Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc: Cristina Țurcanu
„Fără voluntari nu ar exista obiectivele îndeplinite, nu ar exista miile de copii inspiraţi, nu ar exista premiile, nu ar exista spațiul în care să putem visa și să clădim un viitor mai bun pentru noi toți, nu ar exista efervescența care mână De-a Arhitectura. Activitatea asociaţiei există mulţumită sutelor de voluntari care ni s-au alăturat, vreme de un atelier, vreme de un an şcolar sau mai mulţi, cu dedicare şi maximă seriozitate. Noi, echipa De-a Arhitectura, voluntari şi noi de multe ori, le mulţumim!
Seria «Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc», lansată în septembrie 2016, și-a propus să vă prezinte voluntarii noștri – arhitecţi, urbanişti, peisagişti, designeri, ingineri, studenţi – să ofere o platformă unde aceștia să povestească despre ei, despre proiectele pe care le desfășoară în domeniile în care profesează, dar şi despre alte iniţiative din care fac parte şi care schimbă faţa lumii dincolo de cadrul pe care noi l-am oferit.
Ne-am bucurat şi ne-am entuziasmat de fiecare dată când am descoperit lucruri pe care nu le ştiam despre voluntarii noştri şi ne dorim să ne lăsăm inspiraţi şi cuceriţi în continuare de cei care ni s-au alăturat de-a lungul timpului sau ni se vor alătura în viitor, să aflăm puţin din povestea sau istoria fiecărui individ în parte.
Cristina Țurcanu a venit în familia De-a Arhitectura la Brașov, în 2015, ca îndrumător la cursul «De-a arhitectura mini» și la activitățile de la grădiniță. Din 2019 Cristina este membru în asociație, iar ce a motivat-o să se implice este dorința ei de a da ceva înapoi societății, de a ajuta. Vă invităm să citiţi mai departe şi să aflaţi povestea unui alt voluntar De-a Arhitectura.” – Asociația De-a Arhitectura
Ce te-a determinat să studiezi arhitectura şi să devii arhitect?
Cred că una dintre semințele plantate pentru a-mi înflori sub forma acestei meserii a fost curiozitatea și bucuria cu care am învățat istoria artei în școală gimnazială, „Școala de muzică și arte plastice”, cum îi spunea atunci, fiind o școală vocațională; acolo am descoperit arhitectura celor mai mărețe civilizații, de la începuturile lumii și până în timpurile mai apropiate de noi, am desenat ordinele grecești, detalii și compoziții arhitecturale. Apoi, învățând într-un liceu cu profil de matematică-fizică, aproape am uitat de toate acele cunoștințe, încât am fost pe cale să caut alte facultăți… dar, ceva din mine mă oprea de fiecare dată, nu mă vedeam pe niciuna dintre acele căi… până când, într-o zi, un coleg de școală, care deja se pregătea pentru Arhitectură, a pus apă pe acele semințe vechi ale mele…
Ce aspecte ale felului cum ai fost crescută sau ai fost educată ţi-au modelat principiile sau filozofia de viaţă/în meseria de arhitect?
Am crescut la casă, în mediul urban, în centrul Brașovului, între case vechi și zone verzi. Casele din centru erau cele mai frumoase din oraș; nu știam de ce, dar așa le percepeam eu. Unice. Grădinița mea a fost într-o casă mare, eclectică, pe Aleea de sub Tâmpa; școala – într-o incintă labirintică în care cu greu găseai săli identice, cu o curte mare terminându-se într-un teren foarte înclinat, plin de vegetație spontană – „dealul” sau „jungla” noastră – din nou – unice. Am crescut cu respect pentru casele vechi, pentru sașii care le-au construit, dar și cu ideea că ele pot fi îmbunătățite, adaptate nevoilor de azi, prin intervenții care să nu le schimbe fața pe care o arată orașului (propria noastră casă, timp de mulți ani, a fost în șantier…). Acum lucrez foarte mult pe clădiri existente.
Cine sau ce a avut cea mai mare influenţă asupra muncii tale până în prezent?
În firma la care mi-am făcut stagiatura am lucrat 5 ani și, multă vreme am fost singura angajată, beneficiind de o mulțime de avantaje, dar cel mai important e că acolo am învățat cum să iau un proiect de la zero și să îl duc la capăt, am învățat etica profesională, legislația specifică, dar și management de proiect. În afară de asta, bine-nțeles, toți cei din jurul meu, prin încrederea pe care mi-au acordat-o, prin sprijinul lor, dar și prin ideile și principiile lor – de exemplu, sora mea, care mi-a atras mereu atenția asupra valorii patrimoniului, sau soțul meu, arhitect și el, care e un maestru al detaliilor…
Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?
Colaborarea cu De-a Arhitectura a început în 2015, eu fiind după o perioadă de introspecție ce a urmat unor schimbări majore din viață mea, și a venit din dorința și nevoia de a da ceva înapoi societății, de a contribui la educație, într-un fel. Așa că am început la grădiniță, la propriul copil, în paralel îndrumând primele două clase din Brașov care au făcut „De-a arhitectura mini”. Nu am știut cât de mare era nevoia copiilor de a face ceva diferit la școală… Teama de a sta în fața lor și de a le vorbi s-a dizolvat imediat și a făcut loc bucuriei redescoperite de a mă juca.
Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Mi-a plăcut mult flexibilitatea pe care o oferă această colaborare (poți face ateliere de club, ateliere de vară, în mediul urban sau rural, caravane, să predai online sau să îndrumi o aceeași clasă un an întreg); dar și faptul că, deși informația pe care o transmit la clase e aceeași, nicio oră nu e la fel cu alta, nicio clasă nu e la fel cu alta și nu doar că nu ai cum să te plictisești, dar sigur găsești de fiecare dată și tu, ca îndrumător, ceva de învățat de la un copil sau ceva de învățat despre tine, în diferitele contexte în care te afli. În plus, este satisfăcută nevoia de a întoarce ceva înapoi în societate, de a contribui, de a da acolo unde există o „cerere”, nevoie care este împlinitoare.
Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Aș menționa câteva lucruri pe care le-am perceput eu mai dificile (dar nu din pricina asociației): faptul că unele clase sunt prea numeroase (am întalnit și 34-35 copii), apoi faptul că unele clase se înscriu fără ca doamna învățătoare să își dorească, de fapt, să se implice în acest opțional împreună cu arhitectul și, mai recent, orele online desfășurate din necesitate.
**Ai fost marcată de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa ta în clasa De-a arhitectura?
Da, în special cu profesoara mea de franceză din liceu (îmi plăcea franceza și eram bună la materia ei)… dar după ce începuse clasa a XII-a, când ne-a întrebat pe fiecare la ce facultate dăm, a fost uimită că eu am dat din umeri și apoi am zis, cu jumătate de gură, „Cred că la informatică”. Și-a dat seama că nu asta voiam, m-a tras de limbă și a aflat că nu dădeam la Arhitectură pentru că părinții mei îmi spuseseră să mă gândesc la ceva în Brașov, că ei nu pot să mă ajute dacă plec la București. Așa că m-a pus să le transmit alor mei că ea îi roagă să facă orice efort ca să merg la facultatea la care îmi doresc. Și le-am spus, și așa au făcut (fără această doamnă probabil acum aș fi fost în cu totul alt loc).
Așa că și eu, la orele De-a arhitectura, încerc să fiu flexibilă, să mă pliez, pe cât posibil, pe ceea ce pot și le place copiilor să facă – adică le dau opțiuni (înțegând că unii sunt făcuți pentru cu totul altceva), ceea ce uneori le încurcă pe doamnele lor învățătoare, dar asta e!
Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?
Sunt după o perioadă în care nu am lucrat la locuințe și, revenind acum, chiar observ cum s-au schimbat materialele, tendințele „la modă” din arhitectura rezidențială și sunt curioasă să le aplic și eu în noile proiecte.
Spune-ne câteva cuvinte despre cele mai frumoase dintre proiectele tale care au atins comunitatea, oraşul.
Proiectele care au avut cel mai mare impact nu au fost în mediul urban, ci în comunitățile rurale evanghelice – am colaborat cu Biserica Evanghelică la câteva proiecte de conservare a unor biserici fortificate săsești din Transilvania care au fost incluse sau urmează să fie, la finalul lucrărilor, în circuite turistice prin care sunt puse în valoare, prind din nou viață.
Care este mottoul tău personal?
“If you believe it, you can achieve it” [n.r. din engleză „Dacă crezi asta, o poți realiza.”], cum se spune la noi, în Ardeal.
