Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc: Diana Stancu
„Fără voluntari nu ar exista obiectivele îndeplinite, nu ar exista miile de copii inspiraţi, nu ar exista premiile, nu ar exista spațiul în care să putem visa și să clădim un viitor mai bun pentru noi toți, nu ar exista efervescența care mână De-a Arhitectura. Activitatea asociaţiei există mulţumită sutelor de voluntari care ni s-au alăturat, vreme de un atelier, vreme de un an şcolar sau mai mulţi, cu dedicare şi maximă seriozitate. Noi, echipa De-a Arhitectura, voluntari şi noi de multe ori, le mulţumim!
Seria «Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc», lansată în septembrie 2016, și-a propus să vă prezinte voluntarii noștri – arhitecţi, urbanişti, peisagişti, designeri, ingineri, studenţi – să ofere o platformă unde aceștia să povestească despre ei, despre proiectele pe care le desfășoară în domeniile în care profesează, dar şi despre alte iniţiative din care fac parte şi care schimbă faţa lumii dincolo de cadrul pe care noi l-am oferit.
Ne-am bucurat şi ne-am entuziasmat de fiecare dată când am descoperit lucruri pe care nu le ştiam despre voluntarii noştri şi ne dorim să ne lăsăm inspiraţi şi cuceriţi în continuare de cei care ni s-au alăturat de-a lungul timpului sau ni se vor alătura în viitor, să aflăm puţin din povestea sau istoria fiecărui individ în parte.
Diana Stancu a venit în familia De-a Arhitectura în București, în 2015, ca voluntar la Club, la atelierul «Scrisoare pentru casa mea», pentru ca mai apoi să devină voluntar la cursurile «De-a arhitectura în orașul meu» și «De-a arhitectura mini». Din 2020 Diana este membru în asociație, iar în ultimii doi ani a fost implicată în provocările #DeaArhitecturaAcasa, «Interdisciplinaritate re-construită» și în conceperea activităților pentru tineri. Vă invităm să citiţi mai departe şi să aflaţi povestea unui alt voluntar De-a Arhitectura.” – Asociația De-a Arhitectura
Ce te-a determinat să studiezi arhitectura şi să devii arhitect?
Uitându-mă acum înapoi, cred că pot identifica mai multe puncte cheie în decizie. Îmi amintesc momentul în care doamna profesor de engleză din școala generală mi-a spus, într-o discuție, că ar fi o idee să mă îndrept spre arhitectură. Atunci a înmugurit ideea. În același timp, parcă urmăream o emisiune despre amenajări interioare și făcusem rost de niște reviste și deja mi se părea foarte interesant. Însă, un moment decisiv a fost cel în care am asistat la dărâmarea, în decursul a câtorva zile, a unei case vechi din oraș (Casa de Cultură din Drăgășani, jud. Vâlcea), urmând ca pe același teren să fie ridicată, destul de repede, o hală. Am văzut, prin ochii mei de adolescent, nepăsarea față de mediul construit. Poate că nu știam să o identific așa, însă a fost tristețe, a fost furie și a fost neputință.
Ce aspecte ale felului cum ai fost crescută sau ai fost educată ţi-au modelat principiile sau filozofia de viaţă/în meseria de arhitect?
Am fost învățată să fiu corectă. Corectă în ceea ce fac, corectă cu cei din jur și corectă cu mine. Am crescut cu ideea că aș putea face orice, însă pentru a mă lămuri ce vreau să fac trebuie să știu câte ceva din toate. Am fost învățată să fiu perseverentă, să nu abandonez – recunosc, uneori a fost o sabie cu două tăișuri, căci trebuie analizat ce merită efortul și ce nu. Mi-a plăcut mult matematica și asta cred că mi-a dezvoltat un mod de gândire analitic și aplicat.
Cine sau ce a avut cea mai mare influenţă asupra muncii tale până în prezent?
În timpul facultății am avut parte de experiențe interesante care mi-au dat ocazia să învăț și să mă formez ca om: proiecte în echipă, voluntariat pe timpul verii, bursă Erasmus în Madrid, Spania. Au fost situații care m-au provocat și mi-au arătat un mod diferit de a aborda studiul și colaborarea, dar și de a vedea lumea.
