Nu putem face orice | arh. Mihai Ene @ Oameni în spațiu | VIDEO INTERVIU

Iată, în cele ce urmează, transcrierea integrală a discuției:

Radu Negoiță: Salutare și bine ați venit la un nou episod cu Oameni în spațiu, podcastul despre arhitectură, oraș și societate! Astăzi îl avem alături de noi pe arhitectul Mihai Ene, de la Ene + Ene Arhitectura. Este o firmă de proiectare de arhitectură cunoscută pentru proiecte care fac bine orașului lor și care au primit numeroase acolade din partea forumurilor de specialiști, Ordinul Arhitecților, Uniunea Arhitecților. Bine ați venit pe la noi!

Mihai Ene: Mulțumesc pentru invitație!

RN: Cred că o să încep prin a vă întreba despre una dintre lucrările care m-a ajutat să descopăr firma dvs. Eram parca la o bienală de arhitectură și am văzut pe str. Vasile Lascăr era o casă particulară cu un volum foarte interesant. Eu i-am apreciat foarte mult vocabularul stilistic și cunosc societatea noastră, la nivel declarativ oamenii resping ideea de gri. Asta este chiar o casă care are o patină gri. Un gri pe care l-am asocia de obicei cu ceva din blocurile vechi, de dinainte de 1989. Acum, casa de pe Vasile Lascăr are retrageri progresive ale fațadei la nivelul parterului față de etaj, e un limbaj cu linii sugerate și volume care sunt pregnante, care au protuberanțe evidente. Mie-mi transmite locuința asta ideea de stâncă, de stabil. E foarte diferită de restul de pe stradă. Am intuit bine sau sunt departe?

ME: Nu cred că sunteți departe. Vorbim de o lucrare mai de început, așa, în cadrul căreia noi ca arhitecți am avut foarte multe de învățat. În primul rând, am avut marea șansă, marele noroc, să avem un client extraordinar, un om care realmente era foarte pasionat de arhitectură și de construcții și în timp, pentru că nu a fost unic client, am mai lucrat cu el de câteva ori, chiar și în momentul ăsta lucrăm, a devenit extrem de priceput. Și pentru că am avut această deschidere din partea clientului am putut să încercăm diverse lucruri. Chestiunea asta despre care menționați dvs., faptul că pare o casă, poate că și e într-adevăr o casă care inspiră stabilitate, poate și datorită opacității. Chestia asta a fost cumva cerută de către client, și-a dorit un grad foarte mare de intimitate în relație cu strada. Asta a fost o chestiune oarecum din tema de proiectare. Acum, ce e oarecum surprinzător pentru cei care văd casa și o cunosc de mai multă vreme, nu prea ai cum să știi cum e organizată, fațada asta nu prea își dezvăluie interiorul. Partea interesantă este că spatele, cel care este către curtea interioară e extrem de transparent. Parterul, cred că are zece metri sau așa, e din perete în perete transparent. Pe cât e de opacă la față, pe atât de transparentă e în spate. Și chestiunea asta rezultă cumva din dorința clientului pe care și-a manifestat-o încă de la început.

RN: E ca și cum locuința ar fi oarecum o oglindă a ceea ce-și dorește să transmită lumii. Este o persoană foarte privată, ca să zic așa. Își dorește să fie foarte deschisă către spațiul care-i aparține, dar, în rest, către stradă să aibă un fel de buffer.

ME: Da. Paradoxul în continuare este că această casă, cred că are deja15 ani dacă nu mai mult, jumătate din viața ei a funcționat ca locuință. Dar jumătatea mai recentă funcționează ca birou de avocatură.

RN: Deci au transformat-o în birou? Foarte interesant.

ME: Da. Că funționează în ambele ipostaze. N-aș fi zis, nu era o chestie premeditată.

RN: Toată locuința funcționează ca birou?

ME: Toată, de sus până jos.

