Arh. Sergiu Petrea: trebuie să încercăm să și educăm puțin | Oameni în spațiu | VIDEO INTERVIU

Iată, mai jos, transcrierea integrală a discuției:

Radu Negoiță: Salut! Bine ați venit la Oameni în spațiu, podcastul despre oameni, arhitectură, oraș și societate! Eu mă numesc Radu Negoiță, sunt arhitect și voi fi gazda voastră. Alături de mine este domnul Sergiu Petrea, colegul meu de la Facultatea de Arhitectură, doctor în arhitectură și autorul ”Școlii Germane din București”. Felicitări pentru lucrare! Îmi place în mod deosebit. E lucrarea ta favorită?

Sergiu Petrea: Din anumite puncte de vedere, poate fi considerată favorită, mai ales prin amploare și prin program.

RN: Ce diferit la genul acesta de echipament, să zicem așa, o școală germană față de o școală românească?

SP: Metoda de predare are consecințe asupra pachetului arhitectural, prin niște cerințe extrem de precise, de la un confort interior inclusiv acustic până la o anumită conformare a spațiilor dată de procesul educațional.

RN: Spui că modul în care predau influențează oarecum necesitatea unei conformări diferite a spațiilor față de cum suntem obișnuiți noi?

SP: Exact. Pe lângă o clasă tip pentru învățământ, au tot felul de spații de activități de grup, spații de învățat individual. Nevoia de socializare și de interacțiune este foarte importantă. Toate aceste spații, sunt inclusiv tot felul de buzunare în care ei pot socializa și la interior și la exterior, au avut o influență asupra temei de arhitectură.

RN: pentru societăți care au un grad de coeziune mai bun decât la noi.

SP: Da. Și care învață de mici un anumit mod de a te raporta la spațiu și la natură, respectul față de părerea celuilalt.

RN: Contează să poți să-l asculți și pe celălalt. Mă uitam pe site-ul tău și te-am avertizat că vom vorbi despre o casă care mi-a plăcut mie. Cum o citesc? Îi zic Casa Pasivă C sau Casa Pasivă CHE? Site-ul se numește tecto.ro.

SP: Pe client îl chema Cristi. Noi l-am prescurtat C la un moment dat, iar într-o transcriere a unui curier a ajuns CHE și l-am păstrat așa pentru că ni s-a părut interesantă transcrierea.

RN: E o arhitectură care este aparte și este puțin diferită față de ceea ce am fi obișnuiți majoritatea dintre noi să vedem prin orașe, atât la nivel de folosire a spațiul la interior, cât și ca tratare a fațadei. În materie de spațiu interior, am observat că era o zonă cu un petic de verdeață, chiar în interior, și care avea deasupra o plasă. Cum funcționează? Plasa este pentru joacă, spațiul e curte interioară sau e parte din atmosfera interioară? E aer cald pe care îl respiră sau e curte interioară?

SP: Este un spațiu acoperit, este o curte interioară acoperită. Practic, casa este pozitionată într-o curte în care erau niște copaci foarte vechi. Noi am evitat cu construcția toți copacii. În zona din care puteai vedea cerul fără să fii stânjenit de prezența coroanelor copacilor am lăsat acea curte interioară. Deasupra este un năvod marinăresc pus ca spațiu de relaxare, în care poți sta să citești. E un hamac supradimensionat în care poți să atârni asupra unui spațiu verde și să privești bolta cerească. Senzația asta și-au dorit-o în casă. Să stai în casa ta, întins, suspendat deasupra unui petic de iarbă.

RN: Știi la ce m-am gândit când am văzut? M-am gândit că e ceva pentru copii, în care să sară, să țopăie, să se bucure, pentru că am văzut în malluri așa ceva.

SP: E un spațiu, are o utilitate, un spațiu de relaxare atipic pe care îl pot folosi și copiii.

