Arhitectura e și o oglindă a societății | arh. Elena & Andrei Ștefănescu @ Oameni în spațiu | VIDEO INTERVIU

Iată, în cele ce urmează, transcrierea discuției:

Radu Negoiță: Salut și bine ați revenit la un nou podcast Oameni în spațiu, podcastul despre oameni, arhitectură, oraș și societate. Alături de noi avem de data aceasta pe cei doi fondatori ai Studio AE, care înseamnă Andrei și Elena Ștefănescu. Bine ați venit!

Andrei Ștefănescu: Bine te-am găsit, Radu!

Elena Ștefănescu: Mulțumim pentru invitație, bine te-am găsit!

RN: Plăcerea e de partea mea. Pe Andrei acum mi-am dat seama că îl știam. Elena în schimb mi-e mai familiară pentru că ne știm de la atelier. Elena este tânără arhitectă pasionată de matematică, geometrie și desen. Și după arhitectură, de unde ne știm noi, a absolvit Executive MBA din cadrul Universității din Viena. Iar Andrei are master în dezvoltare durabilă, sustenabilitate și eficiență energetică. Lucrați ușor împreună? Sau vă bateți cap în cap?

EȘ: Lucrăm de foarte mulți ani împreună, așa că am ajuns să știm fiecare cu ce se ocupă și unde ne întâlnim și unde ne separăm.

AȘ: S-a făcut rodajul. Evident că există diferențe și foarte bine că există diferențe, pentru că sunt constructive. Sunt și eu pasionat de ce fac, și Elena e pasionată de ce face.

RN: Păi, voi sunteți amândoi arhitecți.

AȘ: Evident. Dar pasiunea, la un moment dat, te fixează pe un drum, așa, destul de drept și cu foarte mare inerție. Și mai ai nevoie de cineva care să te mai oprească puțin și să te readucă într-un punct în care...

RN: Și care dintre voi face asta? Tu pentru ea sau ea pentru tine?

AȘ: Cred c-o facem reciproc.

EȘ: Cred că funcționează în ambele sensuri, da. E timp la mijloc, știi, destul de mult timp de când lucrăm împreună, ca să putem să...

RN: Păi, cam cât de mult timp? Tu când ai terminat, Elena?

EȘ: 2012.

RN: Și Andrei?

AȘ: 2010 Facultatea de Arhitectură, 2012 masterul. Dar noi lucrăm împreună dinainte...

EȘ: Din facultate.

AȘ: De când eram studenți. Mici proiecțele...

EȘ: 15, 16 ani de experiență.

RN: Atunci nu e de mirare că s-a sudat atât de bine studioul vostru și aveți atâtea chestii drăguțe lucrate.

EȘ: Sunt anii... și experiența comună care ne-a ajutat să învățăm împreună.

RN: Voiam să te întreb, Elena. Că am văzut chestia cu Executive MBA, apropo de lucrurile învățate împreună. E important pentru un arhitect să știe management?

EȘ: Mie, personal, da. Mi se pare că e un domeniu cu foarte multe date, informații, subdomenii și ca arhitect ești mereu în poziția de coordonator de proiect...

RN: Tu zici asta despre meseria de arhitect?

EȘ: Da. Și atunci, voiam să fac o paralelă între arhitectură și management, și practic, la fel cum facem zona de arhitectură, managementul de proiect și trebuie să înțelegi mereu diferite aspecte – de la concept la buget, implementare, timp și datele care țin de diferitele specialități, la fel am simțit și că pe zona asta de business e nevoie să înțeleg mai în ansamblu lucrurile și atuncea în zona asta am mers către masterul acesta și și-mi place să-nvăț și atunci a fost bine venit.

RN: E greu un Executive MBA pentru o fire de arhitect? Pentru firea ta de arhitect.

EȘ: Mie mi-a plăcut și mi s-a potrivit cu profilul meu de, să spunem, personalitate. Să zicem că au fost destul de multe cursuri care au fost în zona și de matematică, finance...

RN: Pentru ăștia doi crezi c-ar merge? Să-nvățăm și noi așa ceva?

EȘ: Cred că da. Eu am încredere în arhitecți. Și a avut și o parte practică pe care am putut să ș-o aplicăm și încă folosim...

RN: Dar vă folosește MBA în viața de zi cu zi? Adică, nu e doar un hobby...

EȘ: Nu, nu e hobby...

RN: E ceva de... omul care-și organizează activitatea.

EȘ: E un job un sine și nu e doar un hobby, e o modalitate prin care ne-ajută să facem lucrurile profesionist din toate punctele de vedere, nu numai din punctul de vedere al arhitecturii, cât și din punctul de vedere al managementului de proiect, comunicării, finance, tot ce înseamnă partea aceasta care nu se vede.

RN: Trebuie dat mail la client.

EȘ: Da, e important, relația, modul în care pui problema, transparența, integritatea, păstrarea principiilor, chiar dacă vin pandemii, chiar dacă lucrurile se schimbă și poate că sunt mai dificile decât înainte, e important să știm care e coloana vertebrală și care sunt lucrurile bine de păstrat.

RN: Deci, practic, organizarea vă ajută să vă păstrați etosul, cum ar veni.

EȘ: Cam așa.