RN: Eu mi-aș face un birou de avocați într-o casă ca aia sincer ...

ME: N-a fost o chestie premeditată.

RN: E un statement foarte fain pentru clienții potențiali.

ME: Din poveștile clientului, oamenii care intră, depășesc fațada asta opacă au oarecum o surpriză, pentru că spațiul interior e și înalt, amplu și lat și transparent în spate. Deci e cumva un efect de surpriză.

RN: La nivelul demisolului casa folosește toată lungimea terenului. Practic, jumătate din teren este ocupată de casă. Cealaltă jumătate este firul carosabil pe care stau parcate două automobile. Am bănuit că scopul a fost să obțineți pentru client un spațiu în plus fără a încălca coeficienții urbanistici.

ME: Și asta, într-adevăr, cu toate că o parte din demisolul pe care îl pomeniți avea spații de natură tehnică. Inițial era gândită zona asta cu spații tehnice și o zonă de joacă pentru copii destul de amplă. Acum, între timp ... a devenit spațiu de lucru, de birou, pentru că există o lumină naturală și e suficient de plăcut să lucrezi și acolo. Și o arhivă în spate unde sunt și spațiile tehnice.

RN: Apropo de noua funcțiune a spațiului. Partea de design interior o asociez, în situația asta, tot arhitectului conceptual, vouă adică. Îmi imaginez că Ene + Ene Arhitectura a fost cea care a hotărât care vor fi nuanțele, texturile, materialele din care se vor face separările, ecranele, mobilierul și așa mai departe.

ME: De foarte multă vreme, eu lucrez împreună cu soția mea, Adela, suntem asociați în cadrul firmei ăsteia, și lucrez de foarte mult timp. Noi am început să nu mai facem de la un punct în colo diferența foarte clară între ceea ce înseamnă arhitectură și ceea ce înseamnă interior. Pentru noi nu există limită, practic. Interiorul vine în continuarea arhitecturii cumva, cum e și normal. Așa că privim interioarele ca pe un fel de interior arhitectural, să spun așa, nu neapărat scenografic. Încercăm să ne ținem departe de scenografie în general.

RN: De ce?

ME: Pentru că mi se pare că ideea asta de a introduce un interior în cadrul unei arhitecturi, de a introduce așa o poveste care nu are nicio legătură cu arhitectura în sine.

RN: E un implant ...

ME: Creează un fel de implant ... , cum spuneți foarte frumos, care va fi refuzat.

RN: E foarte interesant că una dintre discuțiile din perioada de început a modernismului era că spațiile pe care le propuneau ei, fiind foarte sincere din punct de vedere arhitectural și structural, nu suportau decorațiuni. Și oamenii simțeau oarecum lipsa unor elemente vizuale, de natură scenografică, pe care ei le simțiseră în spațiile în care au crescut undeva la începutul secolului XX. Și atunci asta era o chestie de reproș. Designerul de interior, din câte am înțeles, știu destul de puține despre istoria lui, dar, din ce am citit, a fost un fel de încercare pornită din Statele Unite de a aduce oarecum o scenografie care să-l ajute pe om să-și apropieze mai ușor spațiul. A fost un fel de ceva care să medieze relația omului cu spațiul lui. Aici, din punctul meu de vedere, depinde foarte mult în ce mod se poate face scenografia respectivă. Ați refuza ideea de scenografie radical sau ați lua în considerare în cazul unei locuințe?

ME: Nu am refuza ideea de a face un interior și atât într-o construcție existentă. Dar chiar și dacă am face, și am făcut chestiunea asta, am fi foarte atenți la armonizarea acestui interior cu arhitectura existentă. Nu putem face orice. O ideea de-asta implantată că vreau nu știu ce stil, nu știu ce poveste care n-are nicio legătură cu arhitectura existentă pentru noi nu-i de luat în calcul.

