Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc: Dana Cioran (Ardelean)
„Fără voluntari nu ar exista obiectivele îndeplinite, nu ar exista miile de copii inspiraţi, nu ar exista premiile, nu ar exista spațiul în care să putem visa și să clădim un viitor mai bun pentru noi toți, nu ar exista efervescența care mână De-a Arhitectura. Activitatea asociaţiei există mulţumită sutelor de voluntari care ni s-au alăturat, vreme de un atelier, vreme de un an şcolar sau mai mulţi, cu dedicare şi maximă seriozitate. Noi, echipa De-a Arhitectura, voluntari şi noi de multe ori, le mulţumim!
Seria «Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc», lansată în septembrie 2016, și-a propus să prezinte voluntarii noștri – arhitecţi, urbanişti, peisagişti, designeri, ingineri, studenţi – să ofere o platformă unde aceștia să povestească despre ei, despre proiectele pe care le desfășoară în domeniile în care profesează, dar şi despre alte iniţiative din care fac parte şi care schimbă faţa lumii dincolo de cadrul pe care noi l-am oferit.
Ne-am bucurat şi ne-am entuziasmat de fiecare dată când am descoperit lucruri pe care nu le ştiam despre voluntarii noştri şi ne dorim să ne lăsăm inspiraţi şi cuceriţi în continuare de cei care ni s-au alăturat de-a lungul timpului sau ni se vor alătura în viitor, să aflăm puţin din povestea sau istoria fiecărui individ în parte.
Dana Cioran (Ardelean) a venit în familia De-a Arhitectura în Timișoara, în 2013, ca voluntar la «De-a arhitectura în orașul meu», chiar după ce se întorsese în România de la studii din Belgia. După o perioadă în care a coordonat zona de vest la De-a Arhitectura, Dana se ocupă acum de activitățile de la Club. Adeptă a minimalismului, și în viața de zi cu zi, nu doar în arhitectură, Dana iubește munca în echipă și crede că în inima arhitecturii și a orașului stă comunitatea. Vă invităm să citiţi mai departe şi să aflaţi povestea unui alt voluntar De-a Arhitectura.” – Asociația De-a Arhitectura
Ce te-a determinat să studiezi arhitectura şi să devii arhitect?
Arta. Am fost 10 ani la școala de muzică, apoi, în urma unui incident, nu am mai putut continua studiul la instrument, așa că am fost nevoită să mă reprofilez. M-am mutat la o școală cu profil real. Cel mai aproape de muzică și artă mi s-a părut arhitectura. Îmi imaginam că asculți muzică în timp ce creezi.
Ce aspecte ale felului cum ai fost crescută sau ai fost educată ţi-au modelat principiile sau filozofia de viaţă/în meseria de arhitect?
Am fost sportiv de performanță timp de 10 ani. Acolo am învățat disciplina, respectul pentru ceea ce faci, perseverența și cel mai important – teamwork – munca de echipă. Îmi place foarte mult să lucrez într-o echipă de proiectare.
Apoi, părinții mei au avut grijă să mă trimită în toate excursiile posibile, așa că până am terminat facultatea am vizitat mult Europa. Inevitabil călătoritul îți dezvoltă apetitul pentru mediul construit, pentru arhitectură.
Cine sau ce a avut cea mai mare influenţă asupra muncii tale până în prezent?
Cred că cea mai mare influență asupra muncii mele a avut-o experiența Erasmus în Belgia. Profesorii erau foarte deschiși, vizitam birouri de arhitectură în cadrul școlii, aveam acces la un studiu despre arhitectură care nu era de pe internet. Aproape că nu aveam acces la internet și cred că din această perspectivă a fost cel mai diferit. Ulterior m-am transferat la Bruxelles, unde mi-am și încheiat studiile de arhitectură.
Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?
Imediat ce m-am întors din Bruxelles, îmi începusem stagiatura și aveam tot felul de idei despre cum ar putea arhitectura să fie mai accesibilă la noi în țară sau cum ar trebui conștientizată importanța mediului construit. Am auzit la radio despre un grup de arhitecte din București care au înființat o asociație ce dezvolta un proiect în această direcție. Mai mult, de activitățile acestei asociații beneficiau direct copiii. O colegă de facultate se înscrisese deja, așa că am prins și eu curaj și m-am înscris ca voluntar. Se întâmpla în 2013. De atunci, eu și De-a Arhitectura nu ne-am despărțit deloc. A fost ceea ce căutam.
Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Povestea are multe capitole. Am fost îndrumător „De-a arhitectura în orașul meu” câțiva ani. Apoi, am fost coordonator De-a arhitectura pe zona de vest, iar în prezent sunt coordonator De-a arhitectura Club pe județul Timiș.
La început aveam emoții la fiecare oră la care mergeam, deși mă pregăteam cred că la fel de serios ca în facultate. Atunci mi-am dat seama că limbajul comun pentru breaslă nu e deloc ușor pentru ceilalți, cu atât mai mult pentru copii. Dar interesant a fost că am întâlnit niște învățători deosebiți. Prima mea clasă a fost la liceul de muzică, unde am studiat și eu. Învățătorul de la clasă – un om extraordinar. Era cel puțin la fel de curios precum copiii și cel mai important, exact „cum scrie la carte“, mediatorul dintre mine și copii. Am fost o echipă foarte bună și am avut de învățat cu toții.
Insist aici să povestesc o mică întâmplare. Înainte de pandemie, la un festival, m-a salutat o fată. Am fost puțin confuză până mi-am dat seama de unde ne știm. De fapt era o fostă elevă din clasa a III-a. Acum era la liceu și era la fel de încântată să mă vadă ca atunci când ne vedeam la școală. Am fost doi ani la clasa ei, poate de aceea m-a ținut minte. Sau poate așa fain a fost opționalul De-a arhitectura.
Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Umbla vorba la început că vrem cu acest opțional să îi facem pe toți arhitecți. Fata de care vă povesteam nu a dat la arhitectură. Dar câțiva ani mai târziu s-a înscris în programul „De-a arhitectura în școala mea” – actualul program „My School Can Be Cool” – încântată de colaborări interdisciplinare, muncă în echipă, cunoștințe noi, îndemânare și, desigur, voluntariat, pentru că programul presupune și implementarea propriu-zisă a proiectului dezvoltat împreună cu arhitecți și cadre didactice. Aici am vrut să ajung. Cred că acesta a fost singurul lucru dificil, și nu din colaborarea cu De-a arhitectura, ci din colaborarea cu sistemul nostru de învățământ. Dar s-a rezolvat. Acum nu sunt suficienți arhitecți voluntari pentru numărul mare de clase înscrise.
Ai fost marcată de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa ta în clasa De-a arhitectura?
Când vine vorba de profesori la această categorie mă gândesc la profesoara mea de franceză din liceu, care mi-a fost și dirigintă. Un profesor ideal datorită metodelor alternative de predare. Trebuia să susținem liber diverse texte în fața clasei. Nu-mi trecea prin gând cât de util îmi va fi pe viitor. Dar azi pot spune că a fost printre cele mai importante dintre resursele mele personale. Ca arhitect ești nevoit constant să îți susții proiectele, să le prezinți. M-am folosit de această resursă la clase. Desigur, suportul cursului presupunea acest tip de exercițiu, dar a fost o plăcere să încurajez copiii să vorbească liber, să-și exprime părerea sau să-și susțină lucrarea.
Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?
Aș putea să spun că mă atrage constant colaborarea în acest domeniu. Cu beneficiarul, cu structuristul, cu vecinii, cu colegii, cu alți specialiști din diferite domenii. Mi-ar face mare plăcere să știm să reciclăm, să refolosim mai mult, să consumăm mai puțin. Caut eficiență în tot ceea ce fac. Îmi place minimalismul și ca stil de viață, nu doar în arhitectură. Încerc să integrez acest concept în proiectele mele.
Spune-ne câteva cuvinte despre cele mai frumoase dintre proiectele tale care au atins comunitatea, oraşul.
Nu știu eu să spun care sunt cele care ating comunitatea sau orașul. Îmi imaginez că odată cu trecerea timpului apar adevăratele recenzii sau concluzii. Pentru mine arhitectura este despre comunitate. Nu prea poți să construiești o casă fără să ții cont de vecini. La fel cum nu poți promova arhitectura dacă nu răspunde nevoilor oamenilor. Și astfel toate se leagă. Îmi place să cred că arhitectura atinge comunitatea, la fel cum urbanismul creionează mediul construit, orașul.
Deocamdată De-a arhitectura e evident cel mai vizibil proiect pentru comunitate la care încerc să contribui. Urmează un eveniment, „De-a arhitectura în camera” în Timișoara. După toată perioada aceasta complicată prin care am trecut, abia așteptăm activitățile față-în-față.
Care este motto-ul tău personal ?
Nu pot spune că am un motto personal, dar îmi place mult cum sună: „Together we rise!” – „Împreună vom reuși!”