RN: Practic, e ca și cum ai fi parte dintr-o axă a naturii. Jos ai verdeață, iarbă adevărată, la mijloc ești tu, deasupra e cerul și pe laterale, prin ferestre, ai contact vizual cu natura, copacii vechi.

SP: Cam asta a fost ideea. Interesant în cazul particular al acestui client e că a fost și constructor. El și-a făcut casa singur, având o firmă care face în general construcții, tâmplării.

RN: Casa este pe lemn, apropo. Este o structură din lemn lamelat?

SP: Da, lemn stratificat și plăci masive din lemn stratificat, CLT (cross laminated timber – n.r.). Acest client este un tip care merge pe afară pe la târguri și este abonat la o serie de reviste de arhitectură. E un tip care studiază și care consumă arhitectură și a fost relativ ușor să purtăm niște discuții.

RN: Sunt convins că și cei care urmăresc podcastul nostru vor observa în momentul în care intră pe site-ul tău la Casa Pasivă CHE că la un moment dat ai făcut scara... este o scară prin care poți să vezi, în sensul că are vangurile, adică grinzile laterale prin care sunt prinse treptele, foarte subțiri. Apoi treptele sunt pline, normal, dar partea verticală, contratreptele, lipsește. Eu știu de ce ai făcut chestia asta, pentru că o fac și eu din când în când prin proiecte și doresc să conving câte un client. Clientul a înțeles? Cum ai explicat de ce ai făcut scări prin care să vezi?

SP: Am avut o discuție. Practic, tema de scară a venit împreună cu faptul că ea trebuie să... circulația prin casă gravitează în jurul unei biblioteci. Acolo lângă scară acum este o bibliotecă. Clientul și-a dorit foarte mult, în ideea că va fi acea bibliotecă, să obtureze cât mai puțin perspectiva spre curtea din spate atunci când intră în casă. Și atunci contratreptele au dispărut.

RN: Deci, având deja un ecran care îi bloca vederea către curtea din spate, s-a gândit să...

SP: Da, să renunțe la tot ce se poate renunța.

RN: Eu m-am gândit că este o strategie de a lăsa mai multă lumină în inima casei. Am văzut că ai ferestre largi și luminator și m-am gândit că scara trebuie să fie pur și simplu doar ca o schiță, ca și cum te-au uita pe un geam și ai trage trei dungi cu carioca, dar în rest să-ți intre lumină. Dar nu era doar asta. Era, practic, nevoia de a putea să se conecteze cu exteriorul. E ceva similar cu ce făcea Aalto. Alvar Aalto, arhitect finlandez, este cunoscut pentru faptul că încerca să aducă natura în interiorul spațiilor arhitecturale, în interiorul locuințelor.

SP: Nu aspirăm să ne comparăm.

RN: Nu este vorba de comparație. Acum, știi, meseria se fură, decât să furi de la unul care nu știe furi de la unul de nivelul lui Aalto.

SP: E adevărat, sursele de inspirație sunt importante.

RN: O foarte bună parte din oamenii din România, din nefericire, fură meserie din filmele indiene sau turcești. Măcar arhitecții au chestia asta, ”Domne, noi furăm de la X”.

SP: Avem, da, surse de inspirație mai bune.

RN: E important, până la urmă. Bun. Unde sunt în cazul lucrării de față soluțiile care mențin calitatea sus și fac și economii de costuri?

SP: Sunt trei. O izolație foarte, foarte bună. Pe lângă structura din lemn care creeză un mediu foarte plăcut și sănătos la interior și care a rămas expusă în 80% dintre cazuri, o izolație foarte bună din materiale naturale: celuloză, fibre de lemn, etanșeitate dovedită.

RN: Ați făcut testul (testul blower-door – n.r.)?

SP: Am făcut testul.

