Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc: Viorica Popescu
„Fără voluntari nu ar exista obiectivele îndeplinite, nu ar exista miile de copii inspiraţi, nu ar exista premiile, nu ar exista spațiul în care să putem visa și să clădim un viitor mai bun pentru noi toți, nu ar exista efervescența care mână De-a Arhitectura. Activitatea asociaţiei există mulţumită sutelor de voluntari care ni s-au alăturat, vreme de un atelier, vreme de un an şcolar sau mai mulţi, cu dedicare şi maximă seriozitate. Noi, echipa De-a Arhitectura, voluntari şi noi de multe ori, le mulţumim!
Seria «Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc», lansată în septembrie 2016, și-a propus să vă prezinte voluntarii noștri – arhitecţi, urbanişti, peisagişti, designeri, ingineri, studenţi – să ofere o platformă unde aceștia să povestească despre ei, despre proiectele pe care le desfășoară în domeniile în care profesează, dar şi despre alte iniţiative din care fac parte şi care schimbă faţa lumii dincolo de cadrul pe care noi l-am oferit.
Ne-am bucurat şi ne-am entuziasmat de fiecare dată când am descoperit lucruri pe care nu le ştiam despre voluntarii noştri şi ne dorim să ne lăsăm inspiraţi şi cuceriţi în continuare de cei care ni s-au alăturat de-a lungul timpului sau ni se vor alătura în viitor, să aflăm puţin din povestea sau istoria fiecărui individ în parte.
Viorica Popescu a venit în familia De-a Arhitectura în București, în 2015, ca voluntar la «De-a arhitectura mini», la clasa copilului său. Viorica a trecut prin majoritatea activităților De-a arhitectura, iar din 2021 coordonează desfășurarea programului «My School Can Be Cool». Educată în spiritul perfecționismului, Viorica spune că imprevizibilitatea lucrului la clasă cu copiii o vindecă de acesta. Iubește interesul, implicarea și bucuria copiilor cu care a interacționat în cursurile De-a arhitectura și crede că profesorii au un rol esențial în dezvoltarea copiilor. Vă invităm să citiţi mai departe şi să aflaţi povestea unui alt voluntar De-a Arhitectura.” – Asociația De-a Arhitectura
Ce te-a determinat să studiezi arhitectura şi să devii arhitect?
În primii ani de viață am crescut la casa bunicii materne, în Rahova [n.r. sector 5, București], împreună cu sora și verii. Curtea casei era un loc minunat. Aveam cais, cireș, gutui, salcâmi, grădină cu multe feluri de trandafiri, liliac alb și mov. Aveam râme în pământ și bondari în aer și melci care ieșeau după ploaie. Toate erau ținute laolaltă de un gard de lemn dat cu păcură. Lângă noi, pe terenul vecinului, era o livadă cu vișini. În foișorul casei de vis-a-vis cântau guguștiucii și în curtea celei de lângă ea curcanii. Era locul ideal pentru a-mi satisface curiozitatea de copil și gustul pentru experiment.
Îmi amintesc de exemplu cum mamaia (bunica maternă) ne „învățase” să punem flori de liliac într-o sticluță împreună cu alcool sanitar ca să facem parfum. Și o țineam sub dulap, la întuneric, să se facă parfumul. Bineînțeles că și după o vreme tot a spirt mirosea. Când am mai crescut m-am întrebat de multe ori cum se face de fapt parfumul.
Deși aveam cam 4 ani când casa a fost demolată, am foarte multe amintiri de acolo, mult mai multe decât din perioada ulterioară când am crescut la bloc. De atunci mi-a rămas o mare dorință de a avea casă cu curte când voi fi mare. Dar nu mă gândeam să mă fac arhitect. Nu m-am decis ce cale să urmez până târziu, în ultima clasă de liceu. În școala primară și în gimnaziu am avut o pasiune pentru matematică. Poate și datorită educației tehnice a părinților care erau ambii ingineri. Aveam și o înclinație spre desen moștenită probabil de la mama, deși n-am desenat niciodată la fel de frumos ca ea.
