo de partea cu permeabilitatea orașului, pentru că sunt niște ecrane, care sunt blocurile, și zona respectivă, dacă avea încă un ecran, practic totul devenea un fel de, nu știu, căuș, un fel de drumeag îngust. Dar este o zonă care invită la oprire.

MC: Aș vrea să poziționez lucrările noastre recente, din ultima decadă, la X în sensul următor... este X Architecture Engineering, o entitate activă din...

RN: Nu e tot una cu BDX, nu?

MC: Nu, nu, nu. BDX, ca s-o lămurim, este prima firmă pe care am fondat-o, în Statele Unite, la sfârșitul anilor 90, iar BDX înseamnă Building Design Exchange. A fost perioada în care am început să lucrez în Taiwan și acest nume Design Exchange reprezintă un mod de a acționa în arhitectură. Adică, acest exchange propune comunicare. Noi am fost deosebit de, și suntem în continuare, deosebit de fortunate...

RN: Norocoși.

MC: Datorită acestei colaborări cu One United, pentru că exact asta reprezintă. Reprezintă viziunea unui investitor care depășește clișeele, și asta este destul de greu de găsit, împreună cu modalitatea de comunicare, pentru că abilitatea de a face ceva este bazată pe comunicare. Vă dau un exemplu foarte simplu. Domnlul Heatherwick, cu siguranță ați văzut recent, a spus că nu poate să fie nimic mai plictisitor decât ceea ce a făcut Le Corbusier. Le Corbusier, la vremea respectivă, a schimbat câteva lucruri și este extrem de interesant dacă te-ai uita că Woolworth Building din New York a fost făcut în același an cu, cred eu, Maison Jeanneret a lui Corbusier. Sunt două chestii fenomenal diferite, o clădire care, nu mai știu câte etaje are Woolworth, față de o clădire care are două sau trei etaje.

RN: Sunt culturi diferite și moduri de evoluție total diferite.

MC: Culturi diferite, dar ceea ce este foarte interesant, și merită urmărită chestia asta, una este o casă, deci un spațiu domestic, care, sigur, conține, poate și exprimă o serializare a unor afecte, a unor evenimente domestice, cealaltă este o clădire urbană. Și atunci apare această întrebare dacă orașul e făcut din case, din clădiri înalte, care sunt elementele? Și când mergi puțin istoric în chestia asta vezi că, așa cum ai spus tu, perspectiva, nivelul stradal, nivelul ochiului domină această gândire a orașului. Internalizarea clădirilor, de fapt, contribuie enorm la orașe, pentru că dacă iei orașul medieval cu circuitul lui, în care mergea de colo colo, iei orașul autocratic, iei, să zicem, orașul modernist, o Brasilia, clădirile de acolo, adică acest Niemeyer, produce clădiri care sunt dincolo de această opacitate.

RN: Produce sculpturi oarecum Niemeyer, e totul foarte sculptural.

MC: Da, dar noțiunea asta de sculptură e... e un amplu subiect de discuție în relație cu arhitectura pentru că poate să ducă sau să ne direcționeze exact în zona pe care am menționat-o ultima. Deci avem dezvoltatorul, clientul, locul, topos, locația, și modul de a acționa. Nu știu dacă profesorul meu a avut dreptate la un moment dat cu invenția foiței, care de fapt nu a avut nicio legătura cu arhitectura...

RN: E foaie de copt, dacă nu mă-nșel.

MC: Da, nu mai știu. Foița, dacă profesorul ăsta al nostru a avut dreptate, la New York, a permis descoperirea adâncimii. Adică, respectiv felul în care se desenau spațiile, și este senzațional, Pevsner cred c-o spune, într-o prezentare a lui Kahn. Kahn a avut educație Beaux-Arts. Școala din România se mândrește în continuare că este o școală Beaux-Arts, bazându-se pe o predictabilitate planimetrică, axializată, unde intervenția secțiunii e ulterioară. Îmbărcarea, deci comodificarea, anvelopanta clădirii iarăși vine după...

RN: Cred că, scuze de întrerupere, e foarte posibil să difere de modul în care profesorul care predă respectivul proiect vede lucrurile. Pentru că în ciuda originilor Beaux-Arts ale lui învățământului de arhitectură din România, partea funcționalistă și modernistă a avut un rol foarte important în transformarea perspectivei... Și atunci, într-adevăr, foița îți permite să vezi un strat mai jos sau două straturi mai jos, dar secțiunea nu lipsește din generarea de soluții de arhitectură.

MC: E o discuție în sine. Mă duceam în direcția cu foița dintr-un singur punct de vedere voyeuristic. Voyeurul este cel care privește printr-un peephole, deci i se interzice prezența într-un anume spațiu, cât și el se retrage din acel spațiu. Foița, hârtia, ele sunt proiective. Această proiecție, această bidimensionalitate este o chestie care a sărăcit foarte, foarte mult timp arhitectura. Adică arhitectura nu-i o serie de fațade, nu-i o serie de schimbări, de mască.

RN: Nu-i un decor gol în spate, este un decor volumetric.

MC: Adică, nu e doar un jos de suprafețe. Și atunci schimbarea fundamentală în arhitectură, și, iarăși, e o chestie pe care n-am verificat-o, poate unii dintre privitori să contribuie, secțiunea a apărut undeva în secolul al XVI-lea. Adică goticul a fost făcut fără secțiune. Acum, hai să sărim puțin mai departe. TWA a lui Saarinen din New York, știi care e?

RN: Da, da, aeroportul.

MC: S-a închis. A fost modelat aproape în același fel ca și mașinile contemporane. Există această modelare din lut și dupp-aia tăiat pentru secțiunile astea. Pentru că indiferent, că de-asta am inclus instrumentul, modul de lucru, echipamentul, în producția de arhitectură, pentru că foița a produs ceva, hârtia a produs la rândul ei ceva și produce în continuare...

RN: Sculpturalitatea are propria ei contribuție la modul în care devine arhitectura. Foarte faină descrierea.

MC: Internalizarea, pentru mine, este tocmai această desprindere de suprafață. Adică, dacă vă uitați la lucrările noastre, de exemplu, One Herăstrău Plaza sau parc sau chiar lucrările gen prima casă pe care am făcut-o cu foarte mult interese, ele nu sunt direcționale. Ele necesită, și ceea ce căutăm în ceea ce facem, necesită această prezență. Deci de foarte multe ori consumăm imagini, sunete, foarte multe cuvinte, mai nou, pierzându-ne sau depărtându-ne, de ele... cum zicea Bruno Andreșoiu la un moment dat, clădiri de geometrie descriptivă. Adică, în momentul când suntem obligați, bineînțeles, știm foarte bine, să prezentăm fațade, secțiuni, cu planuri... ele nu sunt suficiente acestei prezenței a orașului...

RN: Apropo, mai spuneai ceva despre volumele din care noi percepem, oarecum, nu se cer, autoritățile ne cer să le percepem la nivel de fațadă, ceea ce înseamnă foarte puțin într-o economie urbană 3D. adică e vorba de a patra dimensiune, zic bine?

MC: Da, dar gândește-te că orașul de fapt e făcut de foarte multe entități. Sigur, generațiile noastre s-au născut și au crescut într-un anume tip de oraș, dar mai mult decât atât, într-un anume tip de reacție controlată asupra orașului. Orașul în sine...

RN: În ultima perioadă, din nefericire, scuze de completare, a fost o relație de supunere cu privire la ceea ce și-a dorit statul să facă...

MC: E ca hainele împăratului. Adică ține de un anume tip de cultură, pentru că, o dată, s-au încercat construcții de oraș from scratch. Bun. La ele bineînțeles că s-au adăugat un număr întreg de transformări. Ceea ce facem noi acuma sau ceea ce X Architecture face în ultimul deceniu intervine într-un oraș care este același cu restul locuitorilor... Proprietățile achiziționate și prin care One United a generat aceste construcții erau acolo. Adică, ele nu reprezintă o absență, nu reprezintă pete albe. Treaba fundamentală este tocmai această, în italiană are un nume foarte frumos, l’imbarazzo della scelta, adică un fel de autoblocaj, ca la scriitori, writer’s block, în administrație, în a gândi spațiile. Spre exemplu, eu nu sunt atât de încântat, și nu-i o chestie patriotică sub nicio formă, de Micul Paris, nevoia asta de … care-i o altă formă de control. Ceea ce este foarte important este faptul că aparenta exclusivitate a unui obiect împreună cu felul în care el intereacționează, acest obiect, această prezență, spre exemplu spațiul urban de la One Cotroceni Park sau de la One Mircea Eliade, ele stimulează această dezvoltare a orașului. Pentru că, pe de o parte, noi toți, arhitecți, nearhitecți, pensionari și, mă rog, cei care se vor naște peste 50 de ani, vor găsi un oraș. Și atunci nu poți ca el să continue ca un fel de bibliotecă pentru că și într-o bibliotecă ajungi să accesezi anumite cărți, acele cărți, puține dintre ele, joacă un rol important în viața ta, iar noi credem că unele dintre clădiri sunt clădiri extraordinare făcute în ultima perioada și cred că cel mai bun exemplu, mi-a făcut o foarte mare plăcere ultima bienală, pentru că denotă o căutare care depășește așteptările, ceea ce este foarte bine, sau pur și simplu întărește aceste asteptări. Pentru că găsesc în foarte multe activități, spre exemplu menținerea caselor vechi, tot felul de chestii, o mulțime de dileme. Adică, dacă cineva se uită analitic cam cât costă să consolidezi ceva, care este valoarea, care e stilul de viață, de ce în fiecare perioadă au existat transformări, de la niște clădiri cu pereți portanți la ce facem acum, clădiri cu 30 de etaje. Pentru că ele reprezintă spiritul urban și atunci în momentul în care tu îngrădești sau alegi să ignori în virtutea unor pasiuni această transformare a spiritului urban, îmi doream de 20 de ani, ceea ce facem acum sa se fi întâmplat la începutul anilor 2000.

RN: E interesant ca punct de vedere, există, să zicem, niște inflexiuni asupra cărora mi-aș dori să insist. Nu știu dacă avem timp, că asta ar deveni în sine o discuție foarte interesantă. Aș vrea să mai intrăm în 2,3 subiecte pe care le consider interesante. În același timp, ar trebui să spun că eu văd în dezvoltarea Bucureștiului ceva similar cu dezvoltarea unei societăți. Dacă democrația de tip Westminster funcționează foarte bine pentru sistemul anglo-saxon este pentru că este ceva mulat pe devenirea lor societară. Ceea ce nu înseamnă că toate specificitățile ale unei democrații mici de tip Wesrminster ar funcționa într-o țară din Asia sau într-o țară din Africa, unde există societăți care sunt construite altfel. În România, apropo de actorii de care am discutat, fără să-mi doresc să identific probleme sau vinovați și așa mai departe, avem câteva lucruri care oarecum dezchilobrează șansele orașelor ca Bucureștiul, că e un bun exemplu, de a avea o dezvoltare care să-i priască pe termen lung. Din nefericire, asta voiam să spun, bucureștenii s-au obișnuit să nu fie atenți la cum evoluează ce se întâmplă în jurul lor, iar când evoluează prea repede într-o anumită diecție să se trezească, dar ce s-a întâmplat, cum a apărut chestia aia? Și, mă rog, e Cathedral Plaza, de exemplu, și așa mai departe. Dar astea sunt chestii mari. Ceea ce vreau să zic e că într-un peisaj în care administrația dă uneori dovezi, din nefericire, de lipsă de viziune...

MC: Suținută.

RN: Da, susținută. Și societatea e oarecum amorfă și nu se pronunță, arhitecții sunt oarecum între ciocan și nicovală și trebuie să rezolve niște probleme până la urmă, pentru că este jobul lor, iar factorul privat este cel care are ultimul cuvânt. E un fel de pondere oarecum exagerată a influenței factorului privat și asta poate să ducă, în anumite situații, la dezechilibre pe termen lung, pentru că diferența, după părerea mea, între ce-a propus Le Corbusier și ce-avem noi acum este că atunci exista o rezistență la orice propunere, care poate fi văzută ca opacitate, dar rezistența aia a dat un balans și din balansul ăla la un moment dat a ieșit ceva care funcționează. La noi, neexistând rezistența aia, este un dezechilibru și mi-aș dori să continuăm pe tema asta și cu altă ocazie, pentru că aș vrea să vorbim și despre încă 2, 3 lucrări pe care le-am considerat. Una se numește Party lab, făcută împreună cu colaboratoarea ta, arhitect Roxana Roșca, când BDX a fuzionat cu Zip, și una este Forest House, care este o casă de 400 de metri pătrați, este foarte reușită. Cealaltă este Party lab, e o lucrare de reabilitare a unei clădiri din Constanța. Care este povestea celor două?

MC: Forest House aparține în întregime Roxanei și cel mai bine este să vorbiți cu ea.

RN: Asta voiam să spun. Este faină, am văzut-o într-o revistă. De ce nu putem avea mai multe despre ea? E privat și omul...

MC: Oricum, astea sunt lucrări, să zicem așa, dintr-o altă viață. Iar Party lab de resuscitare urbană, practic, numele e legat de conversia unei foste cantine, erau două modele standardizate de cantine și asta era una dintre cantine pentru o zonă industrială în Constanța, având caracteristici structurale deosebite, prin deschiderea foarte mare la etajul 1, transformată într-un spațiu de evenimente.

RN: Un spațiu de evenimente de tip club de noapte, de tip?...

MC: Nu mai există, cred că de câțiva ani, a fost transformat într-un centru comercial sau asemănător. Ele erau căutări, și sunt în continuare manifeste în lucrările noastre, care țin de senzații, de funcțiune de materialitate...

RN: De planurile prin care arhitectura trebuie să vorbească cu societatea, de direcția aia de căutare a înțelesului despre care discutam mai devreme.

MC: Sper, da.

RN: Am remarcat lucrarea ta intitulată Visitors and Interpretation Pavilion de la centrala hidroelectrică Bicaz-Stejaru. Ce poate adăuga ca funcțiune complementară unei centrale hidroelectrice acest pavilion și cum ar trebui să funcționeze el?

MC: În primul rând, și astăzi suntem recunoscători oportunității căreia i-am dat curs la momentul respectiv, pentru că motivația care a constituit oportunitatea de a realiza această lucrare – de fapt,e un minicomplex în fața unei clădiri complet industriale de 170 de metri sau 180 de metri lungime a hidrocentralei și pe ce se numește extraordinar de frumos Canalul de liniștire, deci apa cade cu o viteză fenomenală, după-aia se disipează ușor – a fost celebrare a 50 de ani de la pornirea primei turbine electrice în România. Ei, acum, de-aici lucrurile încep să devină foarte interesante, știi cum e, ca-n bancul ăla, când ați debutat prima oară. Turbina era de producție cehă, hidrocentrala fusese gândită, și pentru cei care vor avea șansa s-o viziteze, locația este extraordinar de frumoasă în orice anotimp; eu am văzut-o prima oară cred că pe la un sfârșit de toamnă și era un abur, așa, care se ridica. Și asta am dorit practic în clădire, adică o clădire care nu-și atinge...

RN: Care duce oamenii mai aproape de peisaj.

MC: Aproape de peisaj, dar în același timp care e, vreau să spun ca-n Boris Vian, ca-n Spuma zilelor, e light. Acolo se află statuia unui domn care și-a imaginat acest sistem de centrale hidroelectrice și de control al apelor în România. Adică, practic, noi am considerat, n-au fost numai 50 de ani de la pornirea primei turbine și dacă stăm să ne gândim ce-nseamnă asta pentru noi. Hai să stingem lumina. Dar a trecut neobservată, ca posibil foarte multe alte lucruri între grijile de zi cu zi. Și pentru noi a fost un eveniment cultural, un eveniment fundamental în istoria industrializării României. Și practic asta a fost ceea ce ne-a făcut să intervenim, pentru că practic este un spațiu gol, deci poate să fie interpretat ca un, i-am zis noi, pavilion. Și i-am zis pavilion de interpretare, sigur, nu e numele ei oficial, tocmai pentru că doream să ajungem la acest moment, adică are o consolă deosebită care stă deasupra apei și acolo nu e momentul unei limite, este momentul unei, poate sună prea mult, este momentul unei awakening, unei descoperiri, de care  avem nevoie în permanență. Firma în care sunt acum a construit un număr de lucruri. Firmele în care am fost până acum au cosntruit și ele un număr de lucruri, dar credința a rămas aceeași.

RN: Hai să vorbim despre ce lucrezi acum, despre ce construiești acum.

MC: X Architecture este o firmă de zece ani, am început-o prin câteva persoane, am ajuns acum la 40 de arhitecți, iar implicațiile noastre sunt pe clădiri și ansambluri mari, fundamental mixed use, de funcțiuni mixte, unele dintre ele realizate, gen One Cotroceni Park, fazele 1 și 2, pe Progresului, One Mircea Eliade, One Herăstrău Park, ceea ce se numește trilogia pe Caramfil, Park, Plaza, One Herăstrău Tower și un număr de alte lucrări care ar lua prea mult timp acum să le menționez.

RN: Și care sunt lucrări de mari dimensiuni și, în principiu, din punctul de vedere al activității de proiectare și de gestionare, greu de ținut în mână.

MC: Cred că beneficiem atât din partea dezvoltatorilor, cât și a echipelor care lucrează de un suport, aport și o deschidere în comunicare care face acest tip de activitate posibilă. Adică, cum am spus-o și la început, e o anume senzație vizavi de ce înseamnă a investi.  A investi nu înseamnă doar a sponsoriza, a investi înseamnă a contribui, o decizie cognitivă, conștientă, deschisă, a contribui la transformarea unui spațiu, poate a unei societăți, dar fundamental, pentru că de multe ori se uită chestiile astea, la transformarea oamenilor. Pentru că indiferent cum ai lua-o, și îmi permit să indic exemplul meu, de care m-ați întrebat. Da, am studiat arhitectura în România. Pentru că am ”fugit” din România mi-am continuat studiile la Pratt Institute și după-aia m-am gândit ce-aș vrea eu să fac în master în anii 90, era perioada în care masterul începuse să se apropie așa de o intensitate...

RN: Cinematografie.

MC: Da. Și am decis asta datorită unui prieten care m-a uimit vreo câțiva ani prin căutarea, transformarea – și el făcuse tot școală de arhitectură – pe care am găsit-o la el. De ce? Pentru că ce-mi dădusem seama până atunci era că fusesem învățați niște mișcări, de arhitectură, poate unii dintre noi, nu știu dacă există... hai să-l numim talent, în lipsă de altceva, har, poate, în arhitectură, nu sunt încă sigur de asta...

RN: Dar lipsea ceva, ceea ce cinematografia probabil că-adus în ecuație.

MC: A fost modul de a gândi. Poate n-ar fi fost cinematografia. Aia a fost calea mea. Dar a gândi mi-am dat seama că ne lipsea. Și dacă este o formă, nu trebuie să fii niciunul dintre marii gânditori, Walter Benjamin, sau Ortega y Gasset, sau William James sau Derrida, lipsește gândirea în societate. Că noi ne dăm senzația că am gândi, dar mijloacele prin care evoluăm, mijloacele noastre de educație, cumva cotesc, să zic așa, la momentul gândirii. De ce? Pentru că funcționalismul de care ai vorbit foarte bine a avut o serie de transformări, dar funcțiunea este ceea ce reprezintă specificitatea actului arhitectural. Luăm noua stație de metrou, senzațională, pe șase etaje, nu-mi dau seama cum funcționează metroul acolo, a lui Zaha Hadid, care se va deschide în curând. Ce înseamnă această gândire? Este pe de o parte o gândire specifică, iar arhitectul nu este singur, cum ar trebui să știm deja foarte bine și cum o resimțim în fiecare zi, e împreună cu un număr de persoane. E foarte dificil de definit ca poziție arhitectul în această ecuație amplă. Noi suntem în capitalism, adică capitalismul ne permite aceste activități. Dar capitașismul nu înseamnă o chestie omogenă, nu înseamnă o demagogie, înseamnă foarte multă inițiativă. Aceste inițiative au loc, bineînțeles, în domenii diverse, dar necesitatea spațială necesitatea de a ocupa, de a transforma spațiul vine și ea cu foarte mulți specialiști, vine cu o circulație monetară, financiară, deosebit de amplă. Și atunci poziția arhitectului este, de mai mulți ani, poate de mai mult de 50 de ani, aparte în acest circuit. Pentru că și când vine vorba de așa-numiții star architects, dacă te uiți la modul de organizare, cât putem să-l înțelegem, al organizațiilor lor, că vorbim de Foster, de Nouvel, de Koolhaas, OMA adică, sau te uiți la un Siza, pe care poate multă lume l-a considerat direcționat într-o anume zonă și bănuiesc că toată lumea știe că acest nou turn pe care Siza l-a terminat anul trecut este chiar vizavi, peste stradă, de BIG. E senzațional. E vizavi de cea mai proastă parte a clădirii lui BIG... Adică arhitectul nu e singur în această condiție. De-asta în permanență, sub toate aspectele profesionale ale activităților mele, am considerat această triadă a fi necesară și timpul a demonstrat transformarea, cum era o poveste la un moment dat despre un foarte mare arhitect, nu știu câtă lume își mai amintește, James Stirling, e un premiu în Anglia care a fost decernat zilele trecute. James Stirling făcea axonometrii și asta ne-a arătat un profesor care a și scris o carte, domnul arhitect Mircea Lupu. Axonomterii, dar axonometriile nu le arăta niciodată clientului...

RN: Erau pentru el. Cinematografia a ajutat aici ca instrument?

MC: Cinematografia e a șaptea artă. A apărut la un moment dat datorită interferenței unui număr de tehnologii. Un exemplu foarte simplu și posibil să pară deviant. În Conneticut se produceau mașini electrice în secolul XIX. Deci nu Tesla a inventat prima mașină electrică. Statele Unite, între, nu mai știu, 1873, dacă nu greșesc eu, când a fost prima recesiune la inaugurarea liniei transcontinentale est-vest, de atunci până, nu știu, prin anii 60, existaseră vreo 2000 de companii care făceau mașini. Adică, impactul tehnologiei, impactul mașinii, spre exemplu, suburbanizare transport etc., impactul oricărei tehnologii, deci cum a fost filmul, este unul de radicală transformare a societății, că e vorba de mașină, de echipament, de o chestie în mișcare sau e vorba de – cinematograful la început în Germania avea numele de Lichtspiel,  adică ”joc de lumină”; adică au căutat să-i și găsească un anume nume. El aduce o stare – sau poate concretizează o stare – pe care o trăim cu siguranță toți dintre noi pe parcursul vieții. Când începem să colectăm diverse semnale, când încercăm, și cuvântul în engleză e foarte frumos, uttering, să spunem ceva. Eu nu am făcut film, nici nu cred că sunt capabil ca voi. Am înțeles că numele în română este filmologie. Se numea film studies. Film studies fiind o disciplină hibridă, în sensul că vedeam filme, discutam despre filme și intram în aceste povești ale lor. Dar cel mai interesant era faptul că, ca și prietenul meu care m-a stimulat în chestia asta, eu eram singurul de la o școală de arhitectură, restul erau din tot felul de domenii, adică aveam un coleg japonez care studiase Hegel, tot felul de chestii. Nu e filmul în sine care transformă, este această rigoare a gândirii care nouă ne era oferită cu lingurița. Îmi amintesc și acum că făceam niște diagrame secționale în liceul de arhitectură. Și atunci îți dai seama că asta te contaminează, te intoxifică, îți blochează. Că zici, bă, lumea e făcută din niște cartonașe cum mi-ați arătat voi mie acum niște cartonașe, eu le citesc și uite cât de deștept sunt.

RN: Adică filmul e oarecum eliberator din punctul ăsta de vedere? Studiul...

MC: Este vorba de – îți dau un exemplu senzațional, că nu știu câtă lume se va putea relaționa, dar cu siguranță merită să fie investigat, cred că a și fost înregistrat la vremea respectivă, o conferință cu trei persoane, Peter Eisenman, care cred că majoritatea dintre cei din audiență știu de el, domnul Peter Eisenman, care a avut o influență extraordinară în schimbarea educației arhitecturale; Michael Hays, un critic, să zicem, de arhitectură, destul de influent, cred că în continuare este; și Jacques Derrida, la Cooper Union, într-o sală complet imposibilă, cu niște stâlpi în ea...

RN: Templul teoriei de arhitectură.

MC: Eisenman, ascultasem un număr de conferințe ale lui Eisenman. Michael Hays, nu eram atât de convins sau atras. Derrida i-a făcut pe-ăștia să vorbească-n șoaptă. Adică, transformarea, felul în care el, prin cuvinte, deci folosind aceleași lucruri ca și – și nu e o chestie simplificatoare – ca un Nichita Stănescu, ca un Bacovia. Adică, să iei aceleași cuvinte pe care noi toți le folosim, cum spuneau romanticii germani, când găsești cuvântul lumea începe deodată să cânte, dar era gândirea, nu era unificarea pe care noi o căutăm prin cuvinte. Și atunci modul de a gândi construiește spații. Blocajul în gândire conduce la toate aspectele astea administrative pe care le întâlnim acum.

RN: Și arhitecții prin însăși natura meseriei lor trebuie să încerce să se rupă de partea dogmatică pentru că libertatea este oarecum în afara zonei de confort și poate să fie și în experiment. Și, într-adevăr, partea astea experimentală a profesiei care se reflectă în conceptele de arhitectură poate să fie informată de o experiență cum ar fi cea de master în cinematrografie. Am o întrebare surpriză pentru tine.          

MC: Filmologie.

RN: Filmologie, scuze, da.

MC: Pentru că e și relația cu imaginea. Una dintre bazele modului nostru de a gândi se bazează pe peștera lui Platon, această proiecție mediată printr-un sistem de semnalizare, al acestui foc. Dar, uite, când ne uitam acum aproape, da, acum aproape un deceniu, în pregătirea acelei bienale de la Veneția și reciteam o serie de texte, Cantacuzino, Marcel Iancu, Creangă, textele lor, și arhitecții, sigur, scriu cu diverse grade de dificultate. Dar nu ne uităm la ele numai istoric, la fel cum dacă ne uităm la orașe nu numai istoric ne uităm, la orașe cât și la ceea ce facem, reprezintă o expunere deopotrivă a noastră către viitor, cât în acelși timp o contribuție. Transformarea cred eu că este singurul scop, singura necesitate la care să participăm. Poate sună ideologic ce spun eu acum vizavi de activitățile noastre din ultimul deceniu, de clădirile pe care le-am menționat și pe care cu siguranță le cunoașteți. Pentru că ele nu reprezintă doar blocajul unui timp, adică este această realizare a mediului construit, pentru generațiile prezente, cât se poate, cât și pentru cele viitoare. Iar dacă luăm, indiferent cât de departe ne ducem, adică deja 1920 e acum 100 de ani. Dacă mergem încă 50 de ani în spate, descoperim foarte, foarte, foarte multe discontinuități. Adică toate discursurile astea de conservatorism, de conformism, de tradiționalism, de nu știu ce sunt practic episoade.

RN: Sunt perspective.

MC: Din păcate, da.

RN: Am o întrebare surpriză și vreau să adaug un fel de context la întrebarea asta surpriză pe care n-ai văzut-o înainte de discuție. În primul rând, eu consider că fiecare societate, fiecare oraș, fiecare individ are oarecum nevoie de a ști de unde a venit pentru a ști unde merge. Are nevoie de o reflecție a propriului său trecut. La nivel urban lucrurile astea se pot manifesta sub forma păstrării anumitor elemente. În același timp sunt de acord și cu tine cu ceea ce tocmai ai spus apropo de faptul că transformarea este un ideal la care toți ar trebui să luăm parte, pentru că nu avem cum să rămânem blocați într-un trecut, dar în același timp ar trebui să mergem spre viitor ținând cont, pentru a nu apărea dezechilibre, de ceea ce am fost la un moment dat. Deci consider că un echilibru este bun, atât pentru păstrarea unei memorii a locului, a urbanismului, dar în același timp trebuie să existe un echilibru cu dezvoltarea. Iarăși am reținut că în revista Biz ai avut un citat care mi-a plăcut ”Spun că orașul nu e numai o tranzacție, nu e numai un instantaneu și o aglomerare de clădiri”. Acum, vreau să te întreb, consideri că existența capetelor de perspectivă este desuetă în această ecuație a dezvoltării? Și vreau să te întreb lucrul ăsta, sincer, pentru că există o situație în care ceva conceput de voi afectează un cap de perspectivă existent în oraș. Este vorba de Academia Militară.

MC: Am înțeles.

RN: Care are în spate One Cotroceni Park în zona Răzoare și capul de perspectivă este dezechilibrat de către noul volum.

MC: Nu sunt de acord sau, dacă vrei mai simplu, nu înțeleg această continuitate. Înțeleg și practic tocmai aceste rupturi, tocmai aceste discontinuități necesare în societate în primul rând ca o reacție. Dar contextul pe care tu l-ai descris foarte bine, fie că-i un context consumerist, fie că-i un context al unei obișnuințe, al unui patriarhalism... Ce face One Cotroceni Park, în primul rând sunt două faze pentru moment, realizate în mare parte, una dintre ele, și ne bucură enorm, are și o școală. Zona respectivă în primul rând arată un București... exact cum îți spun foarte simplu: când am descoperit cât de frumos e Bucureștiul de sus n-a fost de la etajul 16 de la noi, că nu exista, a fost din ING Tower, am avut șansa să merg sus, pe acoperiș, unde e heliportul și m-am uitat de jur împrejur, am zis, unde suntem? Un wow care are multe conotații...

RN: E frumos de sus, sunt de acord.

MC: Bucureștiul este un oraș pe coline, este un oraș înte lacuri. Am vorbit continuu, cred că s-a putut identifica, despre orașul văzut de sus. Orașul văzut de sus a fost titlul unei expoziții la MoMA la un moment dat, extraordinar de interesantă, pentru că perspectiva, cu toate funcțiunile ei, perspectiva centrală, perspectiva liniară, perspectiva la două puncte, a dominat o anume practică, nu numai a spațiului construit, pentru că știți foarte bine, sunt o mulțime de studii, în special cu școala, superbe, cu școala olandeză, despre ce-nseamnă a așeza lucrurile în perspectivă. E o carte, după mine extraordinară, a lui Martin Kemp, care se numește Science of Art, despre istoricul perspectivei. Perspectiva, chiar dacă a existat, cum eu mă uit acum în camera asta, cred că am calități normale și văd distorsiunea...

RN: E în fișa postului.

MC: E și ea o construcție artificială. În același timp, ea are o componentă...

RN: Oare orașul nu este tot o construcție artificială asumată?

MC: Da, corect. Și în același timp este și o construcție ideologică. Chiar dacă sună că ne-am dezbate, și nu vreau să intru pe calea asta, pentru că ne-ar lua prea mult, cu toată atractivitatea ei, prezența acestui element, acestui One Cotroceni Park, odată fiind pe o poziție topografică mai înaltă decât Academia Militară, cu siguranță lasă senzația unei clădiri tip ecran. Dar provoacă, în momentul când te apropii de ea, trei instanțe. Este, și dacă facem așa o paralelă scurtă, tot un colț, adică este o clădire unde tratamentul volumetric al colțurilor relativ mare la 130 metri lungime pe Progresului. Este un tratament al colțurilor, o inversarea a criteriilor de colț, unde toate regulamentele urbanistice din lume spun, domne, pui o chestie înaltă, nu știu ce, pe colț. La noi, nu, e partea cea mai joasă. În același timp e o fragmentare a ei care să contribuie la demasificarea față de o linie. Iar faptul că ea se percepe de acolo, trebuie luat în considerare că se percepe din foarte multe părți. Se percepe când vii dinspre, dacă zic bine, dinspre Militari sau dinspre Favorit, se percepe când intri în această intersecție unde ai în continuare o cale ferată pe care nu poți s-o miști, pentru că, chiar dacă nu funcționează...

RN: Asta ține de blocajele administrative.

MC: Da, dar toate aceste lucruri influențează configurația spațiului. Și atunci, practic, din punctul de vedere al unei axialități...

RN: Care ține oarecum de istoria urbanismului în București, n-o putem da la o parte, face parte din devenirea lui.

MC: Nu, dar intenția n-a fost sub nicio de a o da la o parte, intenția a fost în permanență de a-i conferi o prezență și, cu siguranță, poate să fie atractivă, poate să stimuleze o discuție, dar, cred eu, dacă reușim, trecând dincolo de această direcționalitate, poate cel mai frumos exemplu de cap de perspectivă, pe care l-am încercat și noi într-un proiect, nu doar colegii mei ar putea să fie de acord, este nu clădirea în sine, modelarea, și voi da două exemple. Unul e la Muzeul Dali, nu l-am văzut, am văzut poze. E chestia aia în care elementele astea dintr-o dată, nu știu cum să-i zicem, picioarele se revăd în față, sunt în șapte planuri. Și cealaltă este la Quai Branly, tot Nouvel, pe malul Senei, când clădirea de fapt e absorbită în această vegetație... Problema mea cu axialitatea este în prezența...

RN: Când nu mai există un ecran între, să zicem, Academia Militară și ceea ce este în spate. Spui că dacă ar exista un ecran verde sau ceva, prezența construcției noi din care se și vede foarte puțin, chiar dacă creează un dezechilibru, în felul ăsta ar dispărea... Ea ar fi perceptibilă din alte zone, într-adevăr, și de pe, cum se numea, Trafic Greu, Progresului și așa mai departe și din intersecție de acolo, ea poate să fie percepută din alte locuri. Și dacă ar exista, să zicem, în spatele Academiei Militare ceva verde înalt nu s-ar mai observa, oarecum,deși e într-o parte, nu știu exact cum se poate face chestia asta.

MC: Sincer, n-ar fi neapărat o soluție, pentru că...

RN: Eu mă întreb care ar putea să fie soluția...

MC: Păi, asta de-acum. Sigur că sună poate paternalist…

RN: Adică nu-mi doresc să fiu apologetul încremeniri în soluții și în căutări urbanistice ale trecutului, dar îți zic sincer că am apreciat încercarea celor de la One United de a avea, în parteneriat cu tine, pentru că acesta este un parteneriat, volume urbane care să aducă o oarecare valoare contemporană spațiului urban. În același timp, îți zic sincer, m-a durut un pic când am văzut volumul și dezechilibrul capului de perspectivă. Nu pentru că aș, în fine, de fel sunt oarecum liberal, nu pentru că aș ține la fix aia trebuie să fie, ci pentru că a apărut un dezechilibru într-un oraș care este plin de dezechilibre.

MC: Permiteți puțin timp, nu pot să promit nimănui că avem dreptate prin ceea ce am făcut, dar e important a ne permite să, simplist vorbind, sau practic vorbind, să ne obișnuim cu o anume stare. Pentru că, pe de o parte, sunt un număr întreg de zone în București și chiar într-un interviu acum vreo 20 de ani am zis că sunt vreo 5 tipuri de organizare în București, sunt sate, sunt zone începute, adică e ca un fel de hartă a lui Borges, dacă-ți mai amintești poveste aia...