RN: Este un test de etanșeitate care se face pentru arhitectura pasivă. Se etanșează golul unui spațiu, al unei camere, să zicem, și ai un fel de ventilator care scoate tot aerul din cameră – sau care bagă foarte mult aer în cameră – să vadă dacă există punți termice, să zicem, unde tâmplăria ferestrei atinge glaful și așa mai departe. Cu cât un spațiu este mai etanș cu atât el va lăsa mai puțină căldură să se piardă. Termosistemul și sistemul de introducere a aerului prin ventilație mecanică în interior este ceea ce face o casă pasivă să-ți economisească costuri de încălzire.

SP: Tâmplăria foarte performantă, certificată, și sistemul de ventilație cu recuperare de căldură. Casa nu este certificată. Noi am proiectat-o după principiile casei pasive și am parcurs toți pașii, dar ne scoate puțin din calcul modelarea curții interioare, care comunică cu toate zonele adiacente. Casa pasivă în general este o casă bine compartimentată, cu circuite clare de aer. În cazul particular ne-am blocat pe niște aspecte.

RN: La open space. Da, așa este, e mai dificil...

SP: Și sticla de deasupra...

RN: Da, pentru că ei au duzele acelea prin care bagă și scot aer...

SP: Avem și noi.

RN: Asta invită o altă întrebare. Spațiul de gazon din interior, el este spațiu care are pământul lui, dupa care vine izolație și iar pământ sau are contact direct cu pământul?

SP: Pământul este acolo într-o grosime de vreo 80 de centimetri, sub care există izolație.Și o parte din traseele de instalații trec pe sub gazon.

RN: E un lucru important de menționat. În arhitectură sunt foarte multe lucruri care nu se văd, dar pe care cineva le-a luat în calcul, tocmai pentru a rezolva niște probleme încercând să nu creeze altele. Și asta e un bun exemplu de așa ceva. Eram curios să te întreb, Sergiu, cum ai refuzat odată un client? Nu e musai să-i spunem numele. Noi ne știm de la facultate, am lucrat împreună și întotdeauna ai fost un tip intransigent și corect.

SP: Da, o întrebare grea. Am refuzat de mai multe ori diverși clienți. Mi s-a întâmplat ceva, așa, inedit. O familie cu care am lucrat mai multe soluții. La fiecare soluție casa își mărea amprenta și ajunseserăm la niște suprafețe relativ mari după parerea noastră.

RN: Înseamnă o bătaie de cap în plus, înseamnă o bugetare a timpului diferită.

SP: Dar erau corecți în raportul contractual. Ei făceau modificările, plăteau. La un moment dat am spus stop joc, haideți să facem o trasare pe teren ca să vedeți că aveți o casă mare, moment în care doamna a început să plângă, gândindu-se că – casa era poziționată la limita dintre o comună și spațiul rural, pe un teren foarte vast – cei din comunitate îi vor desconsidera că și-au făcut o casă de oameni neînstăriți. Or ei voiau să transmită prin asta...

RN: Am înțeles. Arhitectura ca formă de reprezentare.

SP: Da. Vorbim de o casă care ajunsese la niște dimeniuni considerabile, era pe la 600 de metri pătrați amprenta. Garaj închis de două mașini, spațiu de fitness. După părerea subiectivă a mea – o casă mare. Când am trasat-o pe teren și am încercat să le arăt cam cum s-ar percepe spațiul din jurul lor, tot mică li s-au părut și atunci ne-am dat seama că nu suntem capabili să continuăm și ne-am oprit, în condiții amiabile.

