Arh. Mina Sava: Eram unul dintre acei copii care construiesc ceva din orice INTERVIU
"Eram unul dintre acei copii care construiesc ceva din orice, care fac planșele tuturor din clasă la desen, care rezolvă cu plăcere problemele de geometrie, pentru care cele mai bune locuri de jucat de-a v-ați ascunselea erau șantierele din cartierul nostru, interminabile de altfel… țin minte și acum mirosul de var prospăt, precum și cel al clădirilor care se demolau", povesteşte arhitecta Mina Sava într-un interviu pentru Spaţiul Construit.
Sărbătorită în fiecare an pe 8 martie, Ziua Internaţională a Femeii este un prilej de celebrare a realizărilor femeilor în sfere ale activităţii umane care le-au fost până nu demult nişte cetăţi închise – dar este şi o reafirmare a continuării luptei pentru egalitate. Cu această ocazie, Spaţiul Construit lansează o ediţie dedicată femeilor din arhitectura românească pentru a le cunoaşte poveştile şi a le recunoaşte meritele.
Mina Sava (n. 1971 Râmnicu Vâlcea) este arhitect, absolventă a Universitaţii de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu, Bucureşti în 1996. Curs master arhitectura 1997. Din 2002 activează ca arhitect partener la A Stil SRL, fiind laureată cu numeroase premii la concursuri de ahitectură. Membru fondator al Ordinului Arhitecţilor din România (OAR) în 2003 și delegat în Consiliul Național al OAR 2014‐2022. Este membru fondator şi preşedintele Asociaţiei De‐a Arhitectura din 2013, prima organizaţie din România care dezvoltă şi promovează programe de educaţie non‐formală de arhitectură şi mediu construit pentru copii și tineri. Reprezentant al Ordinului Arhitecților din România la Programul de lucru al Uniunii Internaționale a Arhitecților – Arhitectura și Copiii.
În ce perioadă aţi studiat arhitectura şi unde?
La Universitatea de arhitectură și urbanism Ion Mincu, București, între 1990-1996 și 1997 pentru anul de master.
Cu ce vă ocupaţi în prezent?
Arhitectură – proiectare și educație de mediu construit pentru copii și tineri.
Când și de ce ați ales arhitectura?
La sfârșitul clasei a IX-a, (înainte de 1989 elevii trebuiau să se hotărască din timp ce facultate vor urma ca să aibă timp să se pregătescă, examele erau dificile, locurile foarte puține), părinții mei mi-au dat să studiez broșura examenelor de admitere pentru toate facultățile din țară ca să îmi aleg una. Dintre toate, doar la arhitectură erau examene la materii unde nu trebuia să “tocești”, matematică și desen, ambele îmi plăceau și pentru ambele eram pregătită. Eram unul dintre acei copii care construiesc ceva din orice, care fac planșele tuturor din clasă la desen, care rezolvă cu plăcere problemele de geometrie, pentru care cele mai bune locuri de jucat v-ați ascunselea erau șantierele din cartierul nostru, interminabile de altfel… țin minte și acum mirosul de var prospăt, precum și cel al clădirilor care se demolau.
„Marele șoc a fost când am ieșit din cercul nostru, în câmpul muncii. Nimeni nu știa ce e acela un arhitect, la ce folosește, nu exista încă legea arhitectului, se construia foarte prost, dar toți știau mai bine decât arhitectul cum se face o casă”
Cum a fost viaţa de studentă la arhitectură? Cum a fost mai apoi viaţa de femeie arhitect aflată la începutul carierei şi cum este astăzi pentru dumneavoastră viaţa de femeie arhitect cu o poziţie cimentată în profesie?
Studenția a fost o perioadă foarte boemă, era un alt ritm al vieții și, cu toate că atunci ni se părea că nu avem mai nimic, că totul strălucește înspre vest, eram total absorbiți de ideea de a fi arhitect și de viața culturală a Bucureștiului, iar școala Ion Mincu (UAUIM) și club A erau epicentrele hipster-imii românești în anii 90. Marele șoc a fost când am ieșit din cercul nostru, în câmpul muncii. Nimeni nu știa ce e acela un arhitect, la ce folosește, nu exista încă legea arhitectului, se construia foarte prost, dar toți știau mai bine decât arhitectul cum se face o casă, un proiect de casă costa mai puțin decât un logo, așa că mulți dintre colegii mei s-au reprofilat în publicitari sau au emigrat. Foarte puțini au rămas să se lupte cu “morile de vânt” și să și reziste după 2003 când s-au mai așezat lucrurile. Eu am mai făcut un an de master, după ce am mi-am dat diploma, dar mi-am dat seama că viața universitară nu e pentru mine.