RN: Armonizarea era cuvântul pe care îl căutam ... Atunci, apropo de armonizare și de tratament al spațiilor de interior,  am găsit în momentul în care mă inspiram din site-ul dvs. faptul că identitatea vizuală a ING este opera Ene + Ene Arhitectură. E corect?

ME: Da, este. Asta-i o zonă, să spunem așa, de care ne-am ocupat la început de tot, când am deschis biroul. De fapt, noi am funcționat sunt un alt nume înainte de Ene + Ene, se numea Transform, un lucru pe care l-a închis la un moment dat. De fapt, s-a transformat în Ene + Ene. Am avut la un moment dat șansa ca împreună cu un constructor  să ajungem să luăm parte la un concurs de identitate vizuală pentru o serie de farmacii, GlaxoSmithKline.

RN: Mai există farmacia asta în România?

ME: Nu mai există. Am apucat să facem identitatea vizuală pentru el, interioare, tot ce înseamnă, au construit cred că vreo 15, 20, dacă nu mă înșel, după care lanțul a fost vândut și i s-a schimbat complet identitatea. Șansa noastră ca această identitate să fie văzută de către conducerea ING Nederland atunci, să fim iarăși la un concurs cu invitați pentru identitatea ING România. Și s-a întâmplat să-l câștigăm. Și a fost pentru noi o ocazie extraordinară să intrăm într-un domeniu pe care nu-l cunoșteam foarte mult și am gândit împreună cu reprezentanții ING de atunci o identitate vizuală, dar nu numai, și pentru toate interioarele astea care ar fi urmat această identitate să fie pusă în operă ... să fie replicabile în n variante în România. Asta a fost partea grea, de fapt. Pentru că să spunem că poți face un interior valabil din punct de vedere arhitectural, al designului, dar e ușor diferit când gândești un lanț. Și asta am aflat-o atunci, așa, din aproape-n aproape. Și o modalitate de a reuși chestiunea asta, pentru că la început nu ne imaginam cât de diverse pot fi spațiile astea în care ulterior am descoperit că se pot muta branch-urile astea, la vremea respectivă nu erau foarte multe în România și ING-ul a venit cu ideea asta a unei interfețe mult mai relaxate. Relația dintre client și un reprezentat al băncii se făcea față în față, cum stăm noi acum. Pe atunci era ideea de ghișeu, cu ușița aceea...

RN: Și au fost primii care au adus genul ăsta de interacțiune

ME: Printre primii ... Și o altă chestiune legată de o identitate specială pentru băncile astea a fost așa-numitul, îl numeam noi atunci cutie portocalie . Cutia portocalie, orange box-ul.

RN: Țineam minte perețelul portocaliu și îmi plăcea nuanța aia de portocaliu, era un portocaliu puternic, electric și foarte bun reprezentant al Olandei ...

ME: Face parte din identitatea lor grafică, a fost expusă într-o formă, să spunem, volumetrică în interior. Rolul cutiei ăsteia e destul de prozaic. Toate bancomatele sunt descărcate prin spate.

RN: Adică, practic, cutia este o gazdă pentru bancomate și în spate există niște uși pe unde se pot descărca...

ME: Da, ideea este că aceste mașinării să poată fi servisate la orice oră, inclusiv când clientul de e partea cealaltă a cutiei

RN: Și să nu arate ca în situația în care este un bancomat, are fața scoasă printr-un geamlâc afară și în interior vezi cabluri agățate, vezi...

ME: Exact. Asta a fost probabil și unul dintre motivele pentru care ne-au agreat atunci și au mers mai departe cu noi.

RN: Care e materialul ăla? E un fel de PVC sau un policarbonat?

ME: El a evoluat în timp. Gândiți-vă că discutăm totuși despre lucruri făcute în anul 2000, erau alte materiale atunci. Inițial am pornit cu un soi de MDF cu o fața din asta vizibilă cu colțurile rotunjite prin tăiere. Acum lucrurile se fac altfel ... La vremea respectivă era un fel de MDF de-ăsta melaminat.

RN: Am înțeles. Și acuma probabil că folosesc PVC sau?

ME: Probabil. Noi la un moment dat ne-am retras din toată chestiunea asta. După ce am făcut vreo 50 de bănci am zis că ne-a ajuns...

RN: Nu multă lume se poate lăuda că a făcut 50 de bănci într-o viață de om ...

ME: Iarăși, paradoxal, noi pornind la drum cu ideea că nu vrem să ne specializăm în nimic. Dar, cum e viața, îți pune în față lucrări, nu neapărat de natura celor pe care vrei să le faci. O perioadă am fost cantonați în aceste amenajări de interior, dar nu numai, că există și fațade ... Dar, cum spuneam, nu ne place ideea de a fi specializați în ceva și am tot sărit de la una la alta. Paradoxal, am făcut și arhitectură industriala și încă mai facem și astăzi. Totuși, pentru noi, așa, momentul cel mai apropiat ar fi locuințele unifamiliale. Astea ni se par, de altfel, și cele mai complicate, relația cu clientul este foarte, foarte delicată.

RN: Casa e baza profesiei de arhitectură.

ME: Da. Și indiferent de ce natură, de ce fel de programe mai facem, tot la ea ne place să ne întoarcem, la casă, la locuința unifamilială.

RN: Atunci, dacă v-aș întreba care ar fi proiectul despre care ați povesti cu cea mai mare plăcere, ar fi din categoria locuințelor?

ME: Cred că da.

RN: Care e?

ME: Sunt mai multe. Totuși, există un moment special în traseul nostru. La un moment dat, iarăși, pe baza unui premiu de la Anuala de Arhitectură din 2015 am fost invitați să participăm la un concurs cu invitați, restrâns cumva, la Dumbrava Vlăsiei, prima casă construită în Dumbrava Vlăsiei, cartierul din Balotești. Și a fost un moment foarte greu pentru noi, pentru că, știți, toți arhitecții se gândesc la situația ideală, li se pare că situația ideală ar fi să vină cineva la mine să-mi pună o sumă de bani în brațe și să-mi spună ”Fă ce vrei”. Cam asta a fost tema de proiectare la Dumbrava Vlăsiei. Pare simplu, dar e extrem de complicat. Mai ales când lucrezi într-un cartier unde ... Era prima casă care se construia cu arhitecți români. Nu aveam repere, nu aveam nimic. Erau niște drumuri abia trasate. Cartierul a fost gândit cu un tip din ăsta de urbanism în care speranța a fost, să vedem dacă se va concretiza în timp, să nu existe delimitări fizice, garduri între proprietăți.

RN: Frumos.

ME: Da, frumos în principiu, dar în realitate să vedem dacă lucrurile o să rămână așa până la sfârșit. Și cum spuneam casa asta a fost o ocazie nemaipomenită pentru noi, dar momentul când am gândit-o pentru acest concurs cu invitați a fost unul foarte, foarte complicat. Au fost nu știu câte variante, nu reușeam să ajungem la o soluție care să ne placă în niciun fel și până la urmă a făcut apel la tradiție, la tradiția, să spunem, locului, la tradiția zonei mai ales. Și ne-am adus aminte de mult apreciem noi casele vagon care sunt niște case nu neapărat...

RN: Casele urbane tradiționale ale Bucureștiului.

ME: Da. Și nu numai, și a zonei periurbane din jurul Bucureștiului. Și am gândit o casă vagon, să spunem, în varianta contemporană. Asta a fost sursa de inspirație pentru noi. Și am avut iarăși șansa extraordinară să fim selectați pentru chestiunea asta și am și construit-o până la sfârșit.

RN: Asta în ce an era?

ME: Concursul a fost în 2015 și am finalizat-o în 2019, cam așa.

RN: Înseamnă c-au avut vreo trei ani și jumătate în care să facă garduri. Ați trecut pe-acolo să vedeți dacă-au apărut sau nu?

ME: Am mai trecut. Mai avem încă una în șantier tot pe acolo, dar care din păcate este cumva oprită din varii motive, dar sper să se termine în curând. Au început să apară cât de cât, așa, au început.

RN: Ce grad de similitudine există între casele respective? Adică, le face doar Ene + Ene sau sunt și alții care sunt implicați?

ME: Nu, Doamne-iartă-mă, sunt o grămadă de arhitecți. Sunt, alături, lângă noi, au făcut Adrian Soare și Eliza Yokina, Radu Teacă mai așa, ADNBA mai la dreapta. Sunt o grămadă de arhitecți.

RN: Apare o varietate și în același timp fiecare are sarcina să se raporteze la ceilalți. Sunt curios, de exemplu, dacă ar fi discuții între firmele care lucrează acolo la nivel de proiect. Adică, tu pui un geam așa, eu îl pun altfel.

ME: Or fi acum. Când e ceva construit și ai de ce să te legi e cu totul altă situație. Dacă nu ai nici măcar client. Clientul pe care de multe ori probabil că-l mai și-njurăm în cazul ăsta i-am simți lipsa teribil. Pentru că un input din partea cuiva înseamnă un punct de plecare. Ne-a lipsit.

RN: Domne, așa nu, așa da. Astea sunt trei lucruri pe care le vreau, astea sunt trei lucruri pe care nu le vreau.

ME: Asta vreau să spun, când poți să faci orice, atunci e cel mai greu.

RN: Bănuiesc că bugetul era finit, totuși.

ME: Era finit. Evident că nu l-am putut respecta, dar nimeni n-a reușit să respecte bugetul acolo. Am sărit, să spunem, rezonabil peste el.

RN: Interesant. Ce aduce satisfacție arhitecților de la Ene + Ene din perspectiva voastră? Procesul ăsta

ME: Încă suntem îndrăgostiți  de proces, exact cum spuneați, procesul în sine. E un fel de adicție, de-asta, dar e o adicție benignă...

RN: Fiecare pas are farmecul lui

ME: Fiecare pas. De la prima discuție cu clientul, când viitoarea casă nu-i decât o intenție, de la primele idei, până la momentele... Ceea ce urâm cu adevărat este într-adevăr partea de autorizare, aia...

RN: Cunoaștem.

ME: Dar, depășind acest moment, când lucrurile se conturează din ce în ce mai tare până când devin extrem de exacte până la cele mai mici detalii. Tot procesul ăsta ne place teribil. Și, de fapt, lucrurile încep cu adevărat de la momentul în care proiectarea se termină și începe casa. Din experiența noastră, dar și a altora, o casă neurmărită periodic în șantier și cu o frecvență clară ... există riscul ăsta să nu iasă.

RN: Oarecum pot să zic că mă așteptam să-mi dați un răspuns apropo de proces din momentul că v-ați hotărât, mi-ați spus anterior, că v-ați hotărât să nu vă nișați pe un anume tip de comandă de arhitectură. Deci, dacă cineva nu e hotărât să facă doar bănci e clar că lui îi place mai mult decât rezultatul final partea de varietate care apare în proces ...

ME: E o provocare pentru orice arhitect. Orice temă nouă, e, cum să spun, un paradox: cu cât știu mai puține lucruri despre un program cu atât mă atrage mai tare. Pentru că ăla e momentul când înveți, te documentezi.

RN: Înțelegi, practic, motorul invizibil al funcționării programului ăstuia. Care ar fi, în urma experienței strânse până acum, trei lecții pe care le-ați împărtăși studenților arhitecți, despre care credeți că i-ar ajuta în evoluția lor profesională.