RN: Știi povestea cu sultanul din Brunei? Poveste adevărată, am citit-o pe BBC. La un moment dat, când grecii aveau probleme mari cu finanțele publice, s-au hotărât să vândă niște insulițe din zona Cicladelor. Și le-a cumpărat, sper să nu mă înșel, chiar sultanul din Brunei, care era foarte bogat, foarte controversat. Omul bineînțeles, fiindcă și-a luat insulă în zona Greciei, zonă europeană, și-a dorit să-și facă un palat pe insulă. A discutat cu arhitectul lui, care probabil era tot din Brunei sau, oricum, era din zona lui culturală, el i-a făcut un palat care se întorcea după soare, foarte mare. Insulele au fost vândute, dar au rămas sub suveranitatea statului elen. La primărie le-au respins planurile. Arhitecții au întrebat: ”Domne, care e problema cu planurile?”. Zice: ”La noi casele nu pot fi, conform regulamentului de urbanism, mai mari de 100 de metri pătrați”. Sultanul din Brunei a fost, așa, revoltat: ”La mine baia are 100 de metri pătrați”. Și eu mă întreb, într-o baie de 100 de metri pătrați ce faci? Mergi cu toată familia, se țin toți de mână când se așază pe toaletă? Are fiecare toaleta lui? E o glumă, dar ce să faci cu atâta spațiu? Uneori spațiul îl poți folosi mai eficient. Gândește-te că trebuie să-l încălzești, trebuie să-l ventilezi. Când ești pe o insulă caldă și ai un spațiu foarte mare, trebuie să ventilezi aerul, să-l climatizezi. Când ai o casă mare problemele încep și peste o anumită dimensiune.

SP: Da. Acesta a fost un client pe care l-am refuzat pentru că nu aveam posibilitatea de a continua.

RN: Și mai era ceva. Motivele erau greșite. Arhitectul ar fi trebuit să lucreze în momentul ală ceva cu care să se fălească, nu neapărat să fie de folos. Și în situații de genul astă pot apărea compromisuri de tip ”facem așa ca să fie frumos” în timp ce tu poți să încerci să-l înveți ”Domne, dar ai nevoie de aer curat, proaspăt înăuntru, ai nevoie de un sistem de climatizare”. Da, dar nu arată bine.

SP: E adevarat, doar că, o dată, nici discursul estetic sau așteptările estetice nu erau aceleași. O casă mare la sol are nevoie și de înălțime, trebuie o proporție asigurată. Or, am fi ajuns, practic, la marginea unui sat din nordul Moldovei, să ai mic palat neoclasic, un parter cu mansardă, și era în neregulă. Trebuie să încercăm să și educăm puțin.

RN: Știi că asta este tragedia noastră, a arhiecților: ne străduim să educăm și ne uităm interesul până la urmă.

SP: E adevărat.

RN: Care e prețul real la un șantier de casă la standarde pe care tu le-ai considera satisfăcătoare?

SP: În momentul de față, prețurile au scăpat de sub control, din condiții externe.

RN: Luăm cazul pesimist, de acum.

SP: Pe ce am mai văzut în condiții de pandemie și de război anul trecut, pe șantierele care sunt acum în lucru, pentru locuințe care respectă conformarea nZEB, aflate și în mediul urban sau periurban, trece de 1.500-1.600 de euro pe metru pătrat plus TVA.

RN: nZEB este un standard european privind economia de energie, ceea ce înseamnă că casa respectivă trebuie să fie conformată într-un anume fel împotriva pierderilor de căldură, din punctul de vedere al izolațiilor, al detaliilor și așa mai departe. 1.500-1.600 de euro la metru pătrat pentru standarde de arhitectură decente, de calitate.

SP: Aș spune mai mult decât decente. Vorbim de o construcție care se supune unui proces de avizare, de autorizare complicat, cu respectarea unor norme și a unor controale în șantier pe toate specialitățile, cu implementarea unor norme de calitate, cu diriginte de șantier, cu autorizare RTE și cu niște materiale care sunt peste medie. În țesutul urban ai și problema că ai costuri indirecte foarte mari legate de transport, logistică, evacuarea materialelor și a deșeurilor, închirierea spațiului public ca să poți pune un utilaj, toate acestea transferă niște bani în plus. De aceea spun că în mediul urban e puțin mai complicat.

RN: Este vorba despre un cost la cheie, finisat, calcule care cuprind toate specialitățile și toate procesele. Pentru că e vorba de mai multe procese. Sunt procesele de construire, procesele de verificare a calității, exact cum spuneam de responsabilul tehnic, și așa mai departe.