În liceu, la Sava [n.r. Colegiul Național Sfântul Sava din București], datorită profesorului Gabriel Săndoiu, am descoperit logica și filosofia și, deși era evident că lecturile mele în domeniu sunt mult prea sumare, o vreme mi-am dorit să dau la facultatea de filosofie. Devenisem deja interesată de filosofie în ultimile clase de gimnaziu. În manualele de matematică de atunci, la fiecare lecție nouă, înaintea secțiunii cu probleme, era partea teoretică sau introductivă. Și eu citeam și partea aceea, nu treceam direct la exerciții. Acolo scria și câte ceva despre viața și ideile lui Pitagora, Arhimede, Thales, etc. Am descoperit cu uimire că ei erau și filosofi, nu numai matematicieni, și am început să cumpăr cărți de filosofie greacă. În acest context în care eram oarecum nehotărâtă a intervit întâmplarea. În aceeași clasă la liceu era o prietenă ai carei părinți erau arhitecți și care se pregătea deja să dea examen la facultatea de arhitectură. M-am dus cu ea la orele de pregătire ca să văd cum e și am rămas. Cele două pasiuni ale mele, matematica și desenul, au revenit la suprafață. Cumva, am simțit că toate lucrurile care mă interesau își pot găsi locul în arhitectură.
Ce aspecte ale felului cum ai fost crescută sau ai fost educată ţi-au modelat principiile sau filozofia de viaţă/în meseria de arhitect?
În educația primită în familie, corectitudinea și seriozitatea au ocupat un loc foarte important, fapt care m-a determinat să încerc să fiu autentică, în viață și în profesie. Dar cred că la fel de mult mi-a format caracterul o carte pe care am citit-o când eram mică: „Winnetou”, de Karl May. Sau aceea s-a potrivit foarte bine cu personalitatea pe care deja mi-o formasem. Aveam o ediție în cinci volume de la editura „Biblioteca pentru toți”. Povestea și personajele m-au impresionat și m-au captivat atât de mult încât am citit cartea de foarte multe ori. Era deja subiect de glumă în familie.
Acea carte mi-a oferit modele de curaj, de onestitate, de demnitate, de iubire față ce cel de lângă tine, pe care apoi am început să le caut în lumea reală. Bineînțeles că imaginea construită în carte era una romantică, dar cred că până la o anumită vârstă copiii își păstrează inocența și căutarea de ideal. Mai târziu sunt formați, în bine sau în rău, de ceea ce văd în jurul lor. Și profesorii, aproape la fel de mult ca familia, au o mare influență dar și o mare responsabilitate în acest sens.
Cine sau ce a avut cea mai mare influenţă asupra muncii tale până în prezent?
În activitățile pe care le-am desfășurat până acum cu copiii cred că cea mai mare influență a avut-o copilul meu pentru că jocurile sau activitățile pe care le-am pregătit în ilustrarea sau completarea lecțiilor au fost testate întâi cu el. Era un bun barometru pentru a-mi da mai bine seama ce știe, ce poate sau ce-l interesează pe un copil de o anumită vârstă. Chiar și în proiectele de arhitectură a avut interes și cred și o oarecare influență. Când avea cam opt-nouă ani, proiecta în SketchUp (pe care îl învățase singur) ca să-mi arate cum i-ar plăcea lui să fie.
Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?
Colaborarea cu De-a Arhitectura a debutat în 2015 când am început să predau „De-a arhitectura mini” la clasa copilului meu, atunci în clasa a II-a. Inițiativa de a preda la clasa lui n-a venit de la mine, ci de la doamna învățătoare Luiza Ionescu și acest lucru m-a bucurat. Știam deja de asociație și apreciam mult inițiativa celor șase arhitecte fondatoare, dar nu am vrut să vin eu cu această propunere. De multe ori părinții propun activități la școala copiilor și cadrul didactic se simte oarecum obligat să le accepte. Dacă nu există convingere de toate părțile lucrurile nu ies tocmai bine.
Auzind de programele Asociației De-a Arhitectura, Luiza Ionescu ne-a propus, mie și Ancăi Ursache, tot arhitectă, a carei fetiță era colega lui Mircea, copilul meu, să venim să predăm arhitectură întregii clase. Mă așteptam să fie greu pentru că eu nu am pregătire pedagogică. Să lucrezi cu copiii nu e ușor, mai ales când sunt 30 într-o clasă. Ajutorul și experiența doamnei învățătoare au fost indispensabile.
Deși este spre sfârșitul carierei didactice, doamna învățătoare Luiza a avut mai multă deschidere spre oportunități de învățare diverse și răbdarea să includă metode interactive de predare decât, sunt convinsă, foarte multe dintre cadrele didactice tinere. Este o persoană foarte specială, învățătoarea ideală pentru Mircea, și ne este foarte dragă amândurora deopotrivă. Astfel, prima mea colaborare cu De-a Arhitectura a fost o experiență foarte frumoasă.
Am continuat împreună cu programul „De-a arhitectura în orașul meu” timp de doi ani și, treptat, am început să mă implic și în alte programe De-a arhitectura (ateliere de Club, „De-a arhitectura în școala mea”).
Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Interesul, implicarea și bucuria copiilor sunt cea mai mare motivație pentru mine în colaborarea cu De-a Arhitectura. Desigur și speranța că, peste ani, copiii de acum vor fi adulți implicați, cu atenție și grijă față de mediul construit, speranța că orașele noastre vor arăta altfel și că beneficiarii arhitecților vor fi mai informați și cu mai mare înțelegere a rolului important pe care îl are arhitectul în obținerea unei construcții de calitate.
Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Uneori este complicat să explici noțiunile în cuvinte simple astfel încât să fie pe înțelesul copiilor. Și dacă nu reușești să faci acest lucru este ușor să le pierzi atenția.
Ai fost marcată de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa ta în clasa De-a arhitectura?
În fiecare etapă a vieții mele au fost oameni a căror întâlnire m-a marcat sau ale căror idei și valori răspundeau modului în care mă formasem ca individ și sunt prea mulți ca să-i pot menționa pe toți. Dintre profesori, l-am menționat mai sus pe Gabriel Săndoiu în liceu. Profesorii de la atelier din primii ani de facultate, Dan Marin și Florinel Radu, au avut o mare influență asupra perspectivei din care am abordat ulterior arhitectura.
Augustin Ioan, profesor de teoria arhitecturii, a provocat mereu studenții la analiză și reflexie și lui îi sunt recunoscătoare pentru recomandarea de a merge la master în Statele Unite ale Americii, la facultatea unde fusese la rândul lui student cu ani în urmă. Este o persoană cu o mare deschidere spre cei mai tineri și o mare disponibilitate în a mentora studenții.
În SUA, pe perioada studiilor de master, am avut șansa de a-i cunoaște pe profesorul John Hancock, arhitect, și pe Jim Bradford, profesor de filosofie, care mi-au fost nu numai mentori, dar cu care am dezvoltat o relație de prietenie care a făcut experiența mea de acolo și mai bogată.
Profesorii sunt foarte importanți în educația unui copil. Și este important să se dezvolte și să se mențină o relație de încredere pentru că este fundația pe care se poate construi învățarea. Atunci când copiii observă discordanță între ce le spui că e bine și ceea ce faci tu, în viață sau profesional, vor dezvolta un conflict interior între admirația pe care o au pentru tine și faptul că, în ciuda a ceea ce proclami, lucrurile pe care le faci nu sunt tocmai în regulă. Acest conflict interior se poate rezolva în doua feluri: fie copiază comportamentul adultului (dacă tu, modelul lor, te comporți în acest fel înseamnă că e în regulă), fie le știrbește admirația pentru tine, se pierde încrederea și comunicarea reală.
Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?
Mă interesează să fac munca mea mai eficientă atât în privința proiectelor, cât și a activității desfășurate la De-a Arhitectura. Încerc să învăț să obțin maximum de impact cu minim de efort. E ceva la care nu mă pricep foarte bine.
Din păcate am fost educată în spiritul perfecționismului și de multe ori încerc să fac foarte multe lucruri și să obțin rezultate foarte bune la toate. Dar rezultatul poate fi chiar dezamăgitor. Mi-aș dori să-mi folosesc timpul și energia pentru acele lucruri care contează mai mult.
Dar cred că și cursurile De-a Arhitectura m-au mai vindecat puțin de perfecționism. Copiii sunt atât de imprevizibili, e imposibil să fie totul după plan.
Spune-ne câteva cuvinte despre cele mai frumoase dintre proiectele tale care au atins comunitatea, oraşul.
Participarea în programul „My School Can Be Cool” (fostul „De-a arhitectura în școala mea”), a cărui desfășurare o voi coordona în acest an școlar, a fost de la început ceva special pentru că are rezultate palpabile și imediate. Copiii sunt implicați în dezvoltarea unui proiect de la idee la implementare. În acest proces folosesc cunoștințe din multe domenii și dezvoltă abilități diverse: de analiză și sinteză, de comunicare, de fundraising, management de proiect, organizare de evenimente, de atragere și coordonarea voluntarilor, de implicare a întregii comunități a școlii și a celei din afara ei. Cred că este un lucru foarte important. Cunoștințele nu sunt suficiente dacă nu avem uneltele care să ne ajute să acționăm și să obținem rezultate, individual sau în comunitate.
Care este motto-ul tău personal?
Nu am un motto personal, dar cred că este important să acordăm timp și atenție copiilor. Dacă nu facem acest lucru, atunci e clar pentru ei că nu reprezintă o prioritate pentru noi.