Nu pot să numesc o singură persoană care să fi avut cea mai mare influență. Cu siguranță au fost multe momente cheie în care poate doar un sfat a fost de ajuns pentru a primi un imbold, inspirație sau energia necesară pentru a face ceva. Sunt foarte puține momente în care chiar lucrezi singur. De cele mai multe ori proiectele se întâmplă în echipă și de aceea doar schimbul de idei între colegi sau prieteni mă ajută enorm. Iar copiii… copiii cu care am interacționat și interacționez sunt minunați și învăț constant de la ei.
Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?
M-am înscris ca voluntar în anul 2015, prin octombrie, când echipele pentru participare la clasă deja erau făcute. Primul atelier la care am participat a fost în primăvara lui 2016, cu copii de vârstă mică, 3-6 ani. Am fost de-a dreptul fascinată. Țin minte că am scris scrisori și, apoi, împreună cu părinții, am fost la poștă să le expediem.
Atât a fost nevoie și am fost cucerită. Iar de acolo, interacțiunea cu copiii, prin De-a Arhitectura, a tot crescut de la câteva ateliere în primul an, la prima clasă „De-a arhitectura în orașul meu” în 2016 (Doamne, ce emoții am avut atunci…), la două clase în paralel („De-a arhitectura în orașul meu” și „De-a arhitectura mini”) în 2019, din 2020 online. În tot acest timp multe ateliere, fie ca voluntar, fie ca îndrumător. Din 2020 sunt membru în asociație, încercând să mă implic cum și cât pot.
Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?
În primul an de activitate, la fiecare oră de la clasă eram uimită de istețimea copiilor, de căldura doamnei învățătoare, de rapiditatea cu care cei mici s-au atașat de mine, de întrebările pe care le puneau, dar și de răspunsurile pe care le ofereau. Toate acestea au rămas neschimbate în toți anii care au urmat – este ceea ce mă bucură și ceea ce mă ține în continuare. Creează dependență…
Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Ultimii doi ani, desfășurați în sistem online, pentru mine, au fost cei mai dificili. Fără îmbrățișări, fără interacțiune directă. Nu m-am ținut departe de copii, însă este foarte greu… cum să explic în fața monitorului cum se taie, cum se lipește, cum facem o machetă, când ceea ce îmi doresc este să fiu în clasă și să buchisim împreună?
Ai fost marcată de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa ta în clasa De-a arhitectura?
Dacă mă gândesc la toți profesorii de care am avut parte, cred că de la fiecare am avut de învățat ceva. Îmi amintesc mai degrabă de atitudinea dumnealor, de disponibilitatea și de modul în care se raportau la noi și nicidecum la noțiunile în sine. Și până la urmă cred că asta am învățat, faptul că, dincolo de informații, este mai important să stârnești curiozitatea, să captezi atenția, să îi înveți pe copii să lucreze în echipă, să le dai încredere și să se simtă văzuți.
Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?
De ceva vreme sunt din ce în ce mai interesată de modul în care se face educație, de modul în care suntem construiți ca oameni, ce ne motivează, ce ne dictează deciziile, cum putem aduce un plusvaloare în comunitățile din care facem parte. Convingerea mea este că numai înțelegând contextul în care acționăm putem să răspundem cât mai adecvat la acesta.
**Spune-ne câteva cuvinte despre cele mai frumoase dintre proiectele tale care au atins comunitatea, oraşul.
Îmi vine în minte un proiect la care am participat tot ca voluntar, în facultate, proiectul de intervenție de urgență pentru salvarea și reabilitarea Casei George Enescu din Mihăileni. A început în 2013 și după 7 ani, în august 2020, șantierul de restaurare a Casei lui George Enescu din Mihăileni s-a încheiat. A fost un proiect frumos, din care am învățat mult despre valoare, despre puterea oamenilor din comunitate, despre lucrul în echipă, despre motivația de a face lucrurile diferit, cu semnificație.
Care este mottoul tău personal ?
Dacă poți să ajuți, ajută. Dacă nu, nu încurca.