Să schimbăm un pic tonul și să ieșim din zona asta ultratehnică. E o carte care se numește ”De ce se îmbracă arhitecții în negru”? Care-i părerea ta? Te îmbraci nu te îmbraci în negru? De ce?

SP: Mă îmbrac și în negru, dar nu atât de mult ca acele cazuri prezentate în carte. Cred că arhitecții se îmbracă în negru la un anumit nivel profesional, mult mai ridicat. Nu-mi dau seama de ce.

RN: E un fel de... baston de general?!

SP: Da, vine la pachet. Era o melodie a lui Johnny Cash, ”Man în black”, care se termina cu ceva de genul ”Până lucrurile nu vor arăta mai bine, voi purta întotdeauna negru”. E o posibilitate. Cred că ne dă o greutate îmbrăcatul în negru. Ne face să părem mai serioși.

RN: Da, ajută imaginea. Ce oraș de pe planeta noastră ți s-a părut interesant ție dintr-un motiv care ține de ce apreciezi tu?

SP: Din cele vizitate mi s-a părut foarte mișto Roma, pentru că, din perspectiva unui arhitect care vizitează un oraș, acolo e o lecție de istorie a arhitecturii. Ai de la Roma imperială sau Roma republicană până la postmodernism făcut de Fuksas sau de... ai Renzo Piano, ai Meier. Lăsăm la o parte Renaștere și... Ai până și arhitectură fascistă, că au păstrat și așa ceva. Adcă, ai, așa, niște straturi de toată istoria arhitecturii, pe care o poți parcurge la pas și o experimentezi altfel.

RN: Am avut când am fost în Franța un coleg italian care studiase la Roma. Și am fost odată să-l vizitez chiar la Roma și să mă plimb pe acolo și Fabrizio mi-a spus: ”Noi când am învățat istoria arhitecturii, nouă ne spuneau la facultate: ”Ieși, mergi 200 de metri, palatul cutare despre care spun acum, uite la ce să privești: X, Y, Z”. Și mi s-a părut chestia asta fantastică, pentru că una este să le vezi în niște cursuri trase la xerox, alb-negru, și dacă n-ai calculator cu net până în anul V, cum am fost eu, să încerci să mai cauți poze, să înțelegi, ca să recunoști diapozitivele de la examen, alte e sa-ți spună: ”Ieși afară, treci strada și o să găsești Palazzo Pazzi sau oricare”. Apropo, am fost la Ara Pacis în Roma. Foarte fain, mi-a plăcut în mod deosebit.

Ce sfat ai da tu, Sergiu Petrea, cuiva care vrea să-și facă o casă? Cum să-și aleagă un arhitect bun și unde să-l găsească?

SP: Cred că e important să adune niște referințe, pozitive sau negative, din sfera lui de prieteni. Se poate și investigând internetul, dar de multe ori realitatea nu este...

RN: Prezentată în culorile adevărate?...

SP: Da. Adică, el distorsionează în funcție de antipatii sau nemulțumiri. E important să ai o recomandare pe care să te poți baza înaintea unei discuții clarificatoare. Pentru că mi se pare că un arhitect și un client trebuie să rezoneze pe mai multe niveluri, pentru că e un drum destul de lung, de doi-trei ani, patru ani. Noi avem un amic, căruia i-am făcut o casă, care s-a chinuit de la cumpărarea terenului până la mutare șapte ani, aici, în București. Și, atunci, ajungi să ai o anumită relație, în fiecare parte trebuie să se înțeleagă cu cealaltă.

RN: Deci, spui că e importantă comunicarea interpersonală.

SP: Da. Și nivelul de înțelegere, inclusiv la doleanțe, ”Am nevoie de un spațiu pentru trei mașini pe un lot îngust din București”, la care zice ”Ce-ți trebuie trei? Lasă una”.

RN: Până la urmă, e și o chestie de valori. Pentru că dacă, de exemplu, discuți cu cineva care zice că are nevoie de trei mașini pe un lot îngust, el își permite trei mașini, dar nu ar cumpăra un teren mai mare.