RN: Ce înseamnă Cartierul Creativ din București? Am văzut că scrie asta pe site-ul vostru, că acolo aveți sediul. Cum colaborați cu vecinii de cartier?

AȘ: Colaborăm bine cu vecinii de cartier. Cu cei cu care colaborăm...

RN: Deci aveți colaborări cu alte specialități care...

AȘ: Avem, da. E o zonă în care s-au strânsmai mulți, să zicem, din industriile creative și conexe. Avem două echipe de ingineri, proiectanți de structuri, care sunt foarte aproape fizic de unde avem noi sediul. Doi clienți cu care am avut câteva proiecțele și faptul că am fost aproape ne-a ajutat să legăm o relație cu ei.

EȘ: Plus că e și în zona centrală și atunci ne este ușor să fim în contact cu...

RN: Unde e Cartierul Creativ?

EȘ: El e definit, să zicem așa, ca arie în zona Universitate-Romană-Gara de Nord, undeva până spre Unirii. Și atuncea, acum vreo 10, 12 ani – e mai vechi decât...

RN: În centrul Bucureștiului. M-așteptam să fie pur și simplu, nu știu, o mică enclavă, o insulă.

EȘ: Să zicem că se suprapune cu ceea ce au comunicat cei de la The Institute, dacă-i urmărești, care organizează Romanian Design Week, așa, ca manifestare mai amplă. Ei au definit premisele acestui cartier și o hartă care se extinde, așa, de la an la an și care cuprinde destul de mult din zona de centru și adiacentă.

RN: Am văzut că apar menționate pe site-ul vostru nu mai puțin de zece premii. Cum e să participi la un concurs de arhitectură unde nimic nu e garantat? Adică, avem o groază de concursuri sau de licitații care sunt ”rezolvate” de la nivel politic. Dar, când participi la un concurs de arhitectură, un singur lucru e cert: că dacă te bagi în el poate o să pierzi niște zile, niște săptămâni, poate și niște nopți. Și doar atât e garantat. Voi aveți zece câștigate. Felicitări!

EȘ: Da. Mulțumim! S-au adunat.

AȘ: S-au adunat, da.

RN: Care e rețeta voastră? Care este secretul vostru?

AȘ: Să nu se ascudem. E greu.

EȘ: E greu, da.

AȘ: E foarte mult de investit, tocmai din motivele pe care le-ai zis mai devreme. Nu-ți garantează nimeni că vei obține ceva la final. Și trebuie să investești mult ca să participi cu ceva de calitate. Am încercat diverse soluții, am încercat diverse concursuri, și naționale, și internaționale. Unele au ieșit, unele nu. Până la urmă e și o metodă prin care poți să validezi dacă ideile sunt OK...

RN: Aici voiam să ajung. Care-i aia?

AȘ: Metoda prin care validezi?

RN: Da.

AȘ: Concursul, participarea la concurs.

RN: Nu, eu mă refeream, soluția pentru concurs. Fiecare are secretul lui.

EȘ: Noi ca criteriu de a partcipa la un concurs este să ne placă tema. Ăsta e criteriul principal...

RN: Nu ocoli răspunsul

EȘ: Nu ocolesc. Să ne placă tema. Adică să fie ceva ce mi-ar plăcea să construiesc. Și atunci acorzi multă energie și timp și găsești motivația...

RN: A, deci prima dată de automotivezi alegând un concurs care te atrage.

EȘ: Așa, să-ți placă tema. Că nu te obligă nimeni să faci un concurs, dar dacă-l faci și depui efort, măcar să-ți facă plăcere. E ca la alergat, trebuie să-ți placă și cursa, nu numai finish-ul. Apoi, să aflăm de el din timp, pentru că, pentru a avea șanse să câștigi, îți trebuie timp. Timp să te pregătești. Așa, de pe o zi pe alta nu ai cum. Deci, timp. Și dupa aceea să vedem cât e de clară tema de concurs. Facem o auditare, o analiză a temei de concurs și atunci când lucrurile sunt clare, criteriile sunt clare, obiectivele concursului sunt...

RN: Deci, dați la o parte echivocul.

AȘ: Da, dacă e un concurs de genul să ne placă, OK, care sunt criteriile, care sunt... mă refer din partea juriului.    

RN: Care sunt punctele pe care dacă le bifăm avem șanse mai mari de câștig.

AȘ: Exact. Contează mult și tema, să fie o temă bună...

RN: Ai zis bine auditare, da.

AȘ: O temă bună de proiectare o să genereze soluții bune. O temă mai puțin bună sau neclară generează foarte multe interpretări și nemulțumiri la final din partea tuturor. Și au fost concursuri care s-au anulat pe parcurs, la care n-am participat, pentru că am văzut din temă că lucrurile sunt într-o zonă ambiguă, și care au fost anulate pentru că lipsea nu știu ce cuvânt din nu știu ce traducere. Și atunci, oarecum cu experiența, poți să-ți dai seama unde lucrurile sunt mai clare și obiectivele, și ale celui care organizează...

RN: Și bănuiesc că soluția, ca s-ajungem la asta, mă rog, soluțiile potențiale, și alea sunt auditate în echipa voastră.

