E important ca arhitecții să se promoveze: nu se promovează pe ei, ci promovează cultura din România! | Adela Pârvu @ Oameni în spațiu | VIDEO INTERVIU

Iată, în cele ce urmează, transcrierea discuției:

Radu Negoiță: Salutare! Sunt Radu Negoiță. Bine ați venit la un nou podcast Oameni în spațiu! Este podcastul de oameni, arhitectură, oraș și societate. De data asta avem o invitată specială, nu că n-ar fi fiecare dintre ei special, dar este posibil să o cunoașteți mai mult decât pe restul. Adela Pârvu ne este cunoscută foarte multora dintre noi pentru că multă vreme ea a fost personificarea din media a ideii de amenajare de interior. Cum te definești profesional, Adela? În primul rând, bine ai venit!

Adela Pârvu: Bine te-am găsit, Radu!

RN: Cum te definești profesional? Pentru că m-am uitat pe site-ul tău: blogger, designer, jurnalist, toate laolaltă?

AP: Da. Pentru mine e foarte greu să mă definesc sub un singur nume sau titulatură, pentru că, de fapt și de drept, mie îmi place să-i ajut pe oameni. Și atunci mi-am asumat mai multe roluri profesionale. Pentru că a-i ajuta pe oameni poți s-o faci din mai multe posturi. Adică, și ca jurnalist îi ajut cu informație, blogger...

RN: Jurnalist din 95.

AP: Da.

RN: Ai ceva experiență.

AP: Ca designer de interior îi ajut să aibă relații mai bune în familie, până la urmă. Ca scenograf, la fel...

RN: Apropo de mottoul tău, ”O viață avem, colorată să fie”. Te întreb despre el mai încolo.

AP: Adică, în toate rolurile astea de fapt asta m-a ghidat, știi, asta mă motivează. Probabil că o constantă la tine este dorința de adaptare, pentru că atunci când treci prin diferite ocupații, care are fiecare gradul ei de complexitate, înseamnă ca la tine adaptabilitatea pentru scopul final, care este într-adevăr să îmbunătățești viața celor din jur, e oarecum o cerință obligatorie. Jurnalist din 95, redactor-șef la Domus Util, Ideal Decor, sunt mai multe

AP: Le-am creat, nu doar că am fost redactor-șef. Am creat revista.

RN: Și ai și creat. E greu să faci o revistă?

AP: Pentru mine, nu.

RN: OK, deci pentru mine, da.

AP: Pentru mine nu, ca și concept...

RN: Experiența jurnalistică bănuiesc că a fost importantă pentru...

AP: Da, foarte importantă. Îmi aduc aminte ce greu îmi era să-i conving pe arhitecții din România să apară în reviste. Ei nu doreau deloc acest lucru.

RN: Am senzația că în continuare avem o problemă de smerenie din asta prost înțeleasă.

AP: Da, da. Dar eu am insistat foarte mult, mi-am făcut și foarte mulți prieteni și de vârste diferite...

RN: Dar au fost și câțiva care să te înjure, care să zică, lasă-mă, domne, cu revistele tale, ce mă tot bați la capP?

AP: Nu, n-au fost chiar așa pe față. Probabil că m-or fi înjurat pe la spate, pe față nu. Deși pot să duc, adică n-am o problemă.

RN: Asta ar fi culmea. Nu, întrebarea era oarecum retorică. Cum să te superi pe cineva care vrea să-ți pună lucrarea într-o revistă și să te lase să o expui.

AP: Nu. Dar le-am explicat de ce este foarte important ca arhitecții să iasă și să se promoveze. Pentru că nu se promovează doar pe ei sau lucrările pe care le fac, ci promovează cultura din România. Adică modul nostru de a trăi...

RN: Și o cultură arhitecturală, până la urmă.

AP: Da, exact. Și dacă noi nu vorbim despre asta n-o să vorbească nimeni.

RN: Cine să vorbească, restul, care nu înțeleg aproape nimic din ce facem? Glumesc.

AP: Da. Și mai e și treaba asta că la noi e ideea că dacă ești cu adevărat valoros sau important o să te caute cineva. Adică nu trebuie să te promovezi, nu trebuie să vorbești tu. Și este greșit...

RN: Vine de la sine. De unde să vină de la sine, dacă nu trece pe lângă casa aia mirifică pe care ai proiectat-o.

AP: Nu. Și și dacă trece pe lângă casa respectivă poate să își închipuie un trecător, nu?, că e un proprietar foarte talentat sau că, nuștiu, doar a fost o renovare. Nu e păcat să nu vorbim despre lucrurile acestea?

RN: Îți vine să crezi că ai fost implicată în toate astea, și în Beau Monde, Cosmopolitan, National Geographic Traveller? E o groază de hârtie.

AP: Da, este. Dar am și vrut să scriu. Am fost și foarte curioasă să văd genul ăsta de publicații și cum m-aș adapPta ca scriitură pentru el. Pentru că la un moment dat îmi era foarte foarte ușor, și în continuare mi-e foarte ușor, să scriu despre domeniul designului interior, peisagistică, arhitectură. Mi-e foarte ușor. Și când, pentru mine când ajunge ceva foarte ușor intru în panică. Zic, poate...

RN: Aha, înțeleg. Deci ăsta-i mecanismul interior?

AP: Da.

RN: E prea ușor, deci e ceva ce nu fac în regulă. Dacă o să se întâmple ceva?

AP: Poate că mai e cazul de  îmbunătățire, poate trebuie să schimb perspectiva, poate e cazul să mai cunosc ceva, să mai învăț ceva.

RN: Deci ăsta-i, vorba poetului, ”drive-ul” tău, e ce te trage înainte? Teama de un soi de plafonare?

AP: Da.

RN: Te-ai gândit ce-ar putea să fie teama asta? E teama de ce? O să vină mai rău? N-o să am ce să mănânc? Nu mai am din ce să mai câștig bani? Ce e?

AP: Că probabil n-o să pot să ajut suficient pentru că n-am resurse.

RN: Deci la tine, cum ar veni, o atât de mare parte din activitatea ta este centrată pe bine altora?

AP: Da.

RN: Pentru că tu zici să ajuți. Asta implică un grad de altruism destul de consisten, ca să te tot raportezi la ea. Eu, de exemplu, sunt mai egoist. Eu când fac, trebuie să-mi placă și mie cum iese, ca să simt eu că-l ajut pe-ăla. Am situații în care, normal, ca orice arhitect, te străduiești, nu-ți ies întotdeauna lucrurile din varii motive. Și-n momentul ăla mă mai învinovățesc.

AP: Eu nu fac așa. Mi s-a întâmplat o dată, chiar eram cu soțul meu, Bogdan, și am făcut un proiect de amenajare interioară, așa, era un apartament. Am ajuns acolo, la final...

RN: Semăna?

AP: Nu, nu semăna. Dar ei erau așa de fericiți. Și când am ieșit de acolo Bogdan mi-a zis: ”Uau! Dar nu au respectat nimic!”. Și zic ”Da, dar erau așa de fericiți”. Adică, zic: ”Gandește-te, dacă cu ajutorul nostru au făcut ce-au făcut, ce-ar fi făcut fără ajutorul nostru?”. Din punct de vedere funcțional era OK, adică aici eram liniștită. Restul, culori, nu știu ce. Dar dacă ei erau fericiți, știi? Adică, ce sens are să zic, eu trebuie să fiu mândră de lucrarea aceea? N-o să locuiesc acolo niciodată.

RN:

APropo de lucrări și de oameni pe care îi deservești tu cu talentul pe care ți l-ai cultivat în timpul ăsta. Tu fiind jurnalistă la început a trebuit să înveți de la colaboratorii arhitecți. Apoi, scrie și la tine pe site chestia asta, e informație publică, ai luat cursuri de design interior, ai decorat tu însăți interioare, spații rezidențiale, spații comerciale. Cum ai trecut tu de la scris, Adela, de la paginat și curatoriat conținut la procesul creativ de design? Ai învățat să proiectezi tu?

AP: Da, da, da.

RN: Să desenezi, calcultor?

AP: Da. Și m-a ajutat și scenografia. Da, păi, desenez în Autocad.

RN: Tu-ți dai seama cât de puțină lume face chestia asta? Noi avem un trecut care este din punctul de vedere al carierei, un trecut național mă refer, care e destul de liniar. Omul îți termină niște studii sau o școală pe care o face, intră în câmpul muncii cumva și foarte rar își schimba jobul prim. Dar la tine e așa: de la scris, la design și la scenografie. Sunt deja trei până acum.

AP: Așa, și?

RN: Și mai. Ce urmează?

AP: O să vedem ce urmează.

RN: E secret sau încă nu te-ai hotărât?

AP: Nu. Sunt și realizator acum de emisiune TV.

RN: Corect, și realizator de emisiune TV, exact.

AP: Este o emisiune la Euronews. Se numește Eurodesign și, practic, îi promovez pe designerii și arhitecții din România.

RN: Foarte fain. Deci, ai învățat să proiectezi și apoi ai trecut spre scenografie. Ai studiat, ai făcut master la UNATC. Ce te-a atras la scenografie și cum completează scenografia partea de design?

AP: Mie mi se potrivește. Nu știu dacă li se potrivește tuturor. Pentru că și scenografii au orgoliu. Există și aici. E o artă și scenografia și există orgolii. Adică vrei ca scenografia să atragăl, să facă, să dreagă. Dar eu am avut norocul să lucrez cu Mimi Brănescu, care...

RN: Care Las Fierbinți?

AP: Da. Care este într-un fel cu un parcurs similar cu al meu. Adică el a ajuns dramaturg și e considerat Caragiale contemporan de la actorie. Deci a trecut prin actorie, după aceea a devenit...

RN: A jucat și în Filantropica, parcă, el, nu? Era pe terasă, acolo, cu prietenii...

AP: A jucat și joacă în continuare în filme. Dar de la actorie a trecut la scenariu, da?, la scenaristică, după care și la regie. Și noi am făcut o chimie foarte bună. Iar la partea de regie...

RN: Deci întâi l-ai cunoscut pe el și te-a atras ceea ce face el sau l-ai cunoscut pe parcurs?

AP: Nu. Ne-am cunoscut pentru că a apelat la mine soția lui, Mirela Oprișor, actriță, pentru decorarea camerei fetei.

RN: Aspirina.

AP: Da. Și de aici s-au legat niște discuții și i-a plăcut cum gândesc, i-a plăcut cum văd lucrurile. Și adevărul este că da, avem valori comune. Vedem lucrurile similar. Adică, spre exemplu, Mimi spune: ”De ce ar fi nevoie de o investiție foarte mare la partea de decor ca să transmiți niște emoții?”. Și sunt de acord cu el. Și atunci eu nu am avut, și nu am, ca scenografia să fie foarte impunătoare, ci mă simt că îi sunt lui de ajutor să îi scoată la iveală lumea la care se gândește.

RN: E genul tău de motivație.

AP: Da, e genul meu de motivație. Pentru mine decorul de teatru înseamnă, pentru piesele cu Mimi Brănescu, oricum, nu lucrez cu alt regizor, îmi place să lucrez doar cu el, nici n-aș avea timp, de altfel, să-l ajut să scoată la iveală lumea pe care o are în minte și să ajut personajele, ca acțiune. E și foarte interesant, din punctul ăsta de vedere, pentru că eu când citesc pentru prima dată un scenariu nu mă prind de toată acțiunea, ci de verbe. Intră, iese, face, drege, coboară, țipă, urlă, nu știu ce. De fiecare dată când îmi trimite Mimi piesa mă-ntreabă: ”Ei, ți-a plăcut?”, zic: ”Mai trebuie să-l citesc o dată”.

RN: Să știi că mă bucur mult că mi-ai ridicat mingea la fileu cu modul în care ai descris tu activitatea ta în scenografie pentru că e un lucru care este foarte important de înțeles în materie de arhitectură și artă contemporană, care unei părți din societate i-e oarecum străină. Și mă bucur că putem să discutăm despre el chiar în contextul ăsta, mai ales că ai experiență pe zona asta. Creierul este un instrument fantastic. Creierul recunoaște șabloane, tipicul, patternuri, dacă vreți, ceea ce înseamnă că dacă-i faci un desen care seamănă cu un norișor și dai trei culori, poți să vezi acolo o floare chiar dacă nu e ceva care să mimeze o floare exact ca în natură. Deci chestia aia cu decoruri florale, cu lucruri încărcate, care țin chiar de moda feminină, dar de dinainte de Coco Chanel, nu este necesară, pentru că mintea continuă. Și chiar există un arhitect celebru, Ando...

AP: Tadao Ando.

RN: Tadao Ando, da. El și-a început viața profesională fiind boxer.

AP: Știu.

RN: Și dintr-o întâmplare, când era mic cineva i-a adus un album de-ăsta de arhitectură cu operele lui Corbusier. Lui i-a plăcut foarte tare. Sau l-a văzut într-o vitrină, și-a dorit să-l cumpere, a strâns bani la pușculiță, a spar pușculița, a costat mult, l-a luat. Și desena peste cu un calc. Și a desenat o dată, de două ori, până când a înțeles oarecum, refăcând cu liniile ce făcea ăla, oarecum ca un fel de arc peste timp, cu sinapsele lui Le Corbusier, cam a-nțeles cum gândea ăla spațiul și arhitectura. Și a trebuit odată, long story short, să facă pentru o familie japoneză tipică, care erau doi părinți, un copil și-o bunică, să proiecteze o casă nouă pe un petic de pământ. Peticul de pământ era relativ mic. Și casele tradiționale japoneze au caracteristica asta a ușilor glisante care sunt cu ochiuri de hârtie. Și hârtia aia, dacă pui mâna pe ea, e o hîrtie din asta artizanală, plăcută, lasă să treacă lumina, dar nu vezi afară și oarecum și filtrează aerul. E un material foarte interesant. La ei e mai degrabă cald în zona aia. Dacă le e frig își fac în vatra ai, mă rog. În schimb, el ca să poată să-i separe oarecum de vacarmul străzii, că, de mai sunt mașini, mai sunt claxoane, a făcut totul din beton armat, beton armat aparent. Bunica, când a venit, a zis: ”Nu-mi place. Nu, nu, e-o casă rece, nu-mi place”. Și Ando totuși a rămas curios, a rămas în contact cu ei. El s-a sfătuit cu tinerii care erau comanditarii, până la urmă, și s-a gândit că la un moment dat ea va înțelege. Și peste doi ani i-a vizitat, îi întreabă ”Cum vă simțiți?” și bunica zice ”Acum înțeleg. Când pun mâna pe perete ăsta de beton e ca mătasea de fin și-mi amintește de hârtia casei unde am crescut eu”. Deci, practic, n-a fost nevoie să aibă tot hârtie. Pur și simplu a obținut un efect similar cu un alt material. Exact la fel e și în scenografie. Care-i povestea cu Visuri la cheie?     

AP: Ce vrei să afli?

RN: De la cine a venit ideea, cum a evoluat, de ce ai plecat din emisiune, de ce ai structurat-o așa? Tot.

AP: Păi, cu ce vrei să începem?

RN: Cum ai făcut ideea asta posibilă? Cu cine ai vorbit? La televiziune sau...

AP: Nu, nu am vorbit eu. Eu eram foarte activă pe blog în perioada respectivă și casa de producție m-a contactat. Aveau nevoie de o listă de arhitecți și designeri, de f

APt, arhitecți. Și le-am dat lista. Din lista respectivă exista un cuplu care m-a sunat și au zis ”Băi, m-au sunat unii. Nu știm ce-i asta. Nouă ne e cam rușine, așa. Nu vii cu noi?”. ”Ba da, vin”. M-am dus cu ei, am aflat despre emisiune și am fost foarte încântată. Și am zis ”Uite, eu am un blog unde scriu despre case, grădini. E o comunitate care sigur ar fi interesată de această emisiune. Nu mă lăsați să fac și eu poze?”. Și atunci am aflat despre emisiune, le-am zis despre chestia asta că aș vrea să scriu. Ei au zis ”Nu, nu se poate așa. Trebuie să sunăm la ProTv să vedem dacă ne lasă”. Și eu am zis ”Dar de ce nu m-ar lasă. Adică, fac niște poze, nu le public până nu am acordul”. Au dat un telefon și au zis...

RN: Pe tine te interesa, scuze, să faci niște poze la ce rezolvau ei pentru emisiune?

AP: Exact, ca să ilustrez...

RN: Ca să ilustrezi povestea și devenirea spațiului

AP: Nu devenirea spațiului. Pur și simplu să fac un articol despre ia uite ce o să fie din septembrie la ProTv. Dar voiam foarte mult să scriu articolul ăsta, mi-a plăcut ideea când am auzit despre ce este licența. Și mi-au zis ”Nu, trebuie să sunăm la ProTV”. Au sunat la ProTv și au zis ”Te lasă să faci poze doar dacă trimiți un CV”. Am fost foarte uimită și am zis ”Dar nu mi-am făcut CV niciodată”. Am făcut cel mai haios CV pe care poate să și-l imagineze cineva. E doar cu poze. N-am avut exercițiul acesta, să-mi fac CV-ul. Nu a fost niciodată.

RN: N-ai fost niciodată nevoită să faci un CV Europass? 

AP: Nu, n-am fost.

RN: Ești o norocoasă.

AP: Am trimis CV-ul. Au zis ”OK, poți să vii să faci poze”. Am venit cu aparatul foto. I-am rugat pe cei de la casa de producție să mă găzduiască în duba lor, să mă ducă până acolo...

RN: Deci fotografiile le faci tot tu?

AP: Nu toate, dar multe dintre ele da. Acolo, pe scurt, chiar era un caz în preselecție, exista și un potențial prezentator, cu care chiar m-am întâlnit de curând. Mircea Radu, era atunci, dădea casting. Și după ce s-a terminat castingul sau ce făceau ei acolo, regizorul a zis ”Vreau să mergi și tu puțin pe-acolo”. ”De ce?”. ”Am nevoie, așa”. Eu fiind obișnuită și cu partea asta de scenografie, de figurație, am înețeles, OK, bine, n-am comentat. Am zis au nevoie de sprijin că asta e. Și după ce a fost lucrarea asta gata, ce aveau ei, cu unghiuri de filmare, cu una cu alta, regizorul mi-a zis ”Știu, uite, noi oricum am cheltuit niște bani cu tine să te aducem aici așa că aș vedea măcar două vorbe în fața camerei să-mi spui”. Și zic ”Da, nicio problemă”. Eu, neavând nicio miză, am răspuns la toate întrebările lui foarte degajată și câteodată sunt prea directă și prea onestă.

RN: Și i-a plăcut autenticitatea, nu?

AP: Nu știu ce a văzut regizorul, a văzut el ceva. Cert este că după două săptămâni m-au sunat și au zis ”Ai fost selectată la Visuri la cheie”. Și am zis ”Nu, e confuzie, eu de fapt aștept acordul pentru articol, să public articolul”. Nu m-am înțeles cu ei, m-am dus la casa de producție. La casa de producție unul dintre cei doi proprietari mi-a zis ”Domne, eu înțeleg ce zici. Eu am înțeles că tu vrei articolul, nu știu ce. Dar ăștia te-au ales. Și întrebarea este: te bagi sau nu?”. Și am zis ”Da”.

RN: Frumos. Foarte fain. Adică pare că e genul de situație în care doar contextul te-a adus și uite că ai stat atâta timp acolo.

AP: Am fost cinci ani.

RN: Da, de ce te-ai rupt de emisiune? A fost prea obositor?

AP: Am considerat că e suficient. Că cinci ani sunt suficienți.

RN: Cât durează să faci un episod de Visuri la cheie?

AP: Nu știu, o lună de zile...

RN: Pentru un episod?

AP: Da.

RN: Așa e, că trebuie făcut tot ce e în interior, și înainte, și după.

AP: Da, dar ideea este că nu se face pe rând, se fac în paralel. Se fac cam trei case în paralel. E ca și cum ai derula trei proiecte în paralel. La acest capitol e ciudat, pentru că nu mai poți să fii activ în altă parte.

RN: Da, da. Îți cam consumă tot timpul.

AP: Da, îți consumă timpul.

RN: Apropo de credoul tău de pe site, ”O viață avem, colorată să fie”. Ești fanul lui  Karim Rashid?

AP: Nu.

RN: Nu? Îți place de el sau nu?

AP: Nu știu ce să zic. Cred că-au fost unele lucrări care mi-au plăcut. Cred că mai degrabă mi-a plăcut partea asta de idee, de concept. El cu origini egiptene în Canada și care și-a făcut el o simbolistică a lui. Asta mi-a plăcut. Dar au când am zis, mi-am făcut acest slogan, ”O viață avem? (cu semnul întrebării) Colorată să fie”...

RN: A, e cu semnul întrebării.

AP: Da. Mai degrabă am făcut o referire la aspectul psihologic. Știi? Colorată să fie mai degrabă cu zâmbete, nu neapărat cu culori. Și pentru că-mi place foarte mult ideea de lumină, de a căuta ceva ce e luminos, ce e bun. Sunt de principiul că dacă îți pierzi timpul luptând cu răul n-ai timp să construiești binele.

RN: Care e proiectul în care te-ai implicat cu cea mai mare plăcere?

AP: În toate mă implic cu plăcere...

RN: Trebuie să fie unul favorit de inimă.

AP: Nu-i adevărat...

RN: N-ai niciun favorit? Cum poți să fii atât de echidistantă?

AP: Nu. Mie-mi plac oamenii. Și chiar m-am uitat puțin în urmă și mi-am dat seama că e foarte interesant, indiferent că a fost vorba de case, de apartamente, de restaurant, pensiune, pizzerie, ce-o fi fost, întotdeauna a fost un cuplu acolo, care mi-a plăcut, care m-a inspirat, mi-a plăcut  să observ dinamica din cuplu. Probabil că da, dorința asta a mea de afecțiune, mi-am găsit-o acolo, știi?

RN: Deci, practic, tu legi, în forul tău interior afecțiunea celorlalți față de tine și a ta față de ei?

AP: Îmi place să cred că contribui la armonizarea relației lor. Sau continuarea armoniei din relația lor. Îmi plac foarte mult cuplurile unite, chiar dacă au păreri diferite. Că de multe ori ajung la un arhitect sau la un designer cuplurile care poate nu știu să-și argumenteze bine...

RN: Păi atuncea zi-mi așa. Zi-mi în care proiect găsim nișet cupluri simpatice, care sunt mulțumite și zâmbesc...

AP: Toate sunt. Sunt așa de diferite. Adică de la o căsuță de vacanță în Sinaia până la un apartament în Floreasca în alb și albastru până la un

apartament pentru o familie cu doi copii, mai colorat... Recent, o casă la Găești. Nu știu, toate.

RN: Eu am reținut că tu ai zis ceva foarte interesant, că tu simțeai oarecum că te plafonai sau că nu puteai să dai celorlalți lucrurile pe care ar fi trebuit să le dai.

AP: Am zis doar că simt că mă plafonez pentru că mi-e prea ușor.

RN: Întrebarea este: există și reversul medaliei? Ai simțit vreodată că ieși din zona de confort prea tare în materie de intervenții de design de interior?

AP: Nu, pentru că nu lucrez niciodată singură. Când nu am avut partenere sau asociate, că de regulă așa se întâmplă, cu fetele, nu?, întotdeauna am avut echipă.

RN: Cum îți selectezi implicările? Adică, ce proiecte alegi și ce proiecte refuzi? Că uneori trebuie să alegi.

AP: Refuz în funcție de oameni. Dacă nu-mi place cum vorbesc, cum se adresează, dacă motivația lor nu există. Toate proiectele care implică o mai bună relaționare între oameni mă interesează. Adică, aicea mă provoacă. Sau, nu știu, cazuri de genul, uite locuim împreună cu mama, dar am vrea să-i fie și mamei bine, și nouă. Lucruri de genul acesta, asta mă provoacă cel mai mult. Și aici mă ajută, să știi, scenografia, pentru că eu îi văd pe ei regizori. Eu doar în ajut.

RN: Deci tu, practic, le creezi contextul în care ei să-și gestioneze viața de zi cu zi și interacțiunile cu ceilalți.

AP: Da, da.

RN: Am avut senzația asta în momentul în care am avut persoane care-și doreau să cumpere apartamente, Apelau la mine să mă-ntrebe dacă sunt în regulă...

AP: Mi-a plăcut foarte mult cartea ta. Foarte mult.

RN. Mulțumesc! Păi, așa ne-am cunoscut. Ai făcut rost de cartea mea, ai lăsat-o să strângă niște praf și după-aia ai început s-o citești. Sărut-mâna, mulțumesc!

AP: Foarte, foarte bună. Foarte haioasă și mi-a prins și mie bine în relație cu clienții sau măcar la discuții cu potențiali beneficiari pentru că le-am arătat. Am găsit în cartea ta multe planuri.

RN: Ai învățat cazuistică.

AP: Da, cazuistică. Și e important să apară cărți despre ceea ce se întâmplă în România, cu situații din România.

RN: România e un caz particular, Adela, am mai zis chestia asta. Aveam în 84, dacă nu mă însel, din punctul de vedere al problemei necesității de locuințe, față de nivelul anilor 50 și 60, la noi problema asta era mai bine rezolvată decât era, să zicem, în Regatul Unit sau în Occident. Problema a fost alta la noi. Cu toate că, să zicem, blocurile comuniste confort I și chiar și cele confort II au fost rezolvări destul de bună comparativ cu imobilele de la 1900 din Marsilia, de exemplu, urbanistic vorbind, sistematizarea urbană nu prea a avut respect întotdeauna față de centrele istorice ale orașelor, mai ales cele din Vechiul Regat, iar materialele nu au fost întotdeauna, cele de finisaje exterioare, grozave. După-aia li s-a permis oamenilor să-și închidă balcoanele. Și atuncea au apărut situații cum vedem pe Mihai Bravu, unde te uiți și parcă e un ghetou din ăsta lung. Te uiți la fațada aia de ai senzația că ești într-o distopie din aia ciudată. Dar oamenii trebuie să știe că românul are un atașament aparte față de locul lui și că lucrurile pot întotdeauna să fie mai bine. Și cum Grecia are o super flotă comparativ cu, să zicem, Spania sau cu Germania, pentru că grecii fac comerț de 2500 de ani, și noi, fiind pasionați de chestia asta, am putea să avem cele mai bune condiții de confort, cele mai fain amenajate apartamente dacă ne concentrăm pe lucrul ăsta și vorbim despre el des.

AP: Da. Și dacă suntem curioși în primul rând cine suntem noi, românii.

RN: Da, corect. Ce-mi place mie față de ce i-ar plăcea ăluia.

AP: Nu numai asta, dar să identificăm și lucrurile pe care le avem în comun, ca stil de viață. Pentru că, uite, un lucru...

RN: Folosirea balconului pentru murături, de exemplu.

AP: Da. Dar și modul în care socializăm. Când mergem la cineva acasă aterizăm la bucătărie, cu siguranță.

RN: Corect.

AP: Și asta face parte din specificul nostru.

RN: Mai e o chestie. Și aici sunt pe jumătate de acord cu tine, pentru că există specific și specific. Există specifiul de tip rural, care înseamnă avem o cămăruță, acolo-i și sobă, acolo și mâncăm, acolo stăm claie peste grămadă. Și mai este specificul ălalalt, mai boieresc, unde se preluaseră lucrurile bune din Occident, în același timp se păstrase o zona a familiei similară cu ce era în rural. Oamenii trebuie să înțeleagă că specificul e o chestie de nuanțe, de atitudini, de scenografie, exact cum ai zis și tu, dar nu întotdeauna trebuie justificat prin faptul, da, dar la mine la bunică-mea la țară așa e.

AP: Da, eu înțeleg ce zici tu la nivel de comportament, dar eu cred că, dacă ne-am pune mintea, ca designeri, arhitecți și așa mai departe, noi am putea să creăm un limbaj nou, având în vedere speciful ăsta. Pentru că te plimbi prin București acum când vine vara și nu-ți vine să crezi că există curți așa rurale.

RN: Da, da. Bucureștiul a fost un oraș grădină la jumatatea secolului 19.

AP: Da. Și până la urmă de ce să renegăm asta...

RN: Corect, de acord

AP: De ce să nu o investigăm?

RN: Ar trebui să fie mai mult.

AP: Exact. Și s-o investigăm mai mult și să dea ocazia arhitecților să se ducă într-o zonă pe care nici nu și-au imaginat-o. În loc să copiem de afară tot felul de nu știu, stilul scandinav sau mai știu eu ce, eu cred cu tărie că dacă am sta mai mult și ne-am uita la noi mai cu placere și-am zice, OK, bine, cine suntem noi, de ce ne simțim atât de bine când ajungem înapoi acasă? Ce ne face să ne simțim așa de relaxați? Cum transpunem asta într-o arhitectură care de fapt favorizează relațiile?