SP: Și mai e o anumită flexibilitate care trebuie să fie de ambele părți, pentru că noi ca arhitecți de multe ori tindem să ne supraașezăm pe un discurs teoretic, care nu întotdeauna se pliază pe nevoia efectivă a clientului de a-și utiliza spațiul într-un anumit fel.

RN: Așa e. Deci, tu zici că și noi trebuie să învățăm să ascultăm mai bine.

SP: Să ascultăm mai bine și să găsim un compromis fericit între ceea ce înseamnă, să zicem, niște valori arhitecturale și o utilitate pe care o locuință trebuie să o aibă pentru a putea fi utilizată.

RN: Casa omului e doar a lui sau e și a orașului?

SP: Casa este și a orașului, pentru că ea marchează o prezență într-un spațiu construit, pe lângă care noi trecem, ocazional, mai mult sau mai puțin. Cine nu crede că e și a orașului ar trebui să se plimbe prin țesutul vechi din București, cât a mai rămas din el, să vadă puțin care e senzația când mergi pe o stradă cu case vechi comparativ cu un cartier de blocuri chiar nou, în care nici măcar niște norme minime de igienă și urbanism nu sunt respectate.

RN: Da, lipsa trotuarelor. Exact cum zici tu, la fel mă gândeam și eu. Exact cum tu, când îți dorești să cumperi mobilier la tine acasă, îl alegi pe ală care îți place. Pentru că în fiecare zi tu o să treci pe lângă el și o să-l vezi. Pe același principiu, cineva care merge la birou în fiecare zi pe lângă casa ta o să vadă fațada aia. Așa cum ești îngăduitor față de ce ți-ar plăcea ție să vezi, ar trebui să fii îngăduitor și apropo de ce i-ar plăcea celuilalt să vadă. Adică, să fie ceva suficient de politicos față de casele din jur, să nu iasă în evidență ca un deget umflat, să nu încerce să epateze, să transmită ”Eu sunt boier mare, voi sunteți niște proști” – apropo de ce discutam mai devreme: casele cu funcție de reprezentare. OK, dacă ești un senior medieval și vrei să-ți demonstrezi forța, îți faci un castel. Dar un condițiile astea nu mai e cazul. Trăim într-un secol care ar trebui să fie un secol al comunicării.

SP: Da. Și al unor valori comune.

RN: Fain zis. Mersi mult, Sergiu Petrea că ai fost alături de noi!

SP: Plăcerea mea!

RN: Mă bucur că te-am revăzut, mai ales că a fost un prilej să ne reconectăm după ce nu ne-am mai văzut de multă vreme.

SP: Mulțumesc mult de invitație!

RN: Sperăm că veți fi alturi de noi și data viitoare. Noi am fost ”Oameni în spațiu”, podcastul despre oameni, arhitectură, oraș și societate. O zi faină!

Sergiu Petrea este Doctor în arhitectură și Șef de Lucrări în cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism "Ion Mincu" din București, membru OAR cu drept de semnătură, arhitect proiectant și asociat coordonator în cadrul companiei Tecto Arhitectura și vicepreședinte al Asociației Române pentru Dezvoltare Locală durabilă. Portofoliul săi profesional include numeroase proiecte remarcabile, dar și premii și distincții obținute în concursuri naționale și internaționale de arhitectură, atât în calitate de arhitect proiectant cât și în rolul de coordonator de echipe de studenți. Ca arhitect, Sergiu Petrea este recunoscut, la nivel național și internațional, ca expert în arhitectură sustenabilă, abordări durabile și tehnologii sustenabile pentru construcții și are o preocupare aparte pentru  tematica legată de performanța energetică, experiment și inovare în domeniul construcțiilor și regenerare urbană.

Pentru mai multe informații despre activitatea biroului de proiectare condus de arh. Sergiu Petrea, vizitați www.tecto.ro.