Legal, arhitecții-șef ai orașelor nu e nevoie să fie arhitecți | arh. Bogdan Fezi @ Oameni în spațiu | VIDEO INTERVIU

Iată, în cele ce urmează, transcrierea discuției:

Radu Negoiță: Salutare și bine ați venit la Oameni în spațiu, podcastul despre arhitectură, oraș și societate! Ca de obicei, eu sunt gazda voastră, arhitect Radu Negoiță. De data asta îl avem lângă noi pe domnul arhitect Bogdan Fezi, absolvent al Facultății de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu, și conferențiar acolo, și posesor al unui doctorat în Arhitectură și Urbanism de la Université Paris 8, autor al unei serii de obiecte de arhitectură deosebite și finalist al concursurilor de proiecte pentru Liceul Francez și extinderea Palatului Victoria. De asemenea, premiul I pentru mediateca din Levallois, concurs pentru restructurarea și extinderea serviciului de urgențe a sectorului de spitalizare a C.H.U. de Rouen – Pavilionul Félix Dévé și concurs pentru Cazino la Ribeauvillé și multe altele. Multumim că ești alături de noi, Bodgan! Este o mare plăcere să putem să avem discuția asta. Ești unul dintre arhitecții care au o înțelegere de profunzime a proceselor și tehnicilor de șantier. Spune-ne câte ceva despre experiențele care te-au ajutat să înțelegi ce ține de latura asta chirurgicală a profesiei de arhitectur.

Bogdan Fezi: În primul rând, mulțumesc, Radu Negoiță, că m-ai invitat! Când mă gândesc la oameni și spațiu mă întreb dacă o să vorbim despre spațiul arhitectural sau despre Elon Musk care lansează sateliți în spațiu, undeva se leagă amândouă, și mă bucur că începem cu o discuție care implică cu aproximație tot, de la creație praf șantier până la, de ce nu, inteligență artificială. O să spun și de ce. De-a lungul timpului, proiectarea unui obiect, fie el casă sau mașină, a costat circa 25% din prețul obiectului. Am avut discuții cu investitori care cumpărau câte-o casă de un milion de euro prin zona Capitalei și întrebam, știți că proiectarea la această casă a costat sau ar trebui să coste circa 250.000 de euro? Enorm!, spuneau.Cum aș putea să dau eu atâția bani? La ora actuală, proiectarea de arhitectură și inginerie, cam în toată lumea organizată, ca să nu spun altfel, fie Europa de Vest, fie în alte părți, costă cam 12%, deoarece o bună parte a proiectării a urcat în amonte. Acum arhitecții nu mai desenează clanțele, nu mai desenează profilele de tâmplărie. Și această sumă de 12% s-a dus undeva. Dar global ea există. Ei bine, din acest 12%, și ajungem la partea cu șantierul, o anumită parte merge pentru șantier. În Franța sau Germania, circa 41-43% din onorarii merge dincolo de proiect. Anume: în prezența pe șantier, în urmărirea și asistarea beneficiarului la execuție, plăți și alte lucruri foarte, foarte specifice. În România nu am niște procente exacte, dar aș putea spune că circa 5% din onorarii merge în acea direcție. Acuma, dacă facem o echivalență între onorarii și timpul petrecut, ne dăm seama că în România fașă de Occidentul, și în asta includ Italia, Franța, Germania, timpul petrecut pe șantier de arhitect este foarte redus. Or, trebuie să înțelegem că arhitectura nu este numai visare pe hârtie sau pe calculator. Ea are legătură cu materia, cu șantierul, cu neprevăzutele, cu ceea ce trebuie urmărit și supravegheat. De aici intervine într-o oarecare măsură și frumusețea situației, pentru că dacă n-ar atâta variație, probabil am lucra numai cu meșteri, nu cu arhitecți. Ei, și aici ajungem și la inteligența artificială, pentru că, întâmplător sau nu, inteligența artificială, care nu cred că pe termen scurt va înlocui arhitecții, dar conform unei prognoze Goldman Sachs din martie sau aprilie anul acesta, circa 37% dintre juriști, avocați își vor pierde meseria și circa 36% dintre arhitecți și ingineri...

RN: Apropo de cei care fac case tip.

BF: În special case tip. Ceva se va întâmpla. Dar asta înseamnă că e o evoluție tehnică care a fost de-a lungul timpului, când a apărut proiectare asistată de calculator CAD o parte dintre desenatori au dispărut, când s-a trecut la BIM a continuat procesul, când inteligența artificială ajută, o parte dintre cei care fac proiectare vor face altceva. Dar asta înseamnă că prezența pe șantier va fi cu atât mai importantă, pentru că în momentul de față de greu de închipuit că vom avea drone care vor survola șantierul...

RN: Și vor ști să ia decizii...

BF: Și vor decide cât de ude sunt tencuielile. Și acuma, ca să, oarecum, concluzionez referitor la întrebare: în mod interesant, cu cât performanța tehnologică crește, cu atât procentul de prezență a arhitectului atât pe șantier, cât și în discuțiile cu beneficiarii și așa mai departe, în economia generală a muncii e mai importantă.

RN: Care dintre realizările tale profesionale ți-a adus cea mai înaltă senzație de împlinire? Ai o lungă listă și probabil că e greu să alegi una, dar sunt convins că una ți s-a lipit de suflet mai tare.

BF: Mulți arhitecți sau pe lângă breaslă au încercat să definească arhitectura în diverse feluri. Una dintre caracteristicile care mi se par importante este că arhitectura, spre deosebire de arta pură, cum ar fi pictură sau sculptură, ar trebui să aducă fericire. Faptul că trăiește impresii puternice în Sala Van Gogh de la Orsay asta nu înseamnă că cineva vrea neapărat să doarmă cu un Van Gogh în încăperea dormitorului. Dar cu arhitectura trăiești. Deci mă precoupă mai mult poate ce aduce fericire decât împlinire, pentru că, discutând sau uneori vizitând arhitectură cu arhitecți pe care-i respect, am constantat că majoritatea arhitecților sunt foarte critici după o bucată de vreme cu propria arhitectură. Sigur că la unele proiecte am lucrat, participat, proiectat în Franța, la altele în România, dar pornind de la un fapt oarecum inedit. La un moment dat am organizat la București o expoziție făcută cu firma Archi-tecture de la Paris, cu frații Munteanu și cu Ștefan Perianu, care se intitula 200 și ceva, dacă nu erau mai multe, proiecte pierdute, concursuri pierdute. Și cei de acolo, eram la Universitatea de Arhitectură Ion Mincu, au întrebat, dar de ce proiecte pierdute, de ce nu le puneți pe-alea câștigate? Și am spus, pentru că am câștigat destule și cele pierdute sunt visările noastre cele mai importante. Și din punctul ăsta o să mă refer la un concurs pierdut și la cel puțin un proiect care a adus fericire. Un concurs pierdut este, de fapt, nerealizat până la urmă, este Liceul Francez la București unde în asociere cu frații Munteanu și cu Ștefan Perianu am fost în finală, finaliste au fost două echipe, pe un sit care era lângă Casa Presei Libere, mai aproape de oraș, mai multă verdeață. Din păcate, nu s-a făcut acolo nimic și liceul a fost construit mai departe. Dar era important și pentru școlarizarea elevilor, și pentru relația cu orașul și pentru că propusesem un spațiu fluid care separa pe vârste, dar în același timp permitea și comunicări, niște spații  curbe,  vegetații, o abordare ecologică, nu s-a construit. Iar din cele poate de mai mică dimensiune, dar construite, o clădire care a fost botezată Casa N, care avea un joc de transparențe și de straturi de limită pe măsură ce pătrundeai, care întâmplător sau nu a fost selectată la un moment dat pentru un film holiwoodian care se turna la București cu Glenn Close, era plasat undeva prin anii 2020. A luat și un premiu la o anuală de arhitectură. Și s-a întâmplat la un moment dat, revizitând-o – ceea ce mi s-a întâmplat și în alte situații –, să fiu abordat de beneficiar, care să spună că ne-ați adus fericirea în casă. Și revenind la ce spusesem inițial, asta e un soi de împlinire să spunem socială, chiar dacă, repet, ca arhitect îți pui întotdeauna întrebări, ai dubii...

