Poveste de budoar. Dar serioasa.
Daca te apuci sa cauti cuvantul “budoar” pe internet o sa dai peste o serie de povesti picante si filme XXX. Dar daca vrei sa citesti ceva mai serios despre aceasta camaruta care, in ziua de astazi, cunoaste doar “celebritatea” legata de istorisiri de asternut ar trebui sa citesti materialul urmator, pentru ca noi am luat budoarul la o analiza din punct de vedere arhitectural (oprindu-ne putin si asupra decorului si semioticii sale), ceea ce se dovedeste o incursiune cel putin interesanta prin budoare… cu atat mai mult cu cat s-a scris foarte putin despre aceasta incapere in care barbatii istoriei aveau acces mai rar decat s-ar putea crede.
Nu credeti prea mult in marturiile don Juan-ilor. Chiar daca unii dintre acestia au avut acces in trecut in dormitorul doamnelor din inalta societate, nu se poate spune neaparat ca toti au vazut si un budoar: acesta era o incapere adiacenta dormitorului, in care doamnele se retrageau in liniste, tocmai pentru a fi total singure, mai ales in momentele in care aveau nevoie sa se roage, sa ramana singure cu ele insele, sa se ingrijeasca si, daca vreti, pentru a-si ascunde “defectele” ori anumite trasaturi de caracter (inacceptabile social in acea perioada, cum ar fi studii destinate in acea vreme doar barbatilor) de ochii indiscreti ai domnilor. De altfel, acest gen de incapere a existat in secolul 18 doar in casele cu adevarat bogate si e singura camera inventata special pentru femei. Nici macar sotul de drept nu era primit in acest spatiu.
Altfel, barbatii din inalta societate aveau deja propriul lor “cabinet” separat, langa camera lor de dormit, care nu era insa atat un loc pentru ingrijire fizica (spalat sau barbierit, care se puteau face si in dormitor sau intr-o baie adiacenta), ci mai degraba pentru confortul personal si intelectual al acestora: un birou, o biblioteca, un loc cu colectiile personale sau chiar un laborator pentru cei cu aplecare spre cercetare… In orice caz un spatiu intim pentru propria dezvoltare si satisfactie.
Budoarul femeilor avea sa atinga, spre finalul secolului 18, cam aceeasi functie ca un cabinet, cu o serie de lucruri care trebuiau tinute departe de ochii indiscreti: nu doar masuta si oglinda pentru ingrijiri cosmetice (un alt fel de laborator, dar tot cu atata chimie in el), ci putea foarte bine adaposti o masa de scris cu un jurnal personal, sau si rochii, manechine si corsete, ori mici nimicuri care le satisfaceau un hobby (broderie), facandu-le fericite tocmai cand erau singure… Si da, unele, daca voiau, isi aduceau aici si partenerul pentru o idila romantica, dar altele preferau sa isi aduca prietenele, surorile, mamele sau alte persoane cu care aveau o relatie sufleteasca intima. Dar asta s-a intamplat ceva mai tarziu in istorie.
Initial, budoarul a aparut in zorii secolului 18, in Franta, ca o incapere mica, destinata exclusiv rugaciunii, numita in unele surse oratoriu. Dar pe masura ce doamnele din inalta societate, probabil simtindu-se limitate de exterior, descopereau cate beneficii le aduce acest spatiu unicat, care chiar le permitea sa fie ele insele, fara reticente si prejudecati, si-au extins “teritoriul”. Destul de rapid, spatiul privat al doamnelor din inalta societate si-a marit dimensiunile si s-a diversificat. In scurt timp, conceptul de spatiu intim exclusiv feminin avea sa cuprinda nu una, ci trei incaperi private: oratoriul, trecerea dintre oratoriu si budoar si budoarul propriu zis.
Arhitectural vorbind, aceste spatii stricte nu erau stabilite inca din stadiul de proiect al unei case. Femeile isi negociau cu sotul la casatorie, atunci cand se mutau in casa lui, acest drept, respectiv dimensiunile teritoriului pe care puteau sa-si extinda mica autonomie casnica. Si, desigur, primeau camerele adiacente dormitorului care puteau fi adaptate functiunii de oratoriu-budoar. Totul trebuie inteles in contextul societatii aristocratice din acele vremuri, in care femeile practic nu aveau nicio autoritate, casatoriile se faceau din interes si erau stabilite cu mult timp in urma. Totusi, un budoar era decorat dupa gusturi, nu dupa niste norme specifice acestei incaperi, cumva lasand la o parte precizia riguroasa, dar simbolizand imaginatia si intuitita feminina. Mobilierul a fost descris intr-o serie de cronici ale vremii ca incarcat, bogat ornat, cu canapele, fotolii, scaune pentru picioare si masute, iar accesoriile includeau adesea o serie de pernute, si cuverturi in culori somptuoase, inspirate din stilul renascentist.
In perioada victoriana, in Anglia inceputului de secol 20, budoarul era camera in care o doamna isi petrecea amiaza si era separate de camera “de dimineata” (morning room) si de camera in care se schimba (dressing room). In schimb, in aceeasi perioada in Statele Unite termenul boudoir era considerat similar cu cel de dressing room, doar ca utilizarea tremenului francofon era considerata mai… nobila.