ME: Nu-mi place să dau sfaturi așa în general, dar, dacă insistați, o să spun ce ne interesează pe noi, adică ceea ce pentru noi e important. În primul rând, o conștientizare a faptului că aparținem unui spațiu cultural și unei zone geografice pe care trebui să avem și răbdarea, și înțelepciunea să le parcurgem, să le înțelegem, să ni le apropiem cumva. Asta, ca un sfat pentru un tânăr arhitect, înseamnă să ai răbdare să descoperi faptul...

RN: Că s-a trăit acolo și înainte...

ME: Că nu ești buricul pământului și nu ești punctul de plecare. Un fel de privire înapoi ne ajută cumva pe noi să privim după aceea înainte.

RN: O perspectivă smerită asupra lumii și mediului în care trăim.

ME: Da. Există la început, în studenție, și imediat după aia un fel de trufie de-asta...

RN: Care e oarecum inculcată de educația de arhitectură...

ME: Este...

RN: Îmi pare rău s-o spun, și mie mi-a fost inculcată și fiecăruia dintre noi

ME: Aveți dreptate. Și mie la fel, m-am confruntat cu ea, am depășit-o. Cu cât o depășești mai repede cu atât e mai sănătos.

RN: Practic îți dai seama că trebuie să servești, de fapt, ăsta este rolul tău. Tu trebuie să servești, un fel de necesitate de armonizate a spațiului și a vieților celor pentru care lucrezi.

ME: Cam așa ceva. În orice caz e o colaborare, nu e o chestiune care vine doar din partea arhitectului. Întotdeauna sunt cel puțin două părți.

RN: Respectul față de context și față de istoria și memoria locului ar fi un lucru. Care ar fi al doilea?

ME: Chestiunea asta că întotdeauna un proiect bun de arhitectură are o idee în spate, un concept. Chestiune care se învață la școală, dar nu neapărat, cumva, pe parcurs, luați cu foarte multe lucruri, există tendința să uităm de chestiune aasta și să facem proiecte de arhitectură care n-au la bază o idee arhitecturală.

RN: Care sunt cumva o aglutinare de rezolvări punctuale ale unor probleme, în loc să aibă și un principiu generator.

ME: Cam așa. De obicei principiile astea sunt lucruri care sunt strânse în timp, care te interesează pe tine ca arhitect, ca echipă. Iarăși, pe client, și el poate să vină cu input lui. Și împreună să se pună bazele unei idei care să stea la baza proiectului respectiv. Cum se zice ușor pretențios, un concept.

RN: Care ar putea să fie, atunci, al treilea lucru?

ME: Al treilea lucru și cred că e cel mai important, un lucru pe care noi încercăm să-l facem de mult și cred că de ceva vreme ne și reușește. Le sugerez tinerilor arhitecți, sau studenților, cum era la începutul discuției noastre, ideea asta de a încerca măcar să se extragă din jocul ăsta nesfârșit al modelor. Asta nouă ni se pare esențial pentru că este cumva baza pentru a-ți găsi o voce proprie sau măcar a încerca să găsești o voce proprie și să nu fii tot timpul tributar ultimei mode. Și în felul ăsta conștientizezi faptul că arhitectura de calitate de fapt o poți judeca după trecerea unei perioade, la o scară mică, nu știu, cel puțin cinci ani, la o scară mare 20, 30 de ani. În momentul când îți aduce aminte de o casă eventual mai veche pentru că când s-a lansat atunci ți-a plăcut foarte mult, ei, în momentul ăla înseamnă că e o casă cu adevărat memorabilă. Și există motive pentru care ți-a rămas ca arhitect.

RN: E chiar un citat, dar nu mai știu dacă îi aparține lui Coco Chanel sau a al altcuiva. Care spunea  că stilul e mai presus de modă.

ME: Categoric.