EȘ: A, după-aia, după ce trecem de această primă evaluare, după aceea ajunge pe masa de lucru, să zic așa, ca ordine. Și acolo au loc dezbateri. Adică dezbateri de soluții, de idei, de variante, împotrivă, contra. E perioada aia, așa, de căutat soluții. Chiar acum lucrăm la un concurs pe o zonă de... și ne preocupă, așa, e întrebarea aia care stă acolo, în spate, săptămâni în șir. De-asta zic. Și atunci chiar sunt în cursul finalizării unui concurs pentru o clădire de birouri. Eu un proces de dezbateri, de soluții, de găsit. De multe ori sunt foarte dificile, și siturile, și discuțiile. Dar important e să rămânem constructivi. Că scopul e sa, dacă ne prezentăm și dacă am stabilit că ne prezentăm, că deja ai stabilit, să prezentăm cea mai bună soluție pe care o putem găsi. Și după aceea, după dezbateri, care pot să dureze, dezbateri, schițe, revizii șamd, stabilim direcția și urmărim toate criteriile care sunt în evaluare pentru a câștiga. Cam asta e. Au fost concursuri la care am simțit dinainte că o să câștigăm. Pur și simplu, când simți că ai găsit soluția și trebuie să te oprești și doar s-o redactezi. Asta e.

RN: În momentul în care intrați în vreun concurs puneți pauză la viața personală? La weekenduri, la seri?

AȘ: Da.

EȘ: Da, da. E un sacrificiu, dincolo de ce se vede și ăla e timpul personal de multe ori.

RN: Care dintre consursurile astea ale voastre v-au lăsat cele mai frumoase amintiri.

AȘ: Arta urbană.

EȘ: Da.

AȘ: E concursul organizat de Ministerul Dezvoltării din Franța unde am participat cu idee pentru o amenajare mai amplă pe Splaiul Dâmboviței între Lacul Morii și Piața Unirii. A fost în 2011, cred.

RN: Cred că am văzut și într-o revistă soluția voastră.

EȘ: Da, da, da.

AȘ: Ăsta cred, pentru mine cel puțin, amintirile cele mai frumoase.

EȘ: A fost un concurs amplu, criteriile au fost foarte clare, foarte transparent totul, au fost foarte multe echipe internaționale și...

RN: Cum a decurs pentru voi? Adică, eu nu știu exact... Cred că știu că ați luat ceva la el, nu?

EȘ: Am câștigat premiul I. A fost prima oară când facultatea... eram și în cadrul facultății...

RN: Eu rețineam soluția, dar nu mai știu pe care loc era. Că știu c-au fost câteva arătate. Și-ați fost câștigători. Felicitări!

EȘ: Da. Și a fost prima dată când facultatea și România au participat, în 2011, 2012. Tema a fost revitalizarea spațiilor vide uitate ale orașelor...

RN: Asta era, cu spațiile vide, apare pe site-ul vostru.

EȘ: Da. Și practic aveam libertatea de a alege orice sit și am zis să alegem Bucureștiul și să gândim și altă viziune, altă imagine. Și ne-a plăcut tema, apropo de... criteriile erau foarte clare, chiar aveau și modalități în care recomandau să prezinți ca să se-nțeleagă cât mai bine soluția, cum să prezințiîn sensul de before and after variantele și opțiunile. Și puteam să-alegem situl. Am ales Bucureștiul că am zis că are un potențial foarte mare și-am ales zona asta a Dâmboviței. Și făcând o analiză am observat că majoritatea facultăților, Politehnica, Chimie, Biologie, Medicină, Drept, se află de-a lungul râului. Și atunci și atunci să venim cu layerul ăsta, să punem în evidență layerul ăsta de universități cu parcuri, cu apă și să creăm o altă dinamică a Dâmboviței și a orașului. Cam asta e ideea...

RN: V-ați gândit să mergeți cu ea la primărie?

EȘ: Am mai fost la discuții, dar nu se concretizează lucrurile. Deși soluții sunt. Înțeleg că juridic sunt diferite, borduri care aparțin, trotuare între diferite sectoare. Ne pierdem în genul ăsta de...

RN: De detalii triviale. Știi că era la un moment dat un antreprenor din ăsta, nu mai știu care, care spunea ”Eu am nevoie de soluții la probleme, nu de probleme la soluții”. Voi ați venit cu o soluție, administrația a venit cu probleme: ”Ne pare rău, Bucureștiul nu e împărțit încât să iasă ceva frumos”.

EȘ: Important e să existe soluții și să se știe că există. Că mie mi se pare că...

RN: Și că e doar o chestiune de voință politică și administrativă să punem în practică ceva care să îmbunătățească viețile tuturor.

EȘ: Și potențial există și soluții și se pot face multe lucruri.

RN: Bineînțeles. Întotdeauna se poate face foarte mult. Potențial există oriunde. Și ca un câmp gol ai potențial. Ai cu atât mai mult potențial. Aveți o firmă dinamică, care, deși e tânără, are peste 100 de proiecte realizate. Felicitări! Zece ani de experiență și aveți în echipa internă șapte arhitecți și un manager asistent. Cum ați reușit? Care-i cheia? Organizarea, strategia de marketing, gestionarea finanțelor firmei. Cum vă împărțiți timpul?

AȘ: Am crescut, am fluctuat. Am mai și scăzut. Acum nu mai suntem chiar șapte, acum am rămas într-o echipă mai restrânsă. Asta e. Pur și simplu nu au fost toate perioadele roz. Ne-a ajutat partea de management să ajungem aici și să nu închidem de tot.

RN: Deci partea de management v-a ajutat să vă organizați resursele, timpii, încât să nu intrați în picaj oarecum, nu?

EȘ: Da. Practic te ajută să anticipezi și să vezi care sunt procesele, care sunt obstacolele din cadrul fiecărui proiect, unde depinzi de autorități și se răspunsurile lor și aici e o mare necunoscută. Pe ce ne-am bazat în general este să-nțelegem clienții și ce au ei nevoie, să găsim soluții, că asta e meseria, până la urmă, soluții creative. Probleme sunt tot timpul, dar soluții sunt tot la fel de multe câte probleme sunt, poate chiar mai multe. Și ne-am axat mereu pe a face lucrurile bine și a le duce la capăt. Și aici recomandările sunt baza pe care noi am crescut și asta a fost...

RN: Deci toate recomandări? 100 de proiecte.

EȘ: Da, da, da. Recomandările sunt... și sunt clienți cu care lucrăm de ani de zile, au unu, două proiecte și revin la noi în fiecare an. Adică sunt businessuri, antreprenori cu care lucrăm de când erau și ei mai mici. S-au dezvoltat de-a lungul timpului și atunci ne-am dezvoltat și noi alături de ei. Deci, practic, lucrurile se desfășoară organic și atunci cea mai bună carte de vizită este un proiect bine făcut. Și sunt proiecte care odată finalizate ne-au adus alte proiecte.

RN: Cum vă împărțiți timpul? Care e managementul temporal la voi?

AȘ: Multă planificare?

RN: Cât alocați din zi pentru planificare:

AȘ: Avem o ședință scurtă dimineața, de cinci, zece minute maximum, în care stabilim ce trebuie terminat în ziua respectivă, ce-a rămas de terminat din ziua precedentă. Și cam cu asta s-ncheiat. Asta e o ședință, așa, de organizare. Apoi urmează altele care sunt deja tehnice. Adică, sunt discuții pe proiecte, dezbatem soluții, trec, așa, să zicem, în partea de specialitate de
arhitectură, nu mai suntem în zona de management.

RN: Aveți așa: lucrurile tehnice, care sunt foarte specifice. Aveți după-aia ce facem azi, ce-am făcut ieri. Peste astea ar trebui să fie cum gestionăm astea trei sau cinci proiecte pe care le-avem în lucru. Asta discutați o dată pe săptămână sau cum faceți?

AȘ: Aici avem rolurile împărțite. Dacă avem un proiect nou, vine un proiect nou în birou și avem undă verde de la Elena să-ncepem să lucrăm la el. Adică pe partea adminstrativă s-a făcut tot, pe partea administrativă trebuie să se facă tot ce trebuie ca să ne-apucăm noi să tragem linii. Până nu s-a făcut tot ce trebuie pe partea administrativă...

RN: Ce-nseamnă tot ce trebuie pe partea administrativă? Contracte...

EȘ: Întâlniri cu clienții, stabilite etape...

AȘ: Stabilirea temei de proiectare...

EȘ: Uneori și consultanțe preliminare clienților care sunt mai nehotărâți. Sau dacă e... sunt multe terenuri care sunt într-o zonă de gri și atunci a începe un proiect efectiv este puțin... prea devreme de anticipat și atunci unele faze de consultanță preliminară ajută în a stabili exact ce se poate face pe un teren, dacă e fezabil sau nu e fezabil demersul pe care și-l dorește un anumit client, astfel încât să reglăm și așteptările, că asta mi se pare important, să reglăm ce se poate face...

RN: Asta face parte tot din partea de management, nu? Reglarea așteptărilor.

EȘ: Da, da. Și a stabili de unde până unde putem noi să anticipăm și de unde până unde sunt lucruri care depind și de aministrație. Și atunci partea asta de consultanță intră înaintea fazei de proiectare astfel încât să diminuăm din posibilele obstacole care pot să apară la un moment dat. Și atunci și în faza inițială facem o analiză pe baza și a regulamentului, să zicem, a regulamentelor urbane, și a dorințelor clientului astfel încât să consiliem pe o direcție care este fezabilă și legală și autorizabilă șamd...

RN: Da, pentru că bănuiesc că dacă la un moment dat îți apar foarte multe obstacole la un teren, la o zonă, omul trebuie să știe oarecum în ce se bagă și în ce mod și în ce interval se poate concretiza ceva sau nu.

EȘ: Și atunci, să zicem, e tot în prima fază. Ideea e ca la arhitectură și la proiectare să se-nceapă să lucreze când lucrurile sunt clare, direcțiile sunt clare. Că e clădire pe plus 2, pe plus 3, că se poate face, c-avem un răspuns de la primărie care permite în anumite condiții să construim. Și atunci lucrurile încercăm să le gestionăm în felul acesta. La fel ca la concursuri, facem auditarea inițială a regulamentelor, a temei și o flitrăm prin prisma experienței și a lucrurilor pe care le putem anticipa. Le comunicăm. E important să comunicăm dacă vedem niște lucrui grave sau probleme de siguranță la o clădire existentă, de exemplu, dacă vedem lucruri de genul ăsta le spunem și le punem în...

RN: Normal, trebuie și ele luate în calcul.

EȘ: Da. Și atunci în modul ăsta ne împărțim activitatea, astfel încât să avem o contiuitate în zona de proiectare și claritate.

RN: Întotdeauna, ai o chestie, te oprești din asta, o faci pe cealaltă, încât să se suprapună...

EȘ: Cazul ideal, așa, un workflow continuu, am ajuns la concluzia că nu există, dar...

RN: Ce faceți cu timpii morți?

AȘ: Lucrăm pe alte proiecte.

EȘ: Lucrăm pe alte proiecte.

RN: Deci nu aveți timpi morți.

EȘ: Nu, asta înseamnă managementul, să n-ai timpi morți și să gestionezi...

RN: Nu vă e greu uneori, apropo de gestionat și de timpi vii, nu vă e greu să schimbați contextul? Adică, dacă mintea rămâne blocată într-o chestie care-mi plăcea mai mult și trebuie să treci la o chestie care îți place mai puțin, cum faceți?

EȘ: Aici e buna munca de echipă.

AȘ: E greu.

RN: Fă tu!

AȘ: Indubitabil, e greu. Dar ce încercăm să facem e să încheiem etape de lucru, să nu ne întrerupem în mijlocul unei activități. Acolo pierzi cel mai mult timp. Tocmai din motivele pe care le-ai zis înainte. Rămâi cu mintea în ce făceai mai devreme, încerci să găsești soluții acolo, în timp ce trebuie să te ocupi de ceva nou. Nu te ocupi nici de activitatea din prezent bine, nici activitatea din trecut nu avansează...

RN: Am de ajuns în punctul X. Ca să mai închei o etapă, după ce ajung în aia mă ocup de cealaltă chestie.

AȘ: Exact.

RN: Am înțeles. Oarecum să-ți dai validarea că ai terminat acolo o bucată de...

AȘ: Încercăm să progresăm cu un proiect până în momentul în care noi nu mai putem lucra. Trebuie să vină altcineva să lucreze.

RN: A, și, exact, că vine structuristul. Da, corect. Sau inginerul de instalații...

AȘ: Și atunci am dezvoltat modul ăsta de lucru interactiv în care știm de la început până unde trebuie să progresăm ca să preia echipa cealaltă. Noi ne organizăm să preluăm alt proiect care e la lucru în birou, mai mutăm bucăți din proiect în funcție și de experiența colegilor din echipă. Dacă sunt lucruri mai complexe de făcut, să zicem în zona de detalii de execuție, poate să le preia cineva mai experimentat. Dar după ce-a terminat cel de dinaintea lui treaba. Deci nu ne apucăm să facem detalii în timp ce colegul încă mai mută pereții prin casă. N-ar fi deloc productiv. Și către o organizare de genul ăsta tindem. Ea nu e posibilă niciodată. Dar cu cât începi să elimini mai mult din suprapuneri, din refaceri, din lipsa de coordonare, cu atât devine mai eficient și mai predictibil.

RN: Care este proiectul realizat de care sunteți voi cel mai mândri?

AȘ: E greu de ales. De exemplu, acum...

RN: Fiți atenți, facem așa. Elena și Andrei fiecare la un, doi, trei și, la și spuneți unul, să vedem dacă se potrivește. Da, OK? Să vedem dacă-i același.

RN: Unu, doi

EȘ: EU n-am apucat să mă gândesc.

RN: Trei

AȘ: Centru Școlar Cornetu. E dificil de spus. Acum am forțat puțin... m-am forțat puțin ca să-l aleg pe-ăsta. De ce l-am ales pe-ăsta? Pentru că a fost cel mai complex proiect. A fost și funcțiune nouă, clădirea de la zero. Nu că asta ar mări gradul de complexitate, că-i mai greu când lucrezi pe ceva existent. Dar a fost un proiect în care am avut un program nou, până în momentul acela nu m-ai abordasem programul ăsta educațional. A fost un proiect în care a trebuit să facem o planificare la sânge ca să încercăm să ne încadrăm în el. N-a ieșit, asta e partea a doua.

EȘ: Ca timp, da.

AȘ: Dar am învățat foarte multe din lucrul pe proiectul ăsta și fiind o construcție mai mare am putut să-l împărțim la mai mulți colegi, să lucreze în același timp pe același proiect. Și s-a lucrat în paralel pe detaliile de execuție, au fost trei persoane simultan în același proiect, pe același fișier...

RN: Ca la pod, fiecare începe de aici și se-ntâlnesc la mijloc. Și nu e ca-n bancul, știi, cu podul nemțesc, podul japonez, podul românesc. Se apucă și dintr-o parte, și din alta și la podul nemțesc au eroare de 5 cm, la podul japonez de 5 mm, la români eroarea-i un pic mai mare, c-au ieșit două poduri.

EȘ: Păi, ori facem un pod, ori nu facem. Să fie de două ori!

RN: Să fie de două ori, e mai bine.

EȘ: Nu se-nmulțesc cantitățile cu doi? Ca să fim siguri că nu greșim.

RN: Corect, corect.

AȘ: Au informaticienii o glumă, ei zic ”It’s not a bug, it’s a feature”.

RN: A, corect, corect, corect. E Cornetu de unde, din ce județ?

AȘ: Cornetu Ilfov.

RN: A, de Ilfov, am înțeles. V-a ieșit bine? Sunteți mulțumiți?

EȘ: Urmează șantierul.

AȘ: Urmează să vedem. Am făcut partea de proiectare. Noi de partea de proiectare suntem mulțumiți. Acum să vedem. Când o să se construiască vedem...

RN: Hai să vă mai întreb ceva interesant. Dacă vine vreodată la voi un client potențial cu un proiect provocare pe care nu-l puteți factura pe măsura efortului, iar un alt client potențial, tot necunoscut ca primul, cu ceva mai puțin spectaculos, dar care s-a factura la nivel decent, pe care l-ați alege?

AȘ: Este foarte pragmatică abordarea. Îl alegem pe ăla pe care...

RN: Care ne-ajută să ne hrănim firma.

AȘ: Da.

RN: Dar vă pare rău de ălălalt.

AȘ: Exact.

RN: Dar de ce nu priviți o chestie de genul ăsta, scuze, Andrei, ca pe un concurs? Adică, domne, e o provocare, probabil că o să scoatem mai puțin din el, sunt oricum mai mulți bani decât am luat la concurs, pentru că la concursuri ne luptăm să participăm, uneori e gratis, nu luăm nimic, și dup-aia îl putem expunde la Anuala de arhitectură sau la Bienala de arhitectură.

AȘ: Dacă e un orfelinat, da, facem asta, dacă e altceva, care n-are nevoie de-o finanțare, nici noi n-avem așa mare putere financiară să finanțăm proiecte private...

RN: Corect, da, am înțeles.

AȘ: E și un criteriu de... de exemplu, mie-mi plăcea în Franța, cum era sistemul de alegere a firmei care, de exemplu, la licitațiile publice, ei alegeau trei birouri, care toate erau plătite pentru participare la concurs, pentru că pe ei îi interesa ca tu, biroul de arhitectură, să poți să depui tot efortul necesar și interesul pentru a să faci cea mai bună soluție. Și atunci, practic, participarea era remunerată. Atunci, mergând în extremă, dacă-ai face numai concursuri n-ai mai avea cum să funcționezi...

RN: La ei le permite chestia asta. Cu toate că și ei au avut o perioadă interesantă în 2003, dacă nu mă-nșel. Țin minte că, pentru a economisi costuri bugetare pentru clădirile care urmau să îndeplinească funcțiuni publice de tipul școli, facultăți, spitale, propuseseră să scoată firmele de arhitectură de la porție. Și să fie rezolvate de niște ingineri structuriști, de ingineri de instalații și de diriginți de șantier cu experiență, cu niște tehnicieni. Și atunci a fost o chestie inedită, arhitecții au ieșit în strădă și au zis ”Bacalaureat plus șase ani de studiu egal cu zero?”. Adică, societatea chiar n-are nevoie de noi? Și-a căzut toată chestia. Nici nu știu dacă a fost ceva populis sau așa, dar cine a propus a propus o mare tâmpenie. Pentru că e vorba de un grad de complexitate...

AȘ: Oricum era o păcăleală, pentru că transformi o activitate de la o specialitate la alta. Dar per ansamblu e același volum de muncă.

RN: Bineînțeles.

AȘ: Am un inginer care poate că el facturează 200 de ore pentru activitatea lui de proiectare de structură și acum o să factureze 400 de ore pentru proiectare de structură plus proiectare de arhitectură.

RN: Plus proiectarea de arhitectură, da. Adică să aibă angajați arhitecți pe care trebuie să-i plătească și pe-ăia...

AȘ: Doar că din ecuația asta scoatem know how-ul. Scoatem know how-ul și-l punem la o parte. Și facem același efort, depunem aceleași ore de muncă. Doar că obținem un rezultat mai prost. La fel de scump.

EȘ: E un domeniu care cred că... cel puțin arhitectura nu merge scalată. Nu merg modelele...

RN: Eu cred că tu gândești cam subversiv și împotriva economiilor bugetare.

EȘ: Da. Gândirea asta de tip prototip, luăm un bloc și-l reproducem de nu știu câte ori a produs cartierele pe care le avem.

RN: Și stai să vezi câte va mai produce, că nu s-a terminat.

EȘ: Produce în continuare. Gândirea asta simplistă în care facem ce-am mai făcut și continuăm să facem pentru c-a mers și-așa nu duce pe termen lung la nicio îmbunătățire a calității. Dimpotrivă, o diminuare a ei. De-asta zic, preluarea unor modele de business din alte domenii și industrii unde scalarea are sens, în sensul în care în industrie produci același obiect mic pe volume foarte mari, servicii profesionale și nu numai servicii, dar obiectul final, clădire, nu se poate aplica. De-asta zic, sunt două linii complet diferite de gândire, de management, de abordare. Și aici lumea confundă și aplică o gândire și o strategie de volum pe niște lucuri care sunt nici perisabile, e vorba de o clădire care rămâne, atunci nu poți să aplici același principiu. Și de-asta zic, modul ăsta de scalare și de repetare e un mod simplist de a gândi lucrurile și ca societate, așa, ca să mă exprim elegant, și ca management de a administrație, de a lua și-a implementa și a pune aceeași clădire peste tot. Că am văzut că nu se obțin lucruri de calitate și și proiectul ăla poate să fie unul...

RN: S-au făcut la un moment dat niște grădinițe peste tot și au fost date unor clienți politici.

AȘ: Și atunci modul ăsta de a gândi este unul chiar superficial, de a lua un model dintr-o altă industrie și a zice, a, facem și la arhitectură la fel și trecem direct la execuție. Execuția nu există fără gândire, adică gândirea precede execuția. Deci trebuie să avem timp de gândire, de pus la punct toate piesele, că e lego, și până la urmă după-aceea trecem la acțiune. Pentru că execuția e bună în măsura în care e bună gândirea. Dacă tăiem de la gândire tăiem și din rezultatul final. Asta am observat, că se tot discută diverse metode de a scala și de a face același lucru, dar arhitectura și construcțiile nu...

RN: Nu se pretează întotdeauna la genul ăsta de abordare, că e vorba de abordare simplistă, exact, cum ai zis.

AȘ: Da, da. Că diferă condițiile de temperatură, solul... chiar dacă formal poate că seamăna, la nivel de detalii și de siguranță și de modul în care construim nu sunt...

RN: Depinde și cât de înalte sunt standardele societății. Dacă societatea are niște standarde joase pentru că s-a jigărit după jumătate de secol de comunism nu te poți aștepta să gândească ca un fost imperiu care-i obișnuit ca finisajele să fie într-un fel, calitatea locuirii...

AȘ: și care au o anumită tradiție...

RN: Nu calitatea locuirii, aici am greșit. Aici am stat bine, acuma o stricăm.

AȘ: Da, facem pași înapoi din păcate. Cum să zic, arhitectura e și o oglindă a societății, oricât am încerca să-i zicem altfel. Lipsa de încredere în reguli, legislație interpretabilă, uneori lipsa de, să zicem, proporții și cultură a ce înseamnă un oraș care să...

RN: Cultură generală, nici măcar cultură profesională, cultură urbană.

AȘ: Depinde și de noi ca societate ce decizii luăm, că apoi dacă ne spune că nu ne place de fapt nu e decât un rezultat al unor gesturi și construcții care au apărut și n-au apărut peste noapte și e mult prea târziu în momentul în care le și vedem. Noi ca arhitecți chiar vedem înainte de a construi și știm dacă niște lucruri sunt de încurajat sau nu.

RN: Și vorba altui banc: și la ce ne-a folosit?

EȘ: Da, e genul ăla de lucru cu care nu vrei să ai dreptate și după o vreme se întâmplă fix cum ai zis că o să se întâmple, dar nu într-un caz pozitiv și n-ai vreo mare satisfacție...

RN: Hai să luăm o pauză de la chestia asta. Și întrebarea de pauză este așa: dacă voi ați putea să vă luați o vacanță mâine, cum ar proceda Andrei și cum ar proceda Elena?

EȘ: Eu sunt gata într-o oră.

AȘ: Eu în cât timp sunt gata?

RN: Nu, nu, nu. N-am întrebat, te întreb cum ai proceda.

AȘ: Aș gândi ce vreau să fac, am o listă... trebuie s-o actualizez, s-o completez.

RN: OK, asta-i foarte interesant.

RN: Am văzut la un moment dat un podcast unde a fost invitat un fost agent CIA american, care se numește Andrew Bustamante. El acuma ieșise din sectorul public și lucra pentru sectorul privat. Și-i ajuta pe șefii de companii la interviuri. Și zice, le pun întrebarea cu vacanța... Cum ai proceda dacă poți să-ți iei o vacanță acum? Și zice, oamenii sunt de patru feluri: sunt leoparzi, sunt urși, sunt vulpi și sunt lei. Dacă omul este leu, este ăla care zice vacanța trebuie să fie exact cum vreau eu. Dacă este leopard, e ca Elena, acum mă duc! Știi, e de acțiune. Dacă este vulpe este exact ca Andrei, adică zice, stai să-mi fac planul. Ce vreau eu să fac acolo? Vreau să vizitez, vreau să stau la aia, cu ce mă-mbrac, ce nu știu ce. Și mai este varianta urs, care este foarte interesantă, zice, să fiu cu prietenii și cu familia și doar atât contează.

EȘ: Cine mai merge?

RN: Cine mai merge, exact.

EȘ: Eu întreb unde și când plec.

RN: Ei, deci, leopard și vulpe. Țineți minte asta că e interesant. Și spunea de fiecare dată că în momentul înc care angajezi într-o organizație, într-o companie, fie ONG, fie firmă de arhitectură, trebuie să ai echilibrate astea patru tipuri de personalitate. Că astea sunt tipuri de personalitate care se pretează la activitate într-un anume fel. Și-acuma, care dintre voi e monstrul organizat și care este boemul ultra migălos, Andrei?

EȘ: Acum că ai pus-o pe filtrul ăsta cu leopardul și cu vulpea cred că da, poate așa la prima vedere, pe de altă parte...

RN: La o primă vedere ce, monstrul organizat și boemul ultra migălos? Sau invers?

EȘ: Da. Eu, de exemplu, nu aș avea și nu am atâta răbdare cât are Andrei. Deci, este o răbdare dusă până la...

RN: Deci el e migălos.

EȘ: Da...

RN: Tu ești acțiune pură.

EȘ: Da, da, da. Îmi scapă detaliile, dar știu că le...

RN: Le face Andrei.

EȘ: Știu că nu-i scapă lui Andrei. Uite un principiu care poate nouă ca arhitecți ne scapă, din management, să nu faci check de checker. Dacă cineva care are rol de a verifica, nu mai verifici verificarea.

RN: Da, că e pierdere de vreme până la urmă. Dacă ăla verifică, își asumă responsabilitatea.

EȘ: Da. Odată m-a întrebat un client, voia să modifice ceva și i-am zis ”Eu nu-mi permit să-mi dau cu părerea peste ce-a făcut Andrei la nivel de detaliu, deci eu zic să le lăsăm așa”, că nu avem argumente și, cum să zic, tenacitatea detaliului făcut într-un anumit fel ca să avem...

RN: Păi, și clientul ce-a zis?

EȘ: A înțeles punctul de vedere. Da, dacă eu nu-mi dau cu părerea. Contează și cum explici.   

RN: Asta mă pregăteam să te-ntreb. Cum tratați cu colaboratorii, cum tratați cu clienții? Care-i politica de comunicare?

AȘ: Mie-mi place de clienții care vor să-nțeleagă proiectul, vor să-nțeleagă propunerea și mai ales să-nțeleagă de ce are lucrurile alea prevăzute acolo. Pentru că în momentul ăla le și apropriază. Și va ține la ele în momentul în care se face execuția.

EȘ: Da. Că în momentul în care comunici și celălalt înțelege, până la urmă e un efort de echipă a construi.

RN: Deci politica de comunicare cu clienții este deschidere, că asta voiam să obțin de la voi.

EȘ: Și transparență.

RN: Deschidere și transparență încât omul să fie pregătit.

AȘ: Exact. Avem și flexibilitate, dar până-ntr-un anumit punct.

EȘ: Adică unele lucruri care țin de normative, legislație nu prea sunt discutabile.

RN: Clientul vrea policarbonat în dreptul gardului de fier forjat. Totul până la policarbonat peste gardul de fier forjat.

EȘ: Nu, știi ce-am observat? Că în general când avem valori comune cu clienții noștri, cu partenerii, ingineri, cu echipa extinsă, atunci lucrurile chiar și când sunt dificile își găsesc soluția. Adică, în momentul în care avem un obiectiv comun în care acceptăm că avem destinația x și lucrurile se aliniază mai ușor în sensul ăsta prin a privi în același sens și nu divergent și când, chiar dacă sunt, să zicem, discuții sau modificări, important e să păstrăm direcția și să ajungem tot unde ne-am propus.

RN: Practic, principiile comune ale voastre și ale echipei sunt cele care aduc pe curs. Apropo de asta, o ultimă întrebare: cum vă echilibrați în viața personală, pentru că, atunci când aveți concursuri, viața personală e pe hold. Asta înseamnă săptămâni de muncă. Când aveți proiecte, să zicem, multe, iarăși, bănuiesc că viața personală are de suferit. Iarăși e pe pe hold. Într-un cuplu care, să zicem, unul lucrează arhitectură, e simplu. Omul n-are timp și celălalt îl ceartă. Dar amândoi lucrați arhitectură, n-aveți nicio scuză să zici că nu-l înțelegi pe celălalt, că și tu ești parte a aceluiași mecanism infernal. Vă luați vacanțe în țări exotice? Cum faceți?

AȘ: Ne luăm vacanță, o dată pe an...

EȘ: De două ori

AȘ: O dată și un pic pe an.

EȘ: Am reușit de două ori în ultimii ani.

AȘ: Oricum, e un dezechilibru între viața personală și viața profesională. Mai găsim mpomente de relaxare între.

EȘ: Andrei face karate, așa ca echilibru, apropo, că îți faci timp și de alte lucruri...

AȘ: Mai merg și cu motocicleta.

EȘ: Deci e nevoie și de hobby-uri ca să mai echilibrăm...

RN: Păi,și nu vă e ciudă pe ăștia pe care îi vedeți că stau toată ziua la terease și mașini străine și lucrează la Parlament?

AȘ: N-avem timp să ne fie ciudă.

RN: N-aveți timp să vă fie ciudă, corect.

EȘ: Nu, n-avem timp.

RN: Cel mai mișto răspuns.

EȘ: Da, cred că faptul că ne place ce facem asta-i motivația și, într-adevăr, am avut nevoie de obiective ca să ne mai calibrăm timpul personal. Dar trebuie să trăim cu alegerile pe care le facem. Trebuie. E bine să le reconciliem cu noi înșine.

RN: Mersi mult că ați fost alături de noi, Elena și Andrei!

EȘ: Mulțumim!

RN: Ăsta a fost încă un podcast Oameni în spațiu. Pe data viitoare! Aici Radu Negoiță, vă aștept cu drag.  

Pentru mai multe informații despre activitatea arhitecților Elena și Andrei Ștefănescu,  vizitați studioae.ro/