RN: E o întrebare bună. E o provocare bună, de fapt. Eu ca arhitect, uite, și apropo de ce-ai spus tu, de favorizat relațiile prin intermediul scenografiei și al designului interior, eu trebuie să recunosc că am avut idei preconcepute în materie de amenajările de interior. De ce? Pentru că noi am fost educați într-un spirit, Facultatea de Arhitectură, partea de arhitectură, suntem educați oarecum într-un spirit purist al pereților albi, simpli...

AP: Atemporalitate

RN: Da, e chestia aia cu Corbusier din vila de la Poissy. Și încerc să mă despart de treaba asta...

AP: Dar ce viață de familie avea acest Le Corbusier? Ce știm despre el ca om?

RN: Asta e, că nu prea era. A cam fost un singuratic și se pare că avea un fel de, acum sper să nu fiu condamnat de către cei care îl stimează, și eu îmi dau seama că a fost un tip genial în felul lui și nimeni nu poate să-i nege intervenția în materie de progres al arhitecturii, dar se pare că ar fi avut un fel de formă de autism, încât dezordinea vizuală îi crea un disconfort foarte pute

RNic.

AP: Da, dar pe mine mă interesează și latura asta umană. Noi tot cităm tot felul de arhitecți. Dar eu sunt curioasă ce fel de oameni erau ei? Adică, ce fel de viață de familie...

RN: Asta e, că noi nu discutăm chestia asta la facultate. Nu discutăm, de exemplu, despre monștrii sacri cum erau ei cumva.

AP: Eu cred că e cazul să începem să discutăm, pentru că arhitectura este pentru oameni, nu este pentru frumusețea ei ca volumetrie, ca obiect.

RN: Exact.

AP: Adică nu toată arhitectura e simbolică sau de statut. Nu, e pentru oameni. Hai s-o facem pentru oameni. Și hai să ne uităm puțin și la oamenii ăștia pe care îi cităm. Cât de oameni erau.

RN: Tocmai de-asta eu încerc să mă despart de treaba asta de ceva vreme, de preconcepția asta cu pereți albi. O fac cu pași prudenți însă, pentru că mi-e teamă să nu greșesc.

AP: Și de ce ți-e teamă să nu greșești? Nu suntem oameni? Nu trebuie să și greșim?

RN: Eu nu prea sunt pe amenajări interioare, dar la nivel de arhitectură, știi?

AP: Am fost la o conferință, de curând, și l-am auzit pe arhitectul Eduard Baciu, care mi-a zis ”Mi-aș da un rinichi ca să pot repara ceea ce am greșit la blocurile pe care le-am proiectat prima dată”. Mi-a plăcut. Dar pe de altă parte, dacă n-ar fi greșit acolo n-ar fi ajuns la concluzia că și-ar da un rinchi, pentru că acum este mult mai atent la tot ce face. De aceea cred foarte mult în echipă. Pentru că în momentul în care lucrezi singur presiunea este foarte mare pe tine, prima dată, doi la mână, dacă greșești, e doar greșeala ta. Dar dacă ești în echipă, greșeala cu siguranță e mai mică.

RN:

APropo de echipă. În ce formulă funcționezi acum? Cât de mare e echipa?

AP: Avem acum patru colegi. Adică am patru colegi. Zic avem pentru că lucrez și cu soțul, care e partenerul meu și care e pe partea de management, ca să zic așa.

RN: Deci Bogdan e managerul.

AP: Da. Sunt patru colegi în acest moment și avem încă patru colaboratori constanți.

RN: Adela, la tine, voiam să te-ntreb de mult asta: cât e efort calculat și cât e surmenaj creativ?

AP: Eu cred că noi ar trebui să avem mai mult timp. Și ar trebui să ne acordăm mai mult timp, pentru că...

RN: Și tu reușești?

AP: Da, reușesc. De aceea mă trezesc foarte devreme dimineața.

RN: Cât de devreme?

AP: La 4:30, la 5:00. Și până la ora 8:00, când încep de pe șantiere să sune lumea există acel timp. Și să știi că e foarte important nu doar dacă faci o muncă care e percepută ca fiind creativă. Orice fel de muncă. Trebuie să avem acea odihnă de introspecție. Pentru că altfel nu ai cum să te duci mai departe, n-ai o viziune, nu poți să respiri, n-ai cum să faci.

RN: Deci înseamnă că te și culci foarte devreme.

AP: Da, la ora 22:00.

RN: Poți să pui punct la ideea care te muncește, încât să zici, gata cu efortul pe azi, e și mâine o zi.

AP: Da, nu știu cum. Fiecare simte altfel chestia asta sau o rezolvă altfel. Eu desenez, o trimit colegilor mei și spun ”Hai să ne dăm timp până mâine, ne mai gândim. Poate-ți vine și ție ceva”. Colegii mai trimit și ei ceva. Și ne dăm timp, hai până mâine, hai să vedem. Pentru beneficiar întotdeauna, pentru că nu vrem să-l frustrăm, avem în vedere aceste două limitări, de timp și de buget.

RN: Tu cum tratezi cu colaboratorii și cu clienții? Care-i politica de comunicare. Să zicem, vine cineva la tine și zice ”Domne, vreau și ieftin, vreau și rapid”. E doar un exemplu. Și tu poți să-i spui ”Domne, eu pot să-ți fac ieftin, dar mai repede de atât nu se poate”...

AP: Nu, nu. Eu am alte discuții. Mă interesează de ce vrei să faci, chestia asta, dar de ce te grăbești, dar de ce... Pentru că nu sunt întrebările doar din perspectiva mea, sunt și întrebările la care trebuie să-și răspundă el. Și dacă el se aude sau el aude întrebarea asta zice ”Uau, nu m-am gândit. M-am gândit că am de făcut treaba asta și atât. Dar de ce o fac?”. Și atunci asta este o manieră în care simt că-l ajut pe om. Pentru că îi pun acele întrebări pe care știu că nu are timp să și le pună.

RN: Am auzit o expresie de curând care mi-a plăcut. Se numește your cardboard cutout, adică silueta pe care el și-o vede în tine și în felul ăsta îți oglindește, ești oglinda lui, asta înseamnă de fapt. Ești oglinda provocării pe care și-o dă el.

AP: Da. Și ideea este că nici nu mă interesează așa, nu sunt așa de cramponată repede să iau clientul ăsta, că am nevoie de banii ăștia, știi? Adică nu există îndârjirea asta. Și atunci dacă ești relaxat, și aici mă ajută că fac mai multe lucruri, când nu simți că depinzi numai de un lucru. Și asta te ajută psihologic, dar și-ți deschide mintea foarte mult. Atunci e altceva, intervine o altă interacțiune, pentru că pentru mine e important să știu că l-am ajutat chiar dacă nu va lucra cu mine.

RN: Da, normal, logic, până la urmă. Nu toate se...

AP: Se concretizează...

RN: Se concretizează la tine, dar dacă-i dai omului un sfat bun...

AP: Exact. Eu zic că e vorba de a fi umani, de a te uita la celălalt cu drag. Băi, omul acesta este un om. Este un frate de al meu.

RN:

APropo de asta, un prieten de-al meu, tot arhitect, mi-a zis o snoavă, o întâmplare de când era el mic. Era în a patra sau în a cincea, avea de făcut lecții, n-a făcut tema, s-a dus la școală cu tema nefăcută. Îl întreabă profesorul ”De ce n-ai făcut tema, Patrick?” și el zice ”Păi, mi-a mâncat cățelul, mi s-a îmbolnăvit pisica”. Și ăla zice ”N-ai rezolvat problema fiind n-a fost problema ta”. Și practic tu trebuie să afli care-i problema lui.

AP: Eu știi ce-am făcut când nu mi-am făcut odată tema, compunerea? Am citit din caiet, dar nu era nimic scris în caiet. Dar știi de ce am făcut asta? Pentru doamna învățătoare, nu pentru mine. Nu că mi-era mie frică, ci pentru că era o învățătoare nouă și voiam să simtă că noua ei metodă are efect.

RN: Deci văd un pattern, e din copilărie chestia asta a ta.

AP: Da, este. Când ai o mamă nemulțumită este, te antrenezi.

RN: Bănuiesc că, nu știu, fiecare părinte e exigent cu copilul lui.

AP: Nu, n-a fost neapărat de exigență. Mama mea era nemulțumită de viața ei în general, de sistemul comunist. Adică ea se plângea în general de viață, i se părea nedre

APtă.

RN: Și atunci a avut un copil care...

AP: Care a creat tot timpul scenarii să o mulțumească.

RN: Care îți dorește să ajute oamenii. Să facă viața mai frumoasă. Acum se leagă tot. Adela, mersi mult de tot că ai fost alături de noi!

AP: Cu mare drag, cu mare drag! Pentru mine e ciudat așa, că știi că mie îmi place să îmbrățișez oamenii.

RN: Da, știu, știu.

AP: E ciudat cu datul de mână.

RN: Păi încercăm și așa. Mersi fain! Și mersi că ai fost alături de noi! Am fost Radu Negoiță. Alături de mine de data asta Adela Pârvu la Oameni în spațiu. Sper că v-a plăcut discuția de această dată și ne revedem data viitoare.

AP: Și comentarii și comentarii.

RN: Și comenarii. Băgați comentarii, ai dreptate, Adela. Salut!

Pentru mai multe informații despre activitatea Adelei Pârvu, vizitați www.adelaparvu.com