RN: Moda e efemeră, stilul e ceva care trece testul timpului. Și țin minte că la un moment dat  mi-a plăcut când a ieșit Peugeot 206, cu forma aia de bubulină, așa, dar și dinamic. Și când l-am văzut prima dată am zis e fain, dar mi-am amintit ce mi-a spus tata și m-am gândit, dar oare peste cinci ani o să-mi mai placă? Și mi-a mai plăcut zece ani, dar după-aia nu mi-a mai plăcut.

ME: Tipul ăsta de apreciere se poate aplica și asupra arhitecturii. Cu cât trece timpul, atunci îți dai seama dacă o casă e cu adevărat valabilă.

RN: Îmbătrânește ca vinul. Altfel, sunt diverse arhitecturi de-astea extrem de datate, unele la limita penibilului. Este foarte ușor pentru un arhitect să le identifice temporal ... extrem de tributare modelor și vremurilor respective.

RN: Acum, de exemplu, se poartă foarte mult, sunt convins că ați observat: la blocuri este șarpele care se face, ceea ce înseamnă că placa este unită cu un perete în partea dreaptă aici, cu un perete în partea stângă aici și se dă altă culoare. Se mai poartă petele astea de culoare foarte contrastante, nu știu de ce

ME: E o modă acum cu griul ăsta extrem de închis alăturat unui alb ...

RN: Și mai e ceva care se poartă, volumul modernist. E chestia aia cu un parterul care este așa și se scoate un volum cu niște colțuri ascuțite, fix ca în toate revistele spaniole. Și toată lumea e exataziată, ia uite-l pe-ală ce frumos a făcut, ce nu știu ce.

ME: Sunt niște faze care vor fi depășite. După ce trec fazele astea te uiți înapoi și râzi sau...

RN: Sau te-ntristezi.

ME: Sau te întristezi.

RN: La fel a pățit, pentru spectatorii noștri, așa a fost povestea Turnului Eiffel, în momentul în care Gustave Eiffel l-a conceput și la construit prima reacție a fost de respingere. Și a fost o reacție de ... a permeat toată societatea până în cele mai înalte eșaloane ale intelectualității. Au fost scrise texte. Și până la urmă, în timp și-au dat seama că văzut de la distanță seamănă cu o fleșă gotică și că reprezintă Parisul poate mai bine decât orice altceva.

ME: Astea sunt niște excepții notabile în istoria arhitecturii.

RN: Dacă tot am vorbit despre arhitecturi care își păstrează valoarea în timp, aveți un oraș preferat? Ceva care să ofere așa ceva?

ME: Și asta e o întrebare grea, pentru că am multe orașe care îmi plac extrem de tare, dar probabil că intuiți că un oraș de factura Romei ... e un oraș care îmi place enorm, pentru că putem acolo vedea, nu știu, 2500, 2700 de ani de arhitectură, așa, într-o desfășurare extraordinară. E o lecție continuă pentru arhitecți. E un oraș fascinant de fiecare dată când ajung acolo, să tot înveți arhitectură într-un mediu de-ăsta. Pe de altă parte, cred că e foarte costisitor. La un moment dat, când ești înconjurat numai de capodopere, ca arhitect nu știu cât mai poți să dai de la tine.

RN: Pentru mine a fost, nu pentru că m-aș fi gândit eu dacă aș putea să construiesc acolo, ci pentru simplu motiv că bogăția de elemente și proporția aia fantastică pe care reușeau s-o scoată în arhitectura renascentistă, manieristă, după, în baroc, îmi dădea o astfel de senzație încât îmi era greu s-o urmăresc. Nu știu, am avut sentimentul ăsta și în Florența, și în Roma, când este mult și excelent. Mulțumim mult pentru că ați fost alături de noi!

ME: Mi-a făcut plăcere și încă o dată va mulțumesc pentru invitație!

Pentru mai multe informații despre activitatea și portofoliul biroului de arhitectură Ene+Ene Arhitectură, vizitați https://ene-arhitectura.ro/.