RN: Nu-mi imaginez că cineva poate să facă arhitectului care i-a proiectat casa un compliment de genul ăsta în gol. E o chestie intimă, care ține de senzația lui de securitate, de unde își duce el viața de zi cu zi. Dacă el spune așa ceva, mie mi se pare un lucru extraordinar.

BF: Da. Am pățit-o și în cazul unei parcelări. La un moment dat vizitând-o, pentru că se extindeau, se făceau diverse, s-au anunțat diverși beneficiari între ei, atenție, a venit arhitectul. Și m-au chemat în case, să vizitez, să văd ce schimbări au făcut, cum se bucură de lumină, de spațiul de joacă pentru copii, de raportul cu punctele cardinale. Ingrediente esențiale ale arhitecturii de câteva mii de ani și care adesea sunt uitate și din păcate, la momentul actual, inteligența artificială cu rezultate magnifice în desen, încă n-a integrat aspectele astea esențiale ale vieții. Și mă tem că fericirea o va integra foarte greu inteligența artificială.

RN: Pentru că e foarte greu de măsurat, în primul rând.

BF: Da. Din păcate, în România, atât arhitecții, pentru că, repet, relația cu șantierul și cu palpabilul a scăzut, cât și publicul, pentru că trebuie instruit, au pierdut unele noțiuni importante, vitale, aș spune. De exemplu, aerul. Occidentalii și japonezii se raportează diferit la aer, la vid. Pentru noi e ceva ce nu există și uităm de el. Pentru japonezi vidul e ceva ce există în sine. Dar revenind la lucruri palpabile, enunț ceva foarte simplu: afară oxigenul e peste 20% în aer, la interiorul clădirilor avem 19-18-17%. Asta înseamnă dintr-o dată oboseală, lipsă de capacitate de concentrare. Ca să nu mai spunem că în casele contemporane, această scădere a oxigenului și creștere a dioxidului de carbon este asociată cu creșterea formaldehidelor, alte emanații din materiale contemporane, o parte sunt cancerigene, o parte sunt gaz radon, despre care nu se vorbește în România. Cât de rău e asta? Păi, ca ordin de mărime, dacă cineva stă într-un dormitor de 12 metri pătrați două persoane și este etanș, după vreo 10 ore consumă atât de mult de oxigen că poate să fie la limita leșinului. Exagerez puțin, dar undeva pe la 8% sau mai puțin oamenii îți pierd cunoștința. Deci, combinația de lipsă de oxigen cu emanația de gaze în România e un record. Am intrat într-un parteneriat cu Universitatea de Construcții, Universitatea Ion Mincu, Academia Română, căruia îi spune ”Școli sănătoase”, care a debutat oarecum în perioada pandemiei, când în România, repet, în România, publicul s-a trezit. Și pot explica de ce în România. În parteneriatul ăsta au fost sponsorizări, pentru că pentru cercetători bani nu pot să spun că au fost, dar au fost sponsorizări pentru sisteme de ventilație și de testare, care au însemnat că într-o școală s-au pus senzori de dioxid de carbon conectați la internet și s-a putut monitoriza. Creșterea dioxidului de carbon este acompaniată de creșterea și a altor gaze toxice sau alte elemente nocive. Pot să spun cu ”mândrie” că avem recordul european la dioxid de carbon. Adică e de rău. Crezând că s-a stricat aparatul, senzorul, au pus senzorul în altă sală, dar au constatat că nu, în acea sală era dioxid de carbon, pentru că într-o clasă nu se aerisea niciodată...

RN: Școlile noastre nu prea au sisteme de ventilație, majoritatea. Sunt câteva în București, dar în rest...

BF: Și aici trebuie să spun că se făcea în anii 70, 80 în România și că aproximativ în toate țările Uniunii Europene în perioada prepandemică, Franța, Germania, vorbim și de Elveția și alte țări, regulamentele spuneau: juma de oră se aerisește înainte de cursuri, juma de oră la mijloc și la sfârșit, minim 10 minute în pauze și nu putem asigura oxigenul necesar, trebuie să aerisim permament, iar legislația actuală vorbește de aerisire forțată și așa mai departe. Nu numai că avem situația asta, dar s-a făcut un nou normativ pentru școli, Ordinul Arhitecților a trimis niște remarci. Normativul pentru școli – și sper să mă contrazică cineva dacă greșesc –, în situația în care cineva face un geam care se deschide și acel geam are un centimetru pătrat pe clasă, este legal. Nu avem o normă care să spună ce suprafață vitrată se deschide la clasă, în situația în care trebuie să se deschidă. Rămăsese numai la sălile de sport circa 10% din suprafața pardoselii. Deci, din punctul de vedere al conștienței publice, al sănătății, care depășește spațiul arhitectural, suntem foarte departe atât de experiența occidentului european, cât și de propria experiență. Și pentru că vorbeam de soare, lumină, aer, adesea uităm că astea sunt ingredientele cu care trăim. Arhitectura operează, mai mult decât cu imagini, operează cu elemente intangibile, că tot vorbeam de fericire.

RN: Bun. Hai să schimbăm puțin subiectul și să mergem la perspectiva macro. Pentru că tu, Bogdan, ai studiat în profunzime istoria urbanismului Bucureștiului și ai cercetări publicate pe tema asta, precum și pe subiecte conexe devenirii sale. Care sunt momentele cele mai importante pentru devenirea capitalei României și care sunt lecțiile pe care am putea să le învățăm din evoluția asta?

BF: Că vorbim de istorie, tot trebuie să repetăm că istoria nu este egal cu trecutul. Istoria e un punct de vedere al nostru sau al meu personal despre trecut. Eu am o cheie de lectură care poate este personală și e bazată pe două elemente. O dată, pe studiul de documente și de discuții, pentru că pentru o perioadă ce depășește un secol am luat printre altele toate discuțiile purtate în sânul primăriei pe teme care țineau de arhitectură, urbanism, sănătate și așa mai departe. Sunt publicate în Monitorul comunal al Primăriei Bucureștiului și se află stocate în diverse locuri.

RN: Deci pe o perioadă de 100 de ani?

BF: Sau mai mult.

RN: Sau mai mult.

BF: Sunt extrem de interesante, se discută de la cum ne protejăm casele de foc până la cumse strâng porcii și câinii vagabonzi din oraș, dacă liniile de tramvai trebuie să fie pe lângă bordură sau pe mijlocul străzii. E un oraș în evoluție. Pe de altă parte, sigur că îți trebuie o cheie care să poată sistematiza toate astea. Cheia mea de lectură se referă la o întrebare recurentă la români: de ce a fost bine sau rău, cât de bine ne-a fost și cum ne comparăm cu vecinii noștri și în special cu Europa? Asta pentru că regulamentul organic de la 1831 are un capitol special în ceea ce privește Bucureștiul, pe care îl tot citez, și spune așa – repet, e prima jumătate a secolului al XIX-lea: soarta Bucureștiului se va asemăna cu soarta tuturor orașelor europene. Chestiune sau obsesie care cred că nu a dispărut din mintea românilor sau cel puțin a bucureștenilor. Și care este filtrul de lectură? Într-o lucrare publicată în anii 1970 la Paris de profesorul Neagu Djuvara, căreia îi spune în franceză  Civilisations Et Lois Historiques, tradusă la noi asemănător, o traducere poate mai precisă în engleză, care studiază peste zece mari civilizații și încearcă să determine un tipar comun. Are istoria așa ceva sau cicluri? Sigur că este discutabil. Dar tiparul pe îl identifică este următorul: o anumită civilizație, după ce intră în contact cu alta și se modifică, îi ia între 100 și 140 de ani ca să ajungă la nivelul acelei civilizații și nu neapărat s-o depășească, dar ca să dea înapoi opere culturale și științifice la nivelul ei. Exemple simple sunt: civilizația romană după ce a cucerit-o pe cea grecească s-a impregnat de calitățile ei și ajuns să producă literatură, arhitectură la nivelul acesta. Civilizația de tip bizantin-ortodoxă, rusă, după țarul Petru cel Mare, care a dat un ucaz, a spus, tăiați-vă bărbile ca să fim ca occidentalii, după-aia, după 100-140 de ani a ajuns să dea și literatură și poezie la nivel occidental. Dacă aplicăm la România acest tipar, atunci avem un moment relativ precis al acestui raport, un cazul nostru al unei civilizații de tip bizantin cu calitățile ei cu civilizația occidentală, care ar putea să fie fixat la 1806, momentul ocupației Bucureștiului în cadrul războaielor ruso-turce. Bucureștiul e ocupat de către ruși. Rușii ne aduc o civilizație occidentală, dar, atenție, care era în principal de factură franceză. Pentru că trebuie să știm că toți ofițerii ruși vorbeau franceza. La momentul respectiv era limba universală a diplomației în măsura în care engleza este la ora actuală și din aceleași motive: din motive culturale și motive militare. Dacă vă gândiți că mare parte a tehnologie militare germane e franțuzească: Offizieren, Bomben, Gendarmen, toate au o denumire franțuzească, atunci înțelegem după perioada Napoleon Bonaparte de ce a fost cucerit de Europa atât de limbă, cât și de tehnici militare. Bucureștiul e ocupat la 1806, ofițerii aduc limba franceză, aduc regulamente franțuzești, trebuie să știm că regulamentele organice identice la București și la Iași scrise în 1831 sunt scrise în limba franceză, nu sunt scrise în limba română, nici rusă. E copiat un sistem urbanistic care ține de însănătoșire / înfrumusețare. Și dintr-o dată boierii nu mai stau pe perne și fumează narghilea, iar doamnele nu mai stau într-o cameră separată, ci asistă la teatrul, îți cumpără rochii după moda de la Paris și dansează, evident, cu ofițerii. Toată societatea și în special doamnele sunt captivate cel mai repede de schimbare.

RN: Cu alte cuvinte, apare și scaunul în casele boierilor, că până atunci se ședea turcește.

BF: Sigur că din punctul de vedere al arhitecturi schimbările sunt treptate. Prima se schimbă vestimentația, doamnele și apoi domnii, apoi mobilierul, apoi decorațiile interioare, în cele din urmă fațadele ... pe casele existente și abia apoi orașul și structura lui. Ăsta-i 1806. Întâmplarea face că Bucureștiul este un metronom al acestei respectări de cronologie. Dar trebuie să stim că acești ani nu prea sunt compresibili, pentru că ei țin de număr de generații. Și generația istorică la momentul respectiv avea vreo 25 de ani. Acum s-a lungit pentru că în ultim ajumătate de secol media la care sunt făcuți copiii a crescut cu vreao cinci ani, deci oricum generațiile s-au lungit, dar ele nu pot fi comprimate pentru că obiceiurile se transmit și se schimbă mai greu. Dar unde ne duce 1906? Momentul este șocant de potrivit și de-a dreptul istoric. 1906 este prima expoziție internațională a României.

RN: La 100 de ani de la acel 1806.

BF: Fix la 100 de ani. Devenim internaționali. Unde se semnează cifre rotunde întămplător de la venirea pe tron a regelui, venirea în România și așa mai departe. Fixată la 1906, Parcul Carol, toată zona respectivă care ar fi fost de nefolosit cu câteva decenii în urmă. Dâmbovița, care a fost coborâtă cu șapte metri față de albia anterioară, inunda de trei ori pe secol toată zona. Din cauza asta sudul Bucureștiului era neconstruit și nordul era construit. Ei bine, la 1906 se amenajează acest parc, cu pavilioane, cu construcții, s-au plantat vreo 15 mii de arbori, multe flori, s-au făcut alei. Este realizat de arhitectul și peisagistul Redont, care printre altele a făcut și un parc la Craiova, care este fondatorul societății urbaniștilor francezi, deci e o personalitate. Ăsta este Bucureștiul la 1906. Dar nu este numai atât. În 1906 – și e cutremurător pentru ce se întâmplă la ora actuală Bucureștiul realizează primul concurs de urbanism internațional al Bucureștiului, e cu doi ani înaintea Berlinului, care-l face la 1908, și este cu 13 ani înaintea Parisului. Și cât de internaționali suntem, premiul doi de la București ia premiul I de la Berlin. Deci Bucureștiul era atunci mult mai internațional decât este la ora actuală. Ăsta este anul 1906.

RN: O mică paranteză, apropo de dorința de deschidere a românilor către nou, la 1890 sau 1895, orchestra din Parcul Cișmigiu, cea de pe lac, avea proiectoare alimentate cu curent electric continuu ca să lumineze ceea ce se întâmpla unde cânta fanfara. La 1906 sau 1907 inginerul Persu inventează prima caroserie aerodinamică care funcționează, or fi încercat și până atunci, dar inginerul român Persu reușește să pună în practică așa ceva. Deci România din punct de vedere cultural-tehnologic se îndrepta spre a fi actualizată și la nivelul celorlalte state europene mult mai puternice.

BF: Pentru că uneori perioada interbelică este idealizată, alteori este criticată, voi încerca să dau o cuantificare cât de cât obiectivă a acelei perioade. Că se spune, da, erau străzi inundabile și desfundate și așa mai departe. Dar când spunem asta uităm că în anii 1970 centrul istoric al Parisului a fost prevăzut către demolare totală. S-au făcut două operațiuni mari, una spre Sena și una care este o reușită, care este spre Centrul Pompidou, care este o insulă foarte mare rasă de pe fața pământului, unde s-a croit altceva, din fericire cu un oarecare succes. Și motivul era că centrul Parisului nu avea canalizare, s-au construit case peste altele importante, murdăria, ca să nu zic mai rău, se scurgea prin toate părțile și a fost decretat ca fiind nerezolvabil. Și aici intrăm în raportul dintre arhitect și nearhitect. Trebuie să știți că arhitecți sunt foarte puțini în România, sunt circa 10 mii. Italia este o țară cu mulți arhitecți, are 150 de mii. Ca număr de arhitecți la nivel european, raportat la numărul de locuitori, cum ne așteptăm, noi și Bulgaria stăm foarte rău. Dar trebuie să știți că nu arhitecții sunt motorul. La Paris când s-a întâmplat asta, o asociație intitulată Parisul istoric, care la circa 2000 de membri cred că nu avea mai mult de 50 de arhitecți, a luat casă cu casă, pe banii lor și cu voluntariatul lor, le-a restaurat, a devenit o modă, s-a răspândit peste tot și în final un ministru al Culturii înțelept a început să zică stop, iar unul dintre cele mai vizitate și civilizate cartiere, care este zona Marais cu Place des Vosges și toată zona înconjurătoare, care acum este idilică pentru turiștii străini și alții care vin acolo, era sortită pieirii. Deci ăsta este Parisul. Și revenind la București, cum era Bucureștiul în anii 30? Și-o să vă dau numai două exemple din 1934 și 1937. Unul este când pentru lucrările de însănătoșire a orașului cu Dâmbovița, care iarăși va intra în lucrări, dar trebuie să știm că 80% din bugetul orașului a mers în asta. Toată albia a fost cu tehnici manuale coborâtă cu șapte metri, iar ea făcea insule, trecea prin spatele Palatului de Justiție, cursul actual nu are aproape nimic de-a face cu cursul vechi. Pentru aceste lucrări, orașul la Expoziția internațională a apei de la Liège a luat medalia de aur și marele premiu al expoziției, iar în 1934 la Conferința preliminară a uniunii internaționale a orașelor, și prezente erau Tokyo, New York, tot mapamondul, raportul e citit de un neamț, pe care nu îl puteam bănui de părtinire în favoarea Franței sau eventual a României, care spune în felul următor – și este esențial pentru situația actuală de cel puțin neclaritate urbanistică: pe lângă Franța, trebuie citatată România, singura, repet, singura altă țară din lume care înfăptuiește o adevărată știință urbanistică. Și spune de ce: pentru că dreptul este predat la Universitatea de Drept, este colosal, în contextul actual înseamnă foarte mult, pentru că există Institut urbanistic și pentru că există lucrările lui Cincinat Sfințescu, care sunt cumpărate în toată lumea și detaliază apoi de ce. Deci nu erau câinii cu covrigi în coadă, din contră, mergeau pe străzi, dar eram deja un model internațional. Și acum, ca să închei cu periodizarea, urmează cei 140 de ani, 1946. Sunt alegerile generale din România, care au fost trucate de comuniști în proporție de inversare, pur și simplu. Au fost găsite documentele pe o parte din județe și au fost inversat votul. Dar ceea ce este extrem de important – și interesează atât arhitecții, cât și pe cei care încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat – este că se pare că dintre arhitecții români, în perioada 46-1953, deci să zicem moartea lui Stalin, au fost fie condamnați penal, fie procese civile importante. Deci nu mă refer la arhitecții care și-au pierdut serviciul, care au fost cu alte inconveniente, circa 20% din arhitecții din România au avut aceste condamnări, lagăre și așa mai departe. Ceea ce, dacă ne gândim la alte categorii profesionale, este enorm. Și motivele erau: că aveau relații cu primăriile – evident, arhitecții aveau relații cu primăriile că depuneau autorizații de construire; că aveau relații cu clasa burgheză, moșierii – evident că făceau case; și, lucru destul de important, fiind o meserie liberală aveau, ca în toată lumea, inclusiv Franța sau Germania, firme, societăți personale și nu erau înregimentați în alte părți. Trebuiau să tacă. Această tăcere lungă, deși și în perioada comunistă s-au făcut concursuri și unele proiecte, inclusiv urbanism, remarcabile, această tăcere lungă ne afectează și la ora actuală. Pentru că în vreme ce în țări pe care le admirăm ca Franța sau Italia oamenii merg la expoziții de arhitectură cum se duc la teatru, film sau altele, noi nu avem acest reflex nici măcar în rândul populației să spunem urbane sau instruite, ceea ce ne decalează foarte mult nu numai din punctul de vedere al arhitectilor, dar și al publicului larg și al decidenților. Deci această educație în arhitectură va lua din păcate probabil mult timp, dar ea se face.

RN: Apropo de ce spuneai, Bogdan, de perioada 1934-1936, mi-am amintit că un prieten arhitect a găsit prin anticariate niște numere complete din L'Architecture d'Aujourd'hui exact din anii ăia, 35-36-37 și printre sumedenia de inovații pe care o găsește acolo în materie de construcții și arhitectură  din perioada respectivă din zona care îl interesa pe el, din Franța, poți să găsești lucrări ale lui Horia Creangă premiate, concursuri la care au participat arhitecți români, mențiuni pe care le-au obținut cu lucrările lor într-o revistă editată în Paris. Ceea ce spune iarăși multe despre calitatea vârfului de lance al arhitecturii românești din perioada respectivă. Bineînțeles, acum arhitectura s-a democratizat, mult mai multe state au arhitecturi despre care se află. Problema este că într-o anumită măsură noi cred că suntem puțin rămași în urmă din punctul de vedere al arhitecturii și urbanismului. Așa că voiam să te întreb: cum se îngemănează arhitectura cu urbanismul în Europa față de cum se întâmplă astăzi la români? Și cum se raportează statul la produsul de arhitectură din occident pe care îl invidiem adesea la capitolul rezultate concrete, palpabile?

BF: În mai multe țări europene, statul e locomotiva ce duce arhitectura și urbanismul înainte. Amândouă sunt, după cum spunei, îngemănate și tot așa pe scurt, din păcate, în România și în special în București funcționează foarte bine sistemul  „Divide et impera”, adică mici elemente disparate care pot fi conduse. Și acum o să explic de ce cred că pot să afirm asta. Cu câțiv ani în urmă am făcut o cercetare la nivel european, care a fost și publicată la editura Curtea Veche sub denumirea de ”Bucureștiul european”, care printre altele a presupus că am făcut turul mai multor capitale, discutând cu președinți de ordinul arhitecților sau similare și cu arhitecți-șefi. Când ajungi la fața locului, desigur, constați că probleme au și ei destule, ceea ce este normal într-o lume în schimbare. Dar voi da un exemplu esențial despre cum se raportează statul la breaslă. Juristul ordinului de la Berlin, român de altfel la origine, spunea în felul următor: când Angela Merkel merge la Comisia Europeană îl cheamă pe președintele ordinului arhitecților la ea și întreabă ce îi folosește Germaniei. Și ca să dau un exemplu destul de edificator, sub presiunea Comisiei Europene au fost desființate onorariile minime pentru arhitecți, care funcționau în foarte multe țări europene. Ei bine, sunt situații cum a fost Belgia, care a spus, nu renunțăm la onorariile minime, dar Comisia Euopeană prin aparatul belgian i-a amendat cu 180 de mii de euro și până la urmă a trebuit să renunțe la onorariile minime. Ce s-a întâmplat cu Germania, că a ținut onorariile minime la ingineri și arhitecți aproape până în ziua de azi.

RN: Ceea ce înseamnă ca au acceptat penalizările și le-au plătit...

BF: În traducere, Germania este dulăul cel mare și a reușit să țină onorariile. Că ele pot fi desființate în condițiile unei piețe concurențiale corecte, da. România nu este o piață concurențială corectă și atunci când rar Ordinul Arhitecților este sesizat și reușește, pentru că altfel din proprie inițiativă nu o poate face, să introducă într-o comisie de disciplină pe câte un arhitect, care, închipuiți-vă, singur a reușit de-a lungul unui an să semneze proiecte de case, blocuri, imobile și să meargă la toate fazele determinante pe șantier, în număr de 300 sau 500 pe an, ceea ce vă dați seama că este imposibil...

RN: E zeul hindus Shiva, cel cu mai multe mâini, care le face pe toate...

BF: E vorba de semnătura de complezență, ștampilarea în fals și așa mai departe. Acești arhitecți ajung câte unul să fie sancționat cu maximul, care la început cred că e suspendarea dreptului de semnătură pe doi ani. Dar asta nu reglează piața. Există alte mecanisme de reglare a pieței, care nu există în România și despre care putem vorbi. Dar cert este că acolo statul sau entități majore sunt cele care cer, comandă, pentru că trebuie să spunem că arhitecții au și un statul de mobilitate, n-aș spune de mercenari. Dar gândiți-vă că în perioada Mitterrand când s-au făcut marile proiecte ale Franței, de la Centrul Pompidou până la Luvru piramida – centrul Pompidou e făcut de Renzo Piano, italian, Richard Rogers, britanic, Luvru este resistematizat accesul de cătrei Pei care este american, mă rog, de origine chineză, iar când chinezii și-au făcut marile lucrări pentru olimpiadă au adus marile firme, Herzog & de Meuron, din toată lumea. Și la fel se face cum am făcut și noi Bucureștiul la 1906, pentru marile proiecte urbane în care ideile și concursurile sunt internaționale, iar partea de sistematizare la nivel local este făcută la nivel local. Și România vag a făcut acest lucru. În două rânduri guvernul român a cerut guvernului francez un schimb de experți pe chestiune urbanistică și au venit niște și au venit niște minți luminate, juriști cu specializarea în arhitectură, care știau pe dinafară legislația franceză, italienească, elvețiană sau britanică, care au făcut o radiografie dură a codului urbanismului, foarte dură în privința dereglementării derogărilor posibile și explicând că o bună parte a legislațiilor de arhitectură până la parcări sunt neconstituționale și împotriva legislației superioare europene. Cert este că o țară când are această nevoie de experiență o poate importa, iar faptul că România face puțin apel la această expertiză arhitecturală, urbanistică, juristică internațională atestă și lipsa de interese la nivelul diverselor instituții publice în a rezolva un soi de probleme.

RN: Spuneai despre problematica parcării, mie mi-ai descris-o, dar aș vrea s-o mai discutăm o dată.

BF: Discutând cu niște jurști francezi, mi-au explicat că sistemul de parcare în care o persoană fizică sau juridică pe un termen de un an, zece ani sau mai mult reușește să închirieze un loc de parcare permanent, nimeni nu-l poate ocupa...

RN: De pe domeniul public.

BF: De pe domeniul public, carosabilul fiind domeniu public, transformă acest statul public în privat...

RN: Pe perioada anului

BF: Pe perioada anului sau zece ani sau cât este închiriat, ceea ce ar fi împotriva legislației superioare românești sau europene. Iar că sistemul care ar trebui avut în vedere, fie că închirierea se face numai pe perioada nopții sau alte perioade, fie că o anumită zonă, stradă sau cartier este închiriat fără să fie determinată o anumită parte din carosabil. Repet, este o abordare care și arhitecților le scapă, este interdisciplinară, cum este urbanismul în sine, ajungem probabil și la asta. Dar vorbeam de faptul că în multe țări europene există asociația arhitecților, există asociația urbaniștilor, dar în general dreptul de semnătură pe decorațiuni interioare, amenajări, arhitectură și urbanism – sunt administrate de o anumită entitate, în funcție de dimensiunea lor. În România există o separare instituțională între Ordinul Arhitecților, Uniunea Arhitecților, registrul urbaniștilor, care ar trebui, după părerea mea să colaboreze mai mult. Această diviziunea nu este benefică. Iar revenind la modul de a se raporta cu statul, la noi sunt anumite entități, cum este ordinul Arhitecților, care este foarte activ în colaborarea cu diverse instituții ale statului, iar rezultatele, trebuie să spun direct, din păcate sunt minime. Aceste instituții cum este ordinul arhitecților sunt finanțate din cotizații ale arhitecților. Foarte puțini oameni sunt cei care îți închipuie că doctorii sunt cei care vor rezolva problema spitalelor. Ne închipuim că doctorii sunt plătiți ca să-și exercite meseria în spital, nu că vor renova spitalul, nu că vor organiza aerisirile și așa mai departe. În schimb ne închipuim că arhitecții vor rezolva problema orașelor. Dar dacă ne gândim că în conformitate cu legea din România arhitecții-șefi ai orașelor nu-i obligatoriu să fie arhitecți, când serviciile de urbanism ale unor entități mari cum sunt sectoarele ajung ca 3%, 5% să fie arhitecți, restul să fie cu alte profesii, că însuși postul de arhitect-șef al unui oraș nu trece printr-o avizare de la ordinul arhitecților, că responsabilități mari în ceea ce reprezintă planificarea urbană au ajuns la o instituție mai specializată, care este registrul urbaniștilor, ne dăm seama cât de problematică și încurcată e toată această situație. Ordinul arhitecților editează la câțiva ani Raportul pentru București, care radiografiază periodic chestiuni care țin de topul interesului bucureștenilor.

RN: Monitorizează  cât de bine funcționează oamenii în orașul lor.

BF: Acuma poate cineva își închipuie că există resurse pentru realizarea acestui raport. Ordinul arhitecților nu primește bani ca să facă acest raport nici de la primărie, nici de la Ministerul Culturii, nici de la Ministerul Dezvoltării.

RN: Deci, practic, ordinul pe spezele proprii reușește să scoată un raport pentru starea orașului în raport cu oamenii.

BF: Oamenii care lucrează pentru acest raport sunt plătiți de arhitecții din București ca să rezolve problema orașului. Situația este după părerea mea total inversată, în măsura în care arhitecții ar trebui să primească bani pentru a face proiecte și a rezolva o problemă. Practic, donează bani orașului și dinpăcate acest raport pe care-l puteți găsi pe site-ul Ordinului Arhitecților, căutați Raportul pentru București Ordinul Arhitecților din România.

RN: Este dedicat publicului.

BF: Este dedicat publicului. Are rezultate relativ mici...

RN: În sensul că impactul lui nu este luat în calcul de autorități? Adică autoritățile nu se raportează la el?

BF: Dialogul cu autoritățile, și mă refer în principal la primării sau ministere, este extrem de subțire. Spre exemplu Ministerul Dezvoltării cu toate titulaturile care se schimbă de-a lungul timpului are obligația să consulte Ordinul Arhitecților pentru modificări legislative, referitoare la legislație, și asta de multe ori s-a întâmplat deficitar. Și repet, cum se întâmplă în Franța, Germania, sunt instituțiile statului care întreabă profesioniștii. Conform legii, la noi așa s-ar întâmpla. Comunicarea este deficitară. Nu sunt total pesimist, în sensul că încet, încet, deoarece publicul a început să devină interesat de transport, de spații de joacă pentru copii, de calitatea aerului, au început și anumite primării sau primari să devină receptivi. Și aici îl citez pe, să spunem, arhitectul-șef al Londrei, Peter Bishop, care era, să spunem, locul doi în primărie după Boris Johnson când era primar, pentru că avea mai multe funcții, inclusiv director al mediului și așa mai departe, mi-a spus în felul următor: de ce e important să sensibilizați publicul? Pentru că dacă primarii înțeleg că 2-3-5% îi votează pentru asta vor trece în programul electoral și încetișor, încetișor îl vor face. De-asta mesajul meu este mai curând adresat populației care să ceară primarilor să ceară arhitecților să-și spună păsurile.

RN: Populația trebuie să fie exigentă cu lucrurile pe care și le dorește, nu doar activiștii trebuie să facă chestia asta. Fiecare om care este interesat de calitatea mediului în care trăiește ar putea să observe că parcul, de exemplu, din zona lui se umple de nimicuri care sunt supraevaluate de către cineva care este cointeresat.

BF: Și acum, pentru că tot vorbeam de Raportul pentru București și efecte, mici efecte se simt. Mici efecte în sensul dialogului cu unele primării, de chestiuni care țin de concursuri de arhitectură, de concursuri pe zone mai înalte, care pot să ducă la o calitate mai bună a școlilor, a parcurilor și așa mai departe.

RN: Astea sunt lucruri individuale, care țin oarecum și de calitatea unui primar. Dar lucrul despre care spun eu e comunitatea la rândul ei ar trebui să-și aloce și ea resurse pentru a-și ști care-i sunt interesele. Ar trebui să se coalizeze oamenii.

BF: Și este clar că pe termen de un mandat sau două mandate ceva se va schimba. Lucrurile sunt în mod evident dificile la ora actuală la nivelul întregului București. O bună parte a presei arhitecturale sau nu numai le conștientizează. Eu insist și militez că deschiderea unui dialog din toate punctele de vedere, că numai așa se vor putea rezolva câteva sau multe chestiuni blocate.

RN: Bogdan, ești membru în Consiliul național al Ordinului, că tot am adus disucția în zona aceasta. Ce desemnează acronimul CATUC? Ai vorbit mai devreme despre asta. În ce fază a ajuns, de ce-ar trebui să ne bucurăm și ce-ar trebui să ne pună în gardă vizavi de acest CATUC?

BF: Mai specific, sunt membru la Ordinul Arhitecților, filiala București, în Consiliul teritorial, și sunt și în Consiliul director, fiind vicepreședintele cu chestiunea parteneriatelor. M-am implicat și m-am interesat și în ceea ce privește CATUC-ul, deși responsabilitatea principală legislativă revine Ordinului național. Dar colaborăm Ordinul București cu cel național din acest punct de vedere. CATUC-ul este...

RN: Ce înseamnă acel acronim? Codul pentru amenajarea...

BF: Codul amenajării teritoriului, urbanismului și construcțiilor. CATUC-ul este probabil o necesitate, un demers care ca obiectiv e foarte bun. Din păcate are niște impedimente inerente legislație românești și pe de altă parte forma actuală a CATUC-ului aduce și ameliorări și dereglări grave. De ce e bun CATUC-ul? Există în sistemul de drept două mari: unul este romano-germanic, toată Uniunea Europeană și o bună parte a lumii, ai legi fixe și coduri; și altul este cel anglo-saxon, Marea Britanie, Statele Unite, în care se negociază. După sistemul ăsta de coduri, Franța, Germania excelează. Dau exemplu francez, că e foarte cunoscut și în continuare majoritatea juriștilor din România se raportează la el. Codul urbanismului în Franța regrupează atât legislația atât legislația privitoare la urbanism, care trece prin Parlament, cât și actele de mai mică importanță, care sunt ordonanțe, hotărâri de guvern, emise de guvern, care sunt într-o perpetuă actualizare, și permanent acest cod se actualizează și când cineva vrea să știe cum își pune țigla pe casă, deschide codul urbanismului și n-are dubii. În România informația se găsește în multe legi. Acest cod ar trebui să reunească cel puțin Codul urbanismului,  cu legea calității, cu legea 50 și alte legi. E un mare lucru. Dar aici trebuie să spunem că ne confruntăm și cu o mare problemă, deși el acum le unește, dar toată legislația de altă natură cum sunt hotărârile de guvern și altele nu vor putea fi actualizate periodic în acest cod. Deci vor rămâne inevitabil în altă parte. Trebuie să știm că asta este o limită a structurării sistemului legislativ în România. Asta este o primă problemă. A doua problemă pe care o enunț mai simplu – am fost acum câteva luni la o dezbatere organizată la Universitatea București, la Facultatea de Drept, de către Universul Juridic, și eu am reprezentat Ordinul Arhitecților, am avut unul dintre discursurile introductive. Opinia enunțată de anumiți juriști în rezumat a fost că din punct de vedere juridic construcția codului nu este cea mai bună, ca să mă exprim eufemistic, unii spunând că este decalată cu 50 de ani față de practica europeană, juridic vorbind. Strict pe partea arhitecturală vorbind, obiectivul codului este atât reunirea diverselor texte, cât și deblocarea legată de faptul că atât certificatele de urbanism, cât și autorizațiile se obțin lent, se obțin greu. Dar pașii următori sunt mai mult decât îngrijorători și pot să fie la nivelul ordinii urbane devastatori. Trebuie să spunem că de la 1806 încoace, cel puțin, Bucureștiul a avut următoarele obiective: unu, transportul – prima restricție de mare tonaj pe Calea Victoriei la 1806; ordinea urbană – casele nu aveau garduri, nu aveau trotuare și porcii și câinii circulau și în față, și în spate. Toate străzile din București au fost retrasate, aliniate cu eforturi enorme; și stăvilirea creșterii orașului și periferiei. Toate sunt de actualitate la ora actuală. Or, actualul cod al urbanismului introduce ceva mai mult decât grav, anume dereglementarea, în sensul că aproape toată legislația europeană spune că dacă ai un plan urbanistic, nu poți să schimbi nici înălțimea clădirilor, s-o faci mai mare și nu poți să schimbi nici suprafața generală construită, pe termeni tehnici coeficientul de utilizare a terenului  CUT. Ei bine, acest cod nu numai că mărește derogarea prin planuri urbanistice zonale de la 20% la 30%, deci un mod evident este un regres. Iar explicația referitoare la dinamică, presiune sau creștere urbană este inexistentă în măsura în care aceste planuri urbanistice în multe țări europene se revizuiesc periodic. Deci nu-i explicație. Al doilea lucru, această derograre este introdusă și în planurile urbanistice de detaliu, de 20%, care a fost inexistentă, ceea ce înseamnă că primăriile, unele de sector poate-s bune, altele poate nu-s la fel de competitive din punct de vedere urbanistic, vor putea în premieră introduce derogări. Și aici ajungem la divide et impera cel puțin la nivel de politică urbană, transport și așa mai departe. Nu vorbesc de detalii care țin de parcuri și de gunoi. Normal ar fi ca astea să fie unite la Capitală, nu descentralizate pe o construcție a sectoarelor care în București, după cum știți, arată ca feliile la o portocală și nu are nicio legătură cu situația lor. Ne mai vorbind că acest cod introduce în premieră, fapt bun, existent în alte țări, un acord tacit, adică nu are nevoie să aștepte o autorizație de construire pentru intervenții care au importanță minoră. Numai că, iarăși, acest acord tacit, are limite de peste două ori mai mari decât în alte țări europene. Pot să fac construcții de până la 50 de metri pătrați folosind acest acord, în Franța e până la 20 de metri pătrați, 50 de metri pătrați este mult. Și, atenție, dacă primăria în termen de 15 zile nu a zis nu, înseamnă că a zis da pentru proiect simplificat. Noi știm la ora actuală că administrațiile nu pot prelucra în 15 zile documentațiile.

RN: Primăria se poate prevala într-o situație delicată de regula acordului tacit, să spună, domne, ne pare rău, n-am ajuns la dosarul cutare. Pentru că suntem subfinanțați și nu avem în organigramă suficient personal încât să fi ajuns și la dosarul lui cutărescu. Deci, practic, din punctul ăsta de vedere se introduce încă o vulnerabilitate care poate să slăbească mai mult coeziunea și coerența urbanistică a orașului.

BF: Mai mult, presiunea pe primăriile Bucureștiului va fi mai mare decât cea din țările occidentale, știind că ele sunt incapabile la ora actuală să se achite de sarcinile de care ar trebui să se achite. Ca să nu mai spunem că vorbim de 15 zile, în vreme ce primăria Parisului, când este vorba să emită certificat de urbanism de construire are termen de trei luni. De ce introducem noi asemenea termene care știm că nu pot fi ținute n-are după părerea mea nicio explicație logică sau benefică. În cazul francez, la Paris, dacă vreau să mă informez despre parametri urbanistici ai unui teren, îmi ia circa 5 secunde, introduc strada, numărul și mi l-a tipărit in format pdf. Dacă vreau să obțin un certificat de urbanism de informare, completez formularul și se obține electronic pe loc. Dacă vreau să obțin o autorizație de construire fără certificat de urbanism, am voie. De ce să-mi trebuiască certificat de urbanism? Că se știe înălțimea, o depun fără certificat de urbanism. Pot să cer un certificat de urbanism de construire ca să am siguranța că timp de doi ani acei parametri n-au fost blocați. Dar, atenție, primăriei îi ia trei luni să-mi emită certificatul de urbanism, nu 30 de zile și nu 15 zile.

RN: Autorizația de construire?

BF: Certificatul de urbanism. Deci, are un termen lung ca să prelucreze...

RN: Scuză-mă, Bogdan. Care este diferența între certificat de urbanism de informare, în situația asta, și un certificat de urbanism specific? Pentru că și aici e ceva. Pe ăla care este de informare îl poți obține, să zicem, imediat. De ce ăla specific ar dura la ei atât de mult?

BF: Pentru că atât mediul de investiții, cât și arhitecții au nevoie de stabilitate și predictibilitate. Și unii, și alții știu instantaneu ce pot construi, pot să depună la momentul actual ceva, dar dacă fac un proiect îmi ia doi ani, investitorul trebuie să-și facă niște credite. Deci când obțin un certificat de urbanism de construire sunt sigur că doi ani acei parametri urbanistici mi-au fost blocați. Sunt sigur și stau liniștit. Pe când Parisul este un oraș care nu numai că se schimbă permanent, dar legislația în Franța spune că planurile urbanistice generale trebuie respectate de toți, dar ele sunt permanent actualizate, legate de mijloace de transport, legate de parcări, sunt reevaluate ca toată lumea să fie încântată.

RN: Tu ești unul dintre cei mai francofoni arhitecți pe care eu îi cunosc. Care e legătura ta cu Franța și cum a contribuit cultura franceză la construirea României moderne? Ce le datorăm?

BF: Legătura mea cu Franța într-o anumită măsură e de familie, că am din două părți, o stră-străbunică și o stră-stră-străbunică care sunt franțuzoaice. Printre altele și eu sunt, să zicem, binațional, român și francez, și o parte din studii mi-am făcut-o acolo, am lucrat o bucată de vreme. Deci, într-o anumită măsură, am o cunoaștere a spațiului francez. Pe de altă parte, România, după cum spuneai, datorează câte ceva Franței, mulțumită unor afinități personale și subiective ale românilor cu francezii și mulțumită unor interese obiective. Începem cu cele obiective, că e mai simplu. Ce-i interesa mult pe români la 1859, exprimat în două ziare pe care le publicau la Paris, se numeau Opiniunea și Buciumul, care voiau așa: unire și principe de origine străină ... era înainte de Cuza. Unire, înțelem mai bine de ce. Dar de ce voiau principe de origine străină? Pentru că majoritatea caselor regale erau înrudite sau, mai mult, de origini diverse. Foarte multe case regale își aveau originea în alte țări și putem da exemple. Poate un domnitor sau rege de origine străină să se considere autohton? Da. Este discursul regelui Ferdinand cu ocazia intrării României în război, când Petre Carp îi spune: Majestate, cum puteți intra în război împotriva Germaniei când familia dvs. e de origine germană? Și aici trebuie pus un bemol: regele Carol I are două bunici franțuzoaice și doi bunici nemți. Și când a venit în România oricum vorbea franceză ca toată conducerea României la Consiliul de Coroană.

RN: Primele ședințe de guvern, dacă nu mă-nșel...

BF: Da, erau ținute în franceză. Iar când ajunge la București și i se oferă palatul regal, care se numea casa Golescu, rechiziționată pentru el, clădire cu un etaj, ajunge în fața palatului, într-o băltoacă sunt spălați niște copii. Și întreabă bineînțeles în franceză: Dar unde este palatul meu / Où est le palais? Acea clădire era palatul. Între timp a devenit Muzeul Național de Artă al României. Iar regele Ferdinand I spune: Eu nu sunt dinastie germană. Casa mea regală este românească. E distincție foarte importantă. Responsabilitatea față de țară devine românească. Ei bine, căutau acest principe. Inițial a fost Alexandru Ioan Cuza cu un rol inimaginabil pentru istoria României, și nu numai, și Kogolniceanu și alții din conducere. Cam tot ce trăim acum ca normalitate s-a făcut într-o perioadă de câțiva ani. Anume, codul civil după care ne botezăm copiii și ne căsătorim – trebuie să explicăm, românii n-aveau nume de familie, deloc.

RN: Da. Erau trimiteri. Ion al lui Ștefan al Petrei.

BF: A devenit Petrescu. De la Popa a devenit Popescu. Tot ”eștii” s-au născut atunci. Deci n-aveau nume de familie. Tot Codul civil, Codul penal, sistemul metric, arhivele, școlaritatea, orașe, sate, comune – toate astea de-atunci. Deci schimbarea este enormă în România. Întră în fine în modernitatea, de fapt, în contemporaneitatea ei. Asta au cerut la momentul respectiv. Aceste reforme, ca să ne referim la partea legislativă și culturală, sunt în proporție de 95% copii franțuzești. Putem da exemple de la legea de expropriere pentru cauze de utilitate publică și așa mai departe. O bună parte a reformei lingvistice și neologismele sunt franțuzești. S-au purtat discuții intense: cum spunem, ”gâtlegău” sau ”cravată”? Până la urmă a rămas cravată. S-a trecut de la ”caldarâm” la ”pavaj”. Toată terminologia stradală românească este, cred, cea mai bogată din Europa. Țări europene care să spună la artere de circulație uliță din slavă, drum din dromos grecesc, stradă din italiană, cale din latină, din franceză bulevard, chei, esplanadă și așa mai departe. Avem o bogăție lingvistică extraordinară.

RN: Aproape că ai spune că avem multe drumuri.

BF: Cele mai importante artere ale Bucureștiului au fost cele care legau centrul de periferie, care erau radiale. Ca să ne dăm seama care sunt cele importante, sunt cele care la 1878, zece la număr, și-au schimbat numele după Războiul de Independență, care au fost așa: Calea Dorobanților, după dorobanți, Calea Călărașilor, după călărași, Calea Victoriei, știm ce e, după redute Plevnei, Rahova și așa mai departe. Toate sunt la momentul respectiv. Dar, atenție, ele au denumiri schimbate, pentru că au fost pe rând poduri, că se punea lemnul transversal, erau podite, au fost și ulițe, că era slavă, dar după independență trebuia să fim latini. Și au devenit din calis latinesc, au devenit calea. Căile sunt acestea de-aici. Acuma ajungem la următorul aspect, politică și geostrategie. Din punct de vedere francez, principala preocupare în a doua jumate a secolului XIX era să stăvilească creșterea germană. Spațiul germanic avea câteva sute de state în momentul în care Napoleon traversează și ajunge până la Moscova...

RN: Strămoșii landurilor de acum.

BF: Da. Se unește, devine mare. Prusia devine importantă. Imperiul Austro-Ungar este important. Preocuparea Franței e să facă această îngrădire, containment sau cum vrei să spunem, a numitei Zentraleuropa, motiv pentru care sprijină unirea Italiei, contemporană, la un an diferență, cu unirea noastră, unirea Principatelor Române care devin apoi România, refacerea Poloniei, care a fost de-a lungul timpului de trei ori tăiată în câteva părți, în vreo trei, tocmai ca să poată să înconjoare, ceea ce parțial a reușit cu lumea germanică. Motiv pentru care la Primul Război Mondial, Franța, care n-avut niciodată o prezență militară masivă în România, dar a avut prezența condusă de generalul Berthelot, care a fost mult apreciat, i s-a dat numele unei străzi, a primit pământuri în România, cu o prezență ofițerească în România. Și spunea într-o frază celebră la momentul respectiv, când, în Parcul Carol despre care tocmai am vorbit, s-a adunat armata română cu autovehicule, cu taxiuri, cu ce-a putut să vină, și a spus: Armata română este admirabil de dezorganizată. Și această armată admirabil de dezorganizată a reușit să creeze o Românie totuși mare, mai mare decât cea actuală, și a avut pierderi enorme, pe cap de locuitor cred că trecem înaintea Franței, deci cam cele mai mari pierderi ale unei țări în Primul Război Mondial. Le datorăm într-o anumită măsură cel puțin România Mare la acel moment. Deci le datorăm atât chestiuni care țin de națiunea noastră, cât și altele care țin de arhitectură. Și dacă e vorba de arhitectură aș încheia cu unul care aparent este neașteptat: îi datorăm Franței stilul național românesc. Ei bine, cum să datorăm Franței ceva ce-i al nostru. Da, îi datorăm. Pentru că mulți spun că nu este neoromânesc, că nu avem un neogotic pe care să-l reînviem după 800 de ani, ci acest stil este un stil sintetizat atât de francezi, cum a fost Lecomte du Noüy, cât și de români, arhitecți foarte buni cum a fost arhitectul Ion Mincu, după o tehnică mult experimentată de un stat colonial franțuzesc, căreia îi spunea regionalism arhitectural. Adică mergeau în colonii sau în diverse alte țări, făceau caiete de schițe, organizau, sistematizau și vedeau care este stilul. Asta au făcut toți în România. Din păcate, din motive pe care le știm, invazii și tehnica pământului pârjolit, noi nu am avut, cu excepția perioadei Brâncoveanu, o arhitectură laică de palate reprezentative...

RN: Noi aveam forță.

BF: Și atunci arhitectura importantă era în special a bisericilor și pe baza acestei arhitecturi regionale ... s-au preluat elemente și s-a creat un stil național românesc.

RN: A fost reprezentativ pentru perioada de creștere în forță a României moderne de la sfârșitul secolului XIX.

BF: Atât de reprezentativ, uităm să spunem apropo de reviste de ce e totuși important și la ora actuală acest filon național prin spiritul unui alt regionalist, de data asta critic, și că arhitecți cu era Duiliu Marcu, Horia Creangă și alții nu erau tocmai bine primiți în brațele unor reviste românești, care considerau că arhitectura modernistă este internaționalistă și prea franțuzească, nemțească sau altceva, în vreme ce arhitectura națională este acest național românesc care confirmă identitatea națională. E o discuție lungă, dar e de-nțeles și e foarte important, că dacă arhitectura și urbanismul ar fi fixe noi am dispărea. Și trebuie să reevaluăm permanent de la avem nevoie de locuri de parcare sau de fapt n-ar trebui să construim locuri de parcare? Avem nevoie de trotinete sau n-avem nevoie de ele? Ele trebuie permanent reevaluate, cu câteva mențiuni. Avem constante. Vorbeam de aer, soare, apă. În materie de oraș, ordine urbană, nu putem face derogare de la asta. Transport, avem probleme, creșterea orașului. Astea vor rămâne, sunt permanente. Și raportul între cerințele naționale, identitate și așa mai departe și cele internaționale, ce ni se cere din altă parte.

RN: Apropo de ce spuneai cu legătura culturală și cuvintele împrumutate. Mi-a venit în minte despre ceea ce consideră românii tradițional. În franceză, atunci când toci usturoiul și faci pasta aia pe care o poți pune pe o friptură, aia se numește pastă de usturoi, mousse d'ail, care în limba română a devenit tradiționalul mujdei. Dar cuvântul vine din franceză și cred că ar trebui să știm despre lucrurile astea ca să ne dăm seama că România modernă este oarecum înrâurită de dezvoltarea și creșterea relațiilor cu Franța și că nu am evoluat într-un vid din ăsta autocefal spre care am avea cum să ne întoarcem. Pentru că toate națiunile au evoluat oarecum fiind înrâurite de alte influențe. Și ăsta este un lucru benefic pe termen lung.

BF: Și foarte important este că după câteva generații românii și România au reușit să dea Occidentului cultură și tehnică la nivel occidental. Faptul că acești termeni despre care vorbeai au intrat în conștiința publică ca și cum ar fi autohtoni e semnalul faptului că numărul de generații de 100-140 de ani a trecut. Că damigeana e un termen care vine, tot așa, de la doamna Ioana, de la damme Jeanne, care are formă de damigeană. Iar ”Să revenim la oile noastre” nu e nicidecum o expresie mioritică, e o expresie franțuzească din teatru, „Revenons à nos moutons“. Știu că avem oi și în România, dar expresia vine din Franța. Important este că au devenit naturale pentru români, ca un mod de a trăi. Ca legislația, toate astea au devenit naturale. Iar exemplul cel mai bun care este dat este, apropo de anul 1906, că nu-i departe, ajuns la Paris marea noastră personalitate Brâncuși, care spre deosebire de personalități de secolul alXIX-lea foarte bine școlite, care vorbeau șapte limbi și care n-au iradiat în Occident, Brâncuși care vine de la țară ajunge să influențeze tot mapamondul cultural, pentru că națiunea românească la momentul respectiv era deja pe deplin aculturată, și, din păcate, ca să fie și un simbol al rupturii din perioada comunistă, Brâncuși a vrut să-și 

doneze opera statului român, care l-a refuzat.

RN: Statul comunist.

BF: Statul comunist. Din păcate, acum vreo un deceniu și ceva, atelierul lui Brâncuși refăcut de arhitectul Renzo Piano, avea inscripție la intrare, la 1907 cred, ”Brâncuși ajunge la Paris”. Nu se știe de unde vine. Probabil din spațiu, că tot vorbim de arhitecți în spațiu. A scris ambasada, am scris și eu, au scris nu știu câți, atenție, vine din România. Acum zice că vine din România și de unde a venit. Și iarăși din punct de vedere simbolic, ce ne dorim să avem, în momentul în care s-a făcut subscripție pentru a cumpăra Brâncuși în România suma nu a fost atinsă. Și atunci se pune destul de serios întrebarea în ce măsură conștiința românească actuală înțelege importanța istoriei, a limbii și așa mai departe.

RN: Și a culturii naționale.

BF: Pentru că presupunând prin absurd că noi n-am vorbi limba română și n-am avea istoriile comune și filmele comune și toate aceste lucruri probabil că raporturile noastre cu toți vecinii s-ar schimba. Nu dau exemple de limbă, dar ar fi cu totul altele.

RN: Ultima întrebare, Bogdan. Dacă m-aș duce acum la Paris și te-aș ruga să mă îndrepți spre un loc inedit pe unde tăvălugul turismului de masă nu a călcat încă, unde m-ai sfătui să merg și ce să văd? Ceva deosebit.

BF: Despre Paris ne spune că dacă-l vizitezi trei zile nu-nțelegi mare lucru. Dacă stai acolo trei luni începi să-nțelegi câte ceva. Dar dacă stai trei ani cu siguranță nu mai înțelegi nimic.

RN: Iar nu mai înțelegi nimic. Am înteles.

BF: E un oraș un caz rar care și-a blocat creșterea pe la 1860, a mai anexat comunele învecinate, cum e cazul Bucureștiului, Berlinului sau alte orașe. Și atunci e și o problemă de relație între Parisul de 2 milioane de locuitori și Île-de-France de 12 milioane, administrativ vorbind. Dar care se reinventează cu multă energie periodic cerând atât ajutorul locuitorilor, cât și în exterior. Și atuncea nu numai că Parisul se reinventează, dar eu percep în mod regulat Parisul total diferit. Ce-aș vizita acum nu este poate ce-aș fi vizitat cu zece ani în urmă. Deși poate colina Montmartre e unul dintre locurile pe care l-aș fi vizitat și revizitat, dar evident că acolo trebuie să te ferești zonele exact de care vorbești unte te atrag cu zidurile care au rămas, nu neapărat cu istoria. Trebuie să spunem că Parisul de la trei milioane a ajuns la două milioane de locuitori, devine oraș muzeu. Din punctul ăsta de vedere, da, își conservă tradiția cu atenție. Sau dacă m-aș duce cu cei mici nu m-aș duce la Disney Land, ci m-aș duce la Cité des sciences, Cité des enfants, în felul ăsta fugind oarecum de ceea ce spui, de atracțiile majore, și aș risca să mă aflu în situația următoare, care de fapt e benefică pentru vizitatori, turiști sau cum vrem să spunem. Acum câțiva ani, în același tur cu mașina am văzut la scurt interval de timp la Barcelona Sagrada Familia, în Paris Catedrala Notre-Dame, care e un exemplu de renaștere precum pasărea Phoenix din cenușă la ora actuală, mai interesant pentru arhitecți Capela Notre-Dame du Haut de la Ronchamp a ahitectului  Le Corbusier și pe drumul de întoarcere, pe Valea Oltului, Biserica Mănăstirii Cozia.

RN: Deci dacă mergem spre Paris să nu ratăm Mănăstirea Cozia.

BF: Vă las cu întrebarea care dintre aceste mi-a plăcut cel mai mult.

RN: Mulțumesc că ai fost alături de noi, Bogdan!

BF: Eu mulțumesc pentru invitație!

Pentru mai multe informații despre activitatea biroului de proiectare Arcvision al arh. Bogdan Fezi, vizitați www.arcvision.ro.