Arh. Mădălin Ghigeanu: breasla arhitecților nu are un instinct de turmă de protejare a greșelilor din spațiul construit. INTERVIU

Domnule Ghigeanu, ați lansat de curând, la editura Vremea, cartea intitulată “Curentul Mediteranean în arhitectura interbelică românească”. Lucrarea reprezintă, din câte înțelegem, rezultatul anilor de cercetare doctorală, căruia ați vrut să-i dați și un destin editorial public. Vorbiți-ne puțin despre această carte. De ce ați scris-o, pentru cine ați scris-o și, dincolo de interesul firesc pe care îl trezește în mediul academic și profesional, cine sperați s-o citească?

Cartea a aparut în urma unui studiu de 7 ani, dar căutarile și interesul pentru acest fenomen sunt mult mai vechi, iar acest lucru nu îmi aparține numai mie. Sunt mulți arhitecți care, cam după anul 2000, și-au manifestat  interesul pentru ceea ce denumim arhitectura mediteraneeană. Studiul este motivat în primul rând din interesul de a descoperi un întreg domeniu, practic un stil de arhitectură complet uitat. Apoi, faptul de a fi fost descoperite între timp arhive ale unor arhitecți importanți, toți însă având lucrări majore în stil mediteraneean, impune de la sine studiul acestui complex fenomen cultural al României interbelice. Ar trebui sa enumăr: arhiva lui Tiberiu Niga (pe care am descoperit-o în 2008 la un centru de topit hârtie ), arhiva Octav Doicescu (oferită de către fiul acestuia UAR), arhiva Nicolae Cucu (găsită de catre arh. Rolan Kunst și care a generat o frumoasă lucrare de doctorat, urmată de un album prețios ), arhiva arh. George Damian (pe care am cumpărat-o de la un anticariat din București, realizând ulterior o lucrare comemorativă), arhiva Horia Maicu (descoperită la o pubelă de gunoi de către pictorul Daniel Balint) și, nu în ultimul rând, arhiva arhitectului Ion Giurgea (ce se află încă în proprietatea urmașilor acestuia).

Cartea mi-am dorit-o a fi un instrument de lucru și nu “un roman polițist". Trebuie citită și utilizată atât de către specialiști, cât și de către nespecialiști pasionați de arhitectură. Multitudinea de date inedite ce au apărut cu acest studiu cred însă că ar trebui reținute (atât cât este posibil) într-un bagaj de cunoștințe elevat, ce țin până la urmă de cultura noastră generală. Am avut, după publicare, surpriza plăcută de a găsi oameni care, cu cartea în mână, au căutat casele menționate, le-au fotografiat și le-au postat pe instagram sau pe alte pagini de net, case pe care le admirau până atunci, când treceau pe lângă ele, dar despre care nu aveau informațiile necesare. Cred că este cea mai mare satisfacție, la care nici nu puteam visa atunci când am demarat studiul.

Suntem o țară în care în care se construiește în continuare preponderent fără arhitect (n-o să discutăm aici de ce și cum se autorizează acele proiecte, deși este o temă ce merită dezbătută). Avem un consum cultural sub nivelul parterului și un cvasi-inexistent grad de conștientizare a nevoii de educație și de cultură. Cum e să fii autorul unei astfel de cărți într-o țară care nu citește și, când o face, nu înțelege ce citește?

Sincer, cred că în România întotdeauna a fost așa…Nu cred câtuși de puțin în imaginile edulcorate ale societății românești din perioada interbelică și asta o spune foarte clar arh. G. M. Cantacuzino în paginile revistei Simetria încă din anii ‘40, sub un titlu mai mult decât sugestiv, "Mitocanul ca factor al civilizației românești": „Arhitecții care nu își pot permite luxul suprem, izolarea, au fost într-o largă măsură victima mitocanului. Zăpăceala lipsei lui de intelectualitate, neaderența lui reală cu pământul, incapacitatea sa de a se încadra în sânul unei discipline a adus spre acest nihilism de forme și exces de elemente în arhitectura capitalei. Informându-se numai de la cinematograf, după mese prea lungi și goale, mitocanul ar dori să rezume în casa lui decorul tuturor dramelor pasionale, în care fațada din țara bască are ferestre venețiene, sau fațade mexicane au elemente brâncovenești... “. (G.M. Cantacuzino, Mitocanul ca factor al civilizatiei romanesti, în Simetria, nr. 2/1940, p. 90.) 

Asta se întâmpla atunci și cred că nu ne vom schimba radical nici în viitor, hai să fim realiști. De 30 ani se produce o arhitectură "la metru pătrat", cautând doar profitul economic al dezvoltatorului. Atunci când nu cauți și nu se comandă a se produce artă (și, implicit, arhitectură de calitate), nu are cum să apară artă din neant. Este o problemă strict a celor cu bani, care au dezvoltat "pe persoana fizică" zeci de ani, și nicidecum a arhitectului absolvent al unei școli de calitate și nici măcar a arhitectului-funcționar public. Dar asta este strict părerea mea și mi-o asum.

Analizați în carte 470 de imobile, ieșite din tocul a 47 de arhitecți (43 români și 4 americani), dar nu vă rezumați strict la o analiză tehnică, ci faceți, plecând de la clădiri, o frescă a epocii, cu preferințele, modele și practicile sale. Regăsim aici întâmplări, personalități, obiceiuri, documente, vedem cum se trăia, cum au învățat oamenii să construiască și să locuiască, cum au crescut țesuturi urbane. Fiecare casă are o poveste și dumneavoastră v-ați străduit să intrați în aceste povești și să le recuperați. Care v-a impresionat cel mai mult, care e cea mai frumoasă poveste, dacă puteți alege una anume ? Dar cea mai urâtă?

Cred că cea mai interesantă mi s-a părut Vila Primului Ministru, denumită Vila Arethia Tătărescu din str. Polonă nr. 19, rodul colaborării celor mai importanți arhitecți ai acestui stil – Alexandru Zaharia și Ion Giurgea, urmați îndeaproape de către Milița Pătrașcu  (eleva lui Constantin Brâncuși). Este unul dintre proiectele unde un artist plastic (sculptor) important este cooptat în echipa arhitecților pentru realizarea unor detalii atât la interior, cât și la exterior. Azi, vedem zilnic pe internet imagini și randări 3d cu amenajări interioare ultra-elaborate, însă nicăieri nu apare în aceste perspective vreun tablou sau vreo operă de artă a unui artist contemporan. Avem un cult pentru gresii si faianțe cât mai scumpe, pentru materiale și piese de mobilier "de catalog", dar nicăieri nu vezi vreo bibliotecă sau vreun tablou contemporan…

Arethia Tătărescu, o femeie superbă atât fizic, cât mai ales moral – denumită și Marea Doamnă a Gorjului, cea care îl va convinge pe Constantin Brâncuși să realizeze ansamblul din Târgu Jiu – cred că a fost comanditarul perfect, reușind într-un mod excepțional să colaboreze cu doi arhitecți cu personalitate, dar și cu sculptori, meșteri, zidari, oameni simpli, realizând în final o casă ce va depăși cu mult necesitățile strict personale. Poate ar fi un exemplu de dat și celor care "bagă banu" în ziua de azi…

Evident că, atunci când se adoptă idei de import, apar și fenomene de tip kitsch, în cazul de față unul de tip mediteraneean. Mi s-a parut ciudat cum așa ceva a putut să apară la "case mari", cum e cazul vilei Ion Ghiață, proiect din 1941 al lui Gh. Simotta, din str. Atena 22, unde a "combinat" destul de neconvingător în fațadă elemente de tip clasicist (coloanele angajate) unite la partea superioară cu ogive de tip gotic-lanceolat. Bandoul de la cornișă parcă e făcut la traforaj sau la mașina de cusut, rezultatul în final nu este câtuși de puțin la nivelul casei de alături, din dreapta (la nr. 20), o lucrare tot de-a lui, însă cu o valoare estetică absolut excepțională, un punct de reper în arhitectura interbelică românească.   

Multe dintre aceste clădiri le-ați inspectat în persoană: v-ați dus să le vedeți, le-ați studiat alcătuirea nu numai din planuri, ci și în realitate, pe strada lor, pe amplasament. În ce stare le-ați găsit? Din aceste vizite, v-a rămas vreo impresie ce poate avea valoare generală privind modul în care ne tratăm spațiul construit cu moștenirea sa?

O da, desigur. Am reușit să intru pentru că am insistat cu cerbicie să intru în cât mai multe case, să văd, să fotografiez tot ce se poate vedea. Unii m-au lasat, chiar m-au invitat cu căldură să intru, povestindu-mi istorii ale casei și ale familiei lor, istorii care, din păcate, nu au putut fi menționate în cartea ce are deja 540 pagini… Cu unii am ramas într-o relație foarte strânsă, fiind considerat prieten de familie, și nu am cum să nu-i menționez pe urmașii industriașului Ionescu (proprietarii imobilului din Aviatorilor 53, proiectat de către arh. George Damian), britancii ce funcționează în Vila Tătărescu, dl. Nazar din imobilul Principesei Ileana din str. Gh. Mora 42, sau cei din blocul florentin. Din păcate, am îndurat și reversul medaliei, fiind izgonit cu bodyguarzii din dreptul caselor, fiind ‘invitat’ de a face poze pe trotuarul de alături…

Această arhitectură mediteraneeană poate a avut mai mult noroc, în sensul că a scăpat demolarilor din anii comunismului, pentru că mulți nomenclaturiști s-au mutat în aceste imobile. După anii ‘90, multe case au fost retrocedate și am observant că majoritatea descendenților (cu mici excepții, cum e cazul Mircea Nasta) au restaurat și au păstrat moștenirea culturală a înaintașilor, casele lor arătând neașteptat de bine. E cazul, cum am spus, al Imobilului Ionescu din Aviatorilor 53, al Imobilului Col. Rădulescu din Visarion 28 (lucrare a arh. Toma Marinescu), al Casei arh. Octav Doicescu din bd. Mircea Eliade, dar și al Casei arhitectului Ion Giurgea din str. Frumoasa 26, păstrată cu sfințenie de către urmași, având la interior un patrimoniu cultural absolut incredibil. 

Dar apare și reversul medaliei, care vine dintr-o subcultură a celor care se mută în astfel de case de patrimoniu și imediat le modifică, le mutilează sau, și mai rău, le demolează pentru a face blocuri ‘pe persoană fizică’. Majoritatea celor care fac asemenea orori provind ori din lumea unor "băieți cu epoleți", ce au cult pentru parcelările istorice din nordul capitalei, ori sunt simpli afaceriști fără nicio urmă de bun simț (pentru că de cultură nici nu poate fi vorba).

De la Maiorescu încoace, trăim cu complexul formelor fără fond și cu cel al culturii mici, iar în arhitectură acest lucru se manifestă poate mai pregnant decât în alte domenii. Probabil veți fi de acord cu mine că, în general, nu prea ne iubim nici cultura, și nici orașele în care trăim. De ce credeți că se întâmplă asta? De ce nu ținem mai mult la spațiile pe care le locuim? Ce ne lipsește? Sau ce le lipsește acestor spații?

Nu cred că putem generaliza această afirmație. Nu toți oamenii sunt la fel. Am întâlnit prea mulți oameni care iubesc aceste case și locuiesc în ele chiar cu riscul seismic serios pe care îl au acestea, căutând, cu toate mijloacele sumare pe care le au, de a le restaura. Am sfătuit mulți locatari că pur și simplu își riscă viața locuind în acele case și au refuzat categoric să gândescă că vor pleca vreodată de acolo. Asta nu spune decât că există un puternic atașament față de o arhitectură de calitate. Mai mult decât atât, observ că în ultimii ani s-au realizat restaurări valoroase ale unor imobile importante, existând deja un cult pentru restaurările de calitate, făcute de către arhitecți cu experiență. Nu pot să nu enumăr cazurile fericite, cum sunt: Casa Romașcu din str. Paris 19-21 (proiect al arh. Ion Giurgea, restaurat de către arh. Mina Sava), Casa av. Al. Alexandrini din str. Paris 46 (proiect al arh. Octav Doicescu, restaurat de către arh. Iulius Cristea), nenumarate proiecte de restaurare ale biroului de arhitectură STARH (arh. Iulia și Florian Stanciu), cum ar fi, ca să dau doar un exemplu, vila prof. Dimitrie Gusti din str. Herastrău, și multe altele! Mai mult decât atât, văd un interes deosebit el expaților ce lucrează în România de a prelua astfel de imobile și de a le restaura. Salvarea Palatului Adinei Woroniecka din Piața Lahovari a venit de la un cetățean italian.

Auzeam la tv, cu ocazia recentelor proteste din Franța, pe cineva afirmând cu importanță că sub nici o formă nu ne putem compara cu francezii, nici economic, nici social, nici civilizațional. Dumneavoastră ce credeți: în arhitectură, ne “comparăm” cu Franța? Sau, ca să formulez altfel: cum ne comparăm cu Franța în ceea ce construiam acum 100 de ani și cum ne comparăm în ceea ce construim azi?

Atâta timp cât nu ne putem compara social și mai ales din punctul de vedere al unui parcurs istoric, nu avem cum sa comparăm arhitectura. Relația este intrinsecă. Trăim practic într-o arhitectură realizată în mai puțin de 150 ani, când alții au pornit acest proces al unei identități arhitecturale cu multe sute de ani în urmă. România a avut și experiența nefastă a anilor 1948-1989, practic 40 ani când ne-am distrus nu numai arhitectura moștenită, dar și o cultură și chiar o identitate națională. Cu totul altul ar fi fost parcursul României, și implicit al arhitecturii, dacă, la 6 septembrie 1940, regele Carol al II-lea (un rege al culturii și un apropriat al arhitecților) nu ar fi fost detronat, lăsând un curs natural al istoriei noastre, continuându-ne parcursul liniștit sub Regele Mihai. Să nu uitam că sub Carol al II-lea au apărut oameni de cultură ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Brâncuși, cu care mărita Franță se fălește astăzi, pentru simplul motiv că i-a salvat de sub dictatura comunistă. A reface un traseu către lumea (și arhitectura) civilizată este un proces de durată și, din păcate, nu depinde întrutotul doar de noi. Dacă vom avea liniște, sunt sigur că lucrurile se vor îndrepta (încet, dar sigur) într-o direcție bună.

Remarcați, în cartea dumneavoastră, în mod repetat chiar, frumusețea deosebită a edificiilor, a unor detalii, a unor decorații etc. Gândindu-vă la ideea – cam stereotipică, e drept – că ceea ce e frumos e și bun, spuneți-ne: ce înseamnă “bun” în arhitectură? Și e adevărat că ceea e frumos e și bun?

Din păcate conceptul de "frumos" aproape că a devenit perimat în ziua de azi. Parcă ne ferim de a-l pronunța pentru a nu a deveni banali. Și asta, culmea, în contextul în care avem un studiu excepțional, scris încă din anul 1936. Petru Comarnescu a studiat la University of Southern California, unde a realizat teza intitulată "The Nature of Beauty and its Relation to Goodness", