Pariu că nu știi care e diferența dintre casă și acasă
Asta nu înseamnă că sunt sigur că eu aş câştiga berea – de fapt, diferenţa amintită în titlu e genul de lucru la care arhitecţii şi filosofii (mai nou, şi sociologii şi psihanaliştii) reflectează de dinainte de invenţia berii.
Un lucru e cert: o casă nu poate fi considerată acasă până când cine îşi propune să o locuiască lasă puţin din el acolo. Nu mă refer la lăsatul unui membru al familiei în zid (se numeşte Metoda Manole), vorbesc de gestul care face diferenţa dintre străin şi familiar. Poate fi orice de la o dungă pe perete în nuanţa favorită la o dubă plină de mobilierul strângător de praf din casa bunicilor.
Ecuaţia lui acasă are mai multe necunoscute. Nu am idee cât ar trebui să fie procentajul de “familiar”, cât cel de “moale şi confortabil”, şi cât de “mamă, ce-mi place cum arată”, dar e cert că nu strică să ai câte puţin din fiecare.
Între om şi vopseaua lavabilă care face peretele să pară neted există un strat. Acolo stă închisă 90% din sămânţa lui “acasă”, arhitectura nu e completă fără stratul ăsta. Reţeta pentru obţinerea lui include: chestii moi pe care stai, chestii tari pe care îţi ţii alte chestii şi chestii la care îţi place să te uiţi. E indicat ca ele să respecte preferinţele de confort senzorial ale fiecărei persoane.
Mai jos imagini de pe internet care sunt memorabile deşi nu conţin pisici sau bebeluşi adorabili
În imaginea de deasupra, designerii de la Flexform au creat o ambianţă care să pună în valoare canapeaua Groundpiece. Aici reţeta e clară: cu cât suprafaţa este mai mare, cu atât nuanţa e mai deschisă şi mai ternă. Simetric, cu cât suprafaţa pe care stă nuanţa este mai mică, cu atât cromatica este mai închisă şi mai saturată. Pereţii sunt albi, pardoseala roz-pal desaturat, covorul gris-bleu, canapelele şi taburetul maron şi, respectiv, portocaliu. Canapeaua e piesa de rezistenţă, pentru că uită-te, dragă, ce bine se încadrează în poza camerei: are câte puţin din fiecare, ea e liantul vizual care ţine totul laolaltă.
Aici avem mobilier marca Misuraemme. Reţeta de făcut UAU e diferită, conceptorii garniturilor de mobilier au lucrat cu alte efecte: avem un perete mare, alb şi plicticos. Cum îl transformăm în punctul focal al camerei de zi? Ne jucăm cu modul în care percepe lumea planurile: mai întâi acoperim o parte a peretelui cu un ecran lucios gri, iar apoi tragem câteva linii orizontale peste perete şi ecran, asta va focaliza atenţia departe de stratul-suport. Liniile să fie unele groase, altele mai subţiri: cele groase să fie uşi de dulapuri (cu dulapuri în spate, normal), cele subţiri poliţe. Acum e timpul să adăugăm accentele: led-urile ascunse sub tuşele orizontale creează linii noi care distrag suplimentar de la trucul cu ascunsul unei jumătăţi de perete cu ecranul lucios. La sfârşit condimentăm totul cu câteva obiecte dragi (tablouri preferate, vaze decorative, etc).
Ce aţi văzut în cele două exemple este similar cu ceea ce fac iluzioniştii buni, cu diferenţa că aici iluzia durează mai mult de câteva secunde, iar rezultatul se numeşte acasă pentru cine simte că rimează cu efectele folosite.
Notă de final: cel mai greu lucru în compoziţia unui spaţiu arhitectural de calitate e să ştii la ce să renunţi, pentru că termenul de “armonie” nu este sinonim cu sintagma de “salată de fructe”.