Mi-am făcut ucenicia cu o prietenă arhitectă până în 2002, care a realizat prima revistă de arhitectură de la noi (AXA), apoi m-am alăturat partenerului meu în firma sa (A Stil), care atunci era axată pe corporate branding, și am început să dezvoltăm și partea ei de arhitectură, să participăm la multe concursuri, internaționale și naționale, la unele am primit și premii, să proiectăm clădiri rezidențiale, amenajări urbane și horeca, am crescut doi copii, iar în 2011 mi-am dorit să fac ceva ca să răspund la eternele noastre întrebări: de ce orașele din România arată așa de rău, de ce nu știe nimeni ce face un arhitect, de ce învățământul românesc arată tot ca cel din vremea comunismului și de aici a ieșit un “proiect” de educație – De-a arhitectura. Împreună cu încă cinci prietene arhitecte am construit în 2012 un program cultural care să “cultive” cultura de arhitectură și mediu construit încă de pe băncile școlilor. Acesta a generat alte provocări care s-au tradus într-o învățare continuă și o deschidere către alte zone: managementul unei organizații și al voluntarilor, educație, comunicare, proiecte culturale. Așadar, acum îmi împart timpul între cele două zone, proiectarea și educația.
„Se câștigă extrem puțin raportat la cantitatea de muncă, energie, empatie, cunoștiințe, calitate a organizării, iar satisfacțiile sunt pur emoționale și motivaționale"
Aţi constatat de-a lungul timpului diferenţe între modul în care aţi fost tratată (în termeni de venituri, de oportunităţi) în comparaţie cu colegii bărbaţi de către ceilalţi colegi, de către profesori, de către angajator, de către clienţi?
În breasla noastră diferențele de tratament în funcție de gen nu le-am simțit sau nu le-am conștientizat niciodată, posibil și din cauză că echipa biroului nostru este mixtă, poate au fost în alte cazuri. Cei drept, în zona organizațiilor nonguvernamentale și a educației este o mare diferență de gen, aici peste 80% sunt femei. Se câștigă extrem puțin raportat la cantitatea de muncă, energie, empatie, cunoștiințe, calitate a organizării, iar satisfacțiile sunt pur emoționale și motivaționale. Majoritatea acestor organizații sunt conduse de femei și la nivelul percepției în societate se observă un misoginism mascat și o minimizare a importanței activității lor.
Cum credeţi ca este acum faţă de atunci pentru femeile aflate la început de drum în arhitectură?
Acum se poate proiecta și construi mult mai bine, cadrul legislativ este ceva mai clar, deci tinerele arhitecte pot fi mult mai încrezătoare în propriile forțe și nu trebuie să permită nimănui un tratament diferențiat pe motive de gen.
O problemă, cel puţin în ţările în care există statistici de acest gen, este slaba reprezentare a femeilor la vârful domeniului. De pildă, în SUA aproape jumătate dintre studenţii de la arhitectură sunt femei însă puţine dintre ele ajung să profeseze și şi mai puţine devin parteneri la o firmă de arhitectură sau deţin una. Cum stau lucrurile la noi din acest punct de vedere?
Vorbeam la un moment dat cu o prietenă arhitectă care a copilărit în Berlinul de Est, cel comunist, și care zicea că după căderea zidului Berlinului toți profesorii de gen feminin din facultatea lor proveneau din Estul Germaniei, deoarece în Vest femeile nu erau încurajate să își facă o carieră, iar arhitectura era o lume profund masculină. Probabil din acest motiv nici la noi această problemă nu este la fel de acută ca în vest.
Abordează diferit o femeie un proiect de design sau de arhitectură în comparaţie cu un bărbat?
Nu este nici o diferență, diferențele de abordare provin, de fapt, din tipul de sensibilitate și de educație în arhitectură al fiecăruia.
Care sunt proiectele / realizările cu care vă mândriţi cel mai mult ca arhitect?
Nu am un proiect preferat, cu toate m-am mândrit atunci când au fost finalizate, premiate sau apreciate de oameni pe care nu îi cunoșteam. Poate faptul că un copil sau un profesor care a parcurs proiectul nostru educațional înțelege ceea ce face o arhitectură de calitate pentru oameni e cea mai mare realizare.
Care este arhitectul – bărbat sau femeie, de oriunde din lume – pe care îl admiraţi cel mai mult?
E o lista lungă, care se updatează mereu, ca lista de actori preferați: Mies van der Rohe, Rem Koolhas, Jaques Herzog și Pierre De Meuron, Kazuyo Sejima (SANNA), Jean Nouvel, MVRDV, Snohetta, Zaha Hadid, Bjarke Ingles, Thomas Heatherwick…
Dar, dacă mă gândesc mai bine, cei pe care îi admir constant sunt arhitecții Pantheonului din Roma, spațiul care de aproape 2000 de ani scoate un wow de la fiecare vizitator, posibil să fi fost Apolodor din Damasc, posibil să fi fost mult mai mulți pe care istoria nu i-a notat, iar acesta mi se pare cel mai important lucru, că arhitectura de calitate e un sport de echipă în timp.