RN: Un palimpsest.

MC: Un palimpsest, unde harta devine atât de mare cât teritoriul și practic rămân niște bucăți din ea...

RN: Tocmai de-asta era nevoie de niște repere păstrate.

MC: Cred că împreună astea două elemente, adică liniaritatea, frontalitatea, elevația acestei Academii Militare, împreună cu o pixelare, dacă vrei, și aici nu caut să fiu cute sau partizan, și n-a fost decât una dintre intențiile proiectului ăla. Cică în pictura bizantină cerul era auriu, adică cerul nu era arătat ca în restul picturilor cu care suntem obișnuiți. Pixelarea acestei suprafețe a fațadelor de la One Cotroceni Park acționează ca un fel de diversitate, dacă vrei, a orașului în sine. Adică, niciun oraș, și Washington, dacă vrei, și Washington cred că este unul dintre epitomurile acestei axialități. Cea mai interesantă clădire din Washington, dacă ați fost sau o să vezi, și cred că una dintre cele mai interesante clădiri oricând, și merită o discuție numai ea, a domnului Pei, I.M. Pei, este chiar în fața Senatului, n-are nicio legătură, la doi pași... pe partea stângă e ambasada, nu mai știu, Canada sau Australia, care reprezintă spiritul timpului. Muzeul ăsta, extensia Muzeului Național din Washington, legătura se face subteran și atunci, practic, e un joc geometric extraordinar, la, mi se pare, 15 grade sunt vârfurile clădirilor ăstora. Pentru că ce se întâmplă? În primul rând, în timp, orașul evoluează. Amplasarea unei clădiri este amplasarea unei clădiri, necesitățile unei clădiri de asemenea corespund cu specificul activității respective, iar felul în care se integrează într-o zonă largă, iar zona este foarte, foarte, foarte intersantă, mai mult dect avem timp acum să discutăm. Pentru că făcea parte dintr-o fascinantă, chiar dacă e sus pe deal...

NR: Mă rog, e o zonă destul de ruptă, e practic parte... din zona aia industrială.

MC: Exact, exact. Pe terenul ăsta și există. Dar face parte dintr-o extraordinară sistematizare gravitațională a secolului XIX a Bucureștiului. Adică, e mult mult mai mult decât o anume aparență sau apartenență, aparență în sensul că se vede ceva în spatele altcuiva, apartenență la o zonă care cu siguranță în următorii zece ani ca un pol de dezvoltare a orașului  va contribui...

RN: Spui că zona respectivă va crește și oarecum schimbările în zona aia vor continua?

MC: Categoric.

RN: Apropo de asta, am o ultimă întrebare. Apropo de dezvoltarea orașelor din America de Nord comparativ cu cea din Europa trecută prin comunism din ultimele decenii, că ai fost martor la ambele, având experiența americană și pe cea a reîntoarcerii în România.

MC: E o întrebare foarte mare...

RN: Cum decurge la ei negocierea urbană?

MC: În același fel. Deosebirile sunt procedurale, dar pentru că dezvoltarea să zicem unei bucăți din oraș este foarte complicată și supusă la multe proceduri pe care, îți dai seama, dacă le-am mai avea și aici n-am mai construi nimic.

RN: Tocmai asta e, poate ar trebui să le avem.

MC: Posibil, posibil, dar îți dai seama, unu, noi ca arhitecți suntem cvasinecunoscuți; doi, arhitectura este asociată cu o anume intervenție individuală. În majoritatea cazurilor este rezultatul mai multor tipuri de participare... De asemenea, arhitectura are o serie întreagă de elemente, e foarte greu să te uiți de la fereastra unui apartament de bloc la dezvoltarea orașului. Adică, e ca o caricatură pe care am văzut-o, eu tot la bloc stau, e o caricatură pe care am văzut-o acum câțiva ani, doi înși, unul pe un trotuar și celălalt pe celălalt trotuar și întreba: Cum traversez? Și ăla care a fost întrebat zice: Nu știu, că m-am născut pe trotuarul ăsta. Problema este să ieșim de pe acest trotuar. Sunt tot felul de soluții, sunt tot felul de școli de gândire, și ăsta e un subiect destul de amplu, dar este extraordinar de important, specializându-ne, să avem această deschidere culturală și implicit să putem să comunicăm, nu ca să ne asigurăm, nu neapărat să ne căutăm confortul între noi, dar să participăm împreună la această transformare pe care, dacă-mi permiți, în mod insinuant o face arhitectura.

RN: Întotdeauna.

MC: O carte poate o găsești într-o bibliotecă. O clădire o s-o găsești cu plăcere sau cu curiozitate în spatele Academiei Militare.

RN: Mulțumesc pentru participare!

MC: Eu vă mulțumesc!

RN: A fost un dialog foarte interesant despre oraș. Mulțumim că ați fost alături de noi! Asta a fost o altă ediție a podcastului Oameni în spațiu. Pe data viitoare! Eu sunt Radu Negoiță, mulțam, spor! 

Pentru mai multe informații despre activitatea biroului de proiectare X Architecture & Engineering fondat de arh. Marius Călin, vizitați www.xarchitecture.eu