Reabilitarea blocurilor standard din perioada comunistă – o problemă pentru toată Europa de Est

În toată Europa de Est, care a cunoscut sistematizarea comunistă, și chiar în țările mai bogate ale Occidentului, aceste construcții au reprezentat o soluție pentru ieșirea din criza de locuințe de după Al Doilea Război Mondial – inclusiv în Germania, unde 20% dintre locuințe erau distruse și alte 25% avariate. A existat tot în acea perioadă și preocuparea de a evita o dezvoltare urbană haotică, având în vedere apariția sau evoluția anumitor categorii sociale (muncitori săraci, imigranți, strămutați din mediul rural etc.), caracterul insalubru al unor periferii sau chiar zone centrale care nu mai făceau față exigențelor de confort modern.

Blocurile blocului sovietic

Pentru țările comuniste, simplitatea soluției a fost deosebit de atractivă: blocuri din panouri prefabricate de beton precomprimat, prevăzute sau nu cu un strat interior termoizolant, eventual din aer, montate pe structuri din beton sau constituind ele însele structura construcției. Erau concepte de locuințe ieftine, cu execuție rapidă, ridicate cu o tehnologie care permitea replicarea pe scară largă, conform planurilor de dezvoltare ce aveau la bază ideologia specifică. Aceste blocuri au primit în fiecare țară comunistă câte o denumire populară, mai mult sau mai puțin colocvială: khrushchyovka în Rusia (după numele liderului Nikita Hrușciov, cel care le-a impus în anii 1960), panelák în Cehoslovacia, panelház în Ungaria, plattenbau în Germania de Est, ugsarmal în Mongolia și... ” cutii de chibrituri” (aici puteți dezvolta dumneavoastră) în România.

Tehnologia a fost preluată în țările socialiste în principal din URSS, unde a fost dezvoltată după război, în anii ’50 ai secolului trecut, la inițiativa lui Nikita Hrușciov, pe atunci doar liderul de partid al orașului Moscova. O echipă de arhitecți a pus la punct materialele și modul de execuție, stabilind că o eficiență maximă a acestui tip de construcție este obținută dacă este realizată pe 5 - 6 etaje, unul dintre motive fiind că se putea renunța la montarea unui ascensor. În funcție de oraș și de strategia locală, s-a ajuns la clădiri mai joase sau mai înalte, însumând milioane de apartamente, majoritarea la fel de mici și prost finisate, cu instalații îndoielnice calitativ și o inerție termică destul de mare. Suprafețele utile erau și ele standardizate (30, 44 și 60 mp pentru apartamente cu una, două sau 3 camere), iar, în variantele incipiente, băile erau comune. Specifică acestor locuințe a fost de fapt folosirea panourilor din beton, conceptul de locuință tip apărând în epoca stalinistă, în 1935, când trebuia ca orașele să aibă o clasă muncitoare numeroasă, provenită din țărani dezrădăcinați. Stalin stabilise câteva norme pentru planul de sistematizare al Moscovei (de pildă, orașele să aibă o densitate de 400 de locuitori/ha, iar blocurile să fie de cel puțin 6 etaje), dar proiectul nu putuse fi realizat pentru că prioritare deveniseră clădirile monumentale sau metrourile. Ironia este că primii care au locuit în aceste case, în URSS sau în țările devenite ulterior socialiste, au fost chiar membri ai nomenclaturilor locale (totuși, nu cei de prim rang), care trebuiau să dea un exemplu celor ce nu erau încântați să renunțe la ”burghezele” lor locuințe pe pământ...

În timpul Războiului Rece, aceste construcții au apărut practic în toate țările blocului comunist, primele realizate cu tehnologie sovietică, fiecare țară dezvoltându-și ulterior propriul sistem. În Cehia, între 1959 și 1995 au apărut aproape 1,2 milioane de asemenea apartamente, în care trăiau (și trăiesc în continuare) peste 3,5 milioane de oameni. În Ungaria, aproape 20% din locuințe sunt în prezent de acest tip, găzduind aproape 18% din populație. În Rusia vorbim de circa 140 de milioane de oameni și este greu de presupus că peisajul urban rusesc se va schimba prea curând.

Pornind de la o idee capitalistă

Ar fi totuși o nedreptate să spunem că blocurile din prefabricate sunt o idee strict comunistă. Principiul a fost aplicat și în Germania de Vest, Suedia, Franța sau Olanda, având la bază conceptul LPS (large panel system). Pe un model apărut în Statele Unite ale Americii, s-a făcut pionierat pe această temă încă din perioada interbelică în Olanda și Germania. În 1926 -1930 au fost construite în Berlin (în cartierul Lichtenberg) o serie de case tip cunoscute sub denumirea de Splanemann-Siedlung, având ca sursă de inspirație niște construcții similare din Olanda. Putem merge cu ceva timp în urmă, spunând că prima construcție importantă cu prefabricate din beton armat a fost proiectată în 1903 de arhitectul francez Auguste Perret.

În Suedia, un guvern al Partidului Social Democrat a derulat între 1965 și 1974 un proiect amplu în urma căruia au fost construite circa un milion (!) de spații locative; interesant este însă faptul că aceste clădiri au fost recunoscute ca foarte bine gândite, funcționale și cu un plus important asupra calității vieții, chiar dacă din punct de vedere estetic au fost blamate. Spre deosebire de ideologia comunistă, care urmărea înregimentarea și uniformizarea, blocurile scandinave au reușit să transpună ideea de democrație și responsabilitate cetățenească. Aceasta nu venea din suprafața apartamentelor, care nu depășeau 75 mp pentru o familie cu 2 adulți și 2 copii, ci din faptul că blocurile (din beton și ele) erau deservite de o rețea complexă de școli, unități sanitare, biserici și alte instituții ale comunității.

Dându-și seama de neajunsurile sistemului brevetat de sovietici, unii arhitecți din țările socialiste au rezistat la presiunea ideologică și, în ciuda designului impus, au venit cu o notă particulară de funcționalism care le-a făcut mai puțin detestabile, ba chiar preferate pentru rolul lor practic. Dezvoltându-le pe verticală și lăsând mai mult loc între blocuri, s-au creat spații largi care în acest moment sunt valorificate ca zone de verdeață și relaxare, caracteristici absente la arhitectura anterioară.

Mai trebuie spus totuși că, după vreo două sau trei decenii postbelice, în care blocurile și-au îndeplinit rolul de conjunctură, occidentalii au renunțat la ideea prefabricatelor mari. Studiile au arătat că lipsa de personalitate a cartierelor rezultate, uniformizarea excesivă au efecte nocive asupra climatului social, asupra psihicului uman, astfel încât prefabricatele au fost diversificate și au căpătat dimensiuni mai mici, care să permită un minimum de creativitate și variație.  
Din motive economice și legate de timp, în zilele noastre nu se poate spune că s-a renunțat la conceptul de imobil realizat din prefabricate; dintr-un anumit punct de vedere, s-a trecut la o etapă superioară, cea a modulelor, folosite inclusiv pentru clădiri de birouri, hoteluri etc.. Calitatea este însă cu totul alta și estetica este mult mai fericit adaptată la funcționalitate, iar materialele noi pentru hidro- și termoizolare conferă un grad mai mare de confort. 

Strategii de reabilitare

Dat fiind acest patrimoniu, Europa de Est are de rezolvat o problemă: cum pot fi aduse aceste blocuri, cel puțin parțial, în secolul XXI? O demolare masivă ar fi imposibilă, pentru că s-ar crea un haos imens și practic nicio țară din lume nu ar putea susține economic un proiect de asemenea anvergură. Țările din Vest le-au putut demola fără probleme, în contextul economiei de piață și fără un impact social, fiind puține și izolate. Există, desigur, și cazuri de demolări în fostele țări comuniste, dar acestea se întâmplă în marile orașe, în zone centrale unde piața imobiliară sau fondurile guvernamentale solide pot compensa strămutarea locatarilor (de exemplu în Berlin).

Cu o durată de garanție de 50 de ani, aceste prefabricate din beton au o medie de viață de 80 -100 de ani, suficient pentru a dezvolta o strategie privind modernizarea lor. Fiind construite masiv în anii 1960 – 1980, timp de cel puțin câteva decenii vor rămâne locuințele multor est-europeni de la oraș. Interior, se pot face prea puține lucruri, intervenția asupra elementelor structurale fiind deosebit de riscantă. În schimb, s-a putut face o strategie de reabilitare termică, remediind una dintre marile defecte ale betonului: slaba izolare termică. Astfel, întâlnim peste tot în Europa de Est programe de reabilitare termică prin placare exterioară cu diverse materiale termoizolante, acoperite de finisaje care să le scoată din cenușiul caracteristic, la propriu și la figurat. În funcție de buget, sunt amenajate fațade ventilate sau neventilate, având ca material termoizolant polistirenul expandat, vata minerală ori bazaltică, sau spuma poliuretanică, iar ca finisaje tencuiala decorativă sau plăcile compozite. Pentru acoperișurile terasă, putem vedea că au fost adoptate sistemele moderne apărute pe piața construcțiilor, bazate pe aceleași materiale termoizolante, cu clase superioare de rezistență mecanică, ori au fost construite acoperișuri în șarpantă. Tâmplăria face parte și ea din acest concept, fiind folosite ferestre cu transfer termic redus. Tot mai des sunt realizate și date ca model modernizări ce duc spre conceptul de clădiri pasive, cu acoperișuri verzi și panouri solare. Țările din Europa de Est care fac parte din Uniunea Europeană se bucură în prezent de o susținere reală pe aceste proiecte, de aceea și ritmul de reabilitare termică este mult accelerat, fapt care se observă de altfel și în România.