Ce probleme putem întâmpina la acoperișul din șindrilă de lemn

La rigoare, învelitorile din lemn nu sunt tipic autohtone și nici rurale prin excelență; ele au fost utilizate practic în toate colțurile lumii, de-a lungul întregii istorii. Multe dintre fortificațiile medievale europene erau acoperite cu șindrilă de lemn sau fibre vegetale (paie, stuf), materiale ieftine și satisfăcătoare pentru standardele epocii. Aceeași situație era și în marile orașe, care aveau preponderent construcții din lemn acoperite cu învelitori de acest tip. Spectaculoasele acoperișuri ceramice sau metalice ale castelelor sau clădirilor urbane vechi pe care le admirăm azi au fost construite de fapt, în majoritatea cazurilor, abia începând cu secolul al XVII-lea, când orașele deveniseră supraaglomerate iar incendiile - un pericol enorm. De exemplu, după marele incendiu din 1666, la Londra s-a interzis construirea caselor cu acoperiș din lemn sau orice alt material de origine vegetală. Cam așa s-a întâmplat și în celelalte orașe europene, inclusiv în București, după incendiul din 1847 (așa au apărut ”casele nemțești”, de inspirație austriacă, cu acoperișuri de tablă sau ceramică).

Așadar, zonele rurale au rămas să construiască în continuare folosind șindrilă, având materie primă din abundență, dar și posibilități limitate spre a trece la produse mai scumpe, care necesitau tehnologii elaborate. Aceasta până relativ recent, când industria a putut produce suficient de ieftin tablă, țiglă și alte materiale. Între timp, s-a pierdut o tradiție pe care unii dintre noi o regretă și ar dori-o reînviată. 

În prezent, învelitorile din șindrilă nu mai reprezintă una dintre primele opțiuni, fiind relativ perisabile, comparativ cu noile materiale, și greu de adus la standardele actuale de confort. Din perspectiva reglementărilor, domeniul este acoperit prin câteva capitole din NP 069 – 2014, normativul după care sunt realizate acoperișurile în general. Șițele, șindrilele sau dranița au forme, dimensiuni și tehnici de montaj normate, pe care le puteți studia în acest document. Durata de viață poate fi estimată undeva la 30 de ani, deși au fost identificate lucrări care au rezistat aproape un secol, cu o întreținere corespunzătoare. În general, se folosește lemn de rășinoase, sau de fag – este unul dintre puținele elemente de construcții la care se poate folosi acesta din urmă, o esență tare și relativ grea, dar cu contrageri mari și dificultăți la uscare, când crapă și se deformează. Acustica este optimă (nu are nevoie de straturi suplimentare care să absoarbă sunetele nedorite), iar estetica este încântătoare, mai ales după primele tente de patină. Proprietățile acoperișurilor din șindrilă de lemn, admirabile din anumite perspective, pot deveni totuși problematice, deci considerate în același timp avantaje și dezavantaje. Iată așadar principalele teme pe care e bine să le luați în considerare:

Caracterul ecologic și asigurarea unei locuiri sănătoase

 Un argument firesc, dat fiind faptul că sunt realizate din lemn. Este o concepție minunată; totuși, șindrilele sunt destul de vulnerabile la insecte, mușchi și licheni, care apar mai ales pe versanții nordici. Există metode moderne de tratament, care se pot realiza înainte de montajul propriu-zis, prin imersie în anumite substanțe – trebuie văzut cât de inofensive sunt acestea și cât frecvente (se recomandă tratarea la circa 2 ani, deoarece ploaia, zăpada și vântul le spală destul de rapid). În trecut, insectele și vegetația erau combătute prin printr-o metodă inaplicabilă azi: fumul din vatră era lăsat să urce liber spre pod, pentru ca apoi să se strecoare afară printre șindrile – nicio vietate nu avea viață liniștită; totuși, cine ar fi dispus azi să abordeze problema în acest mod?

Problematica umidității exterioare

Este poate cea mai importantă. Lemnul are o higroscopicitate mare, ceea ce determină distrugerea lui în timp, prin crăpare sau deformare la modificările dimensionale pe care le suferă, între perioadele de îngheț și cele de caniculă, când lemnul ”se coace”. Trebuie spus că șindrila nu se finisează foarte riguros, deoarece striațiile naturale care rămân, corespunzătoare fibrelor lemnului, ajută la scurgerea mai rapidă a apei. Există, de asemenea, metode de impermeabilizare care pot fi puse la dispoziție de firme specializate, folosind produse mai mult sau mai puțin prietenoase cu mediul. Oricum ar fi, este inevitabil ca zona învelitorii să fie vulnerabilă la vaporii de apă ce vor condensa dedesubt. Învelitoarea cu șindrilă este, așa cum se consideră și în literatura de specialitate, o învelitoare discontinuă, cu un grad ridicat de ventilare, ceea ce este bine, dar presupune și prezența condensului. Prin urmare, este nevoie de o barieră contra vaporilor, cu rol hidroizolant, amplasată pe căpriori, sub riglajul suport al învelitorii.

Izolarea termică

Izolarea termică este necesară pentru o locuință modernă. Chiar dacă lemnul este un material cu o inerție termică bună, învelitoarea aceasta nu împiedică circulația aerului și nici o folie hidroizolantă nu va face minuni. Se impune deci termoizolarea suplimentară între sau sub căpriorii de susținere, ori deasupra planșeului peste ultimul nivel.

Comportamentul la foc

Problemă veche, cum am mai spus, se poate rezolva și aceasta prin tratamente în faza premergătoare montajului și după. Dar tratamentele trebuie reluate periodic, eventual fără a schimba prea mult aspectul natural al materiaului.

Execuția

Este și ea o temă de gândire. Acoperișurile din lemn au devenit o raritate și pentru că nu prea mai există meșteri care să le realizeze sau să le întrețină, iar prețurile sunt oarecum prohibitive, dacă se dorește o învelitoare de lemn realizată profesional, în conformitate cu cerințele actuale de protecție și confort. Oricine ar realiza-o, componentele trebuie să fie debitate din lemn uscat, fără crăpături sau noduri, iar elementele plane trebuie sortate astfel ca pe un versant de acoperiș toate să aibă aceleași dimensiuni, cu abateri de maxim 5%. Tehnica nu este foarte complicată, dar cere meticulozitate și timp. Pe structura de lemn a acoperișului se montează în cuie circa 100 – 150 de bucăți de lemn, în mai multe straturi, pe care de regulă meșterul le realizează el însuși, cu unelte specifice. În zonele critice (streașină, coamă), densitatea de șindrile este mai mare.

Arhitectura

Deosebită prin aerul rustic și natural, arhitectura unui astfel de acoperiș nu este totuși foarte permisivă. Este bine ca acoperișurile să fie concepute în formate cât mai simple, cu număr mic de versanți, eventual cu ruperi de pantă nu foarte complexe, ținând cont de direcția vânturilor dominante. Fiind un acoperiș ușor (un avantaj), trebuie ținut cont și de aerodinamica lui, altfel vor exista probleme serioase de stabilitate. De asemenea, în zonele de dolie, chiar dacă acestea pot fi abordate continuu, rotunjit, din același material, se recomandă totuși folosirea unor elemente de tinichigerie – tablă de oțel, zinc, cupru etc. sau membrane hidroizolante (bituminoase sau din diverși polimeri). Cu tablă trebuie abordate și zonele de detaliu sau la străpungeri (coșuri de fum, evacuări de aburi) – materiale neinflamabile, desigur. Panta acoperișului trebuie să fie mai mare, pentru a asigura scurgerea mai rapidă a apei. Teoretic, panta oricărui acoperiș depinde de zona climatică, dar în cazul acesta depinde și de numărul de straturi de șindrilă. Când sunt două straturi, panta minimă trebuie să fie de 60% (27º), dar în general este recomandat peste 70%  (32º). Când sunt 3 - 5 straturi, panta minimă poate fi de 50% (22,5º), dar se recomandă peste 27º. Arhitectura trebuie gândită în funcție de aceste aspecte, altfel apa va fi o prezență constantă în structura acoperișului și chiar în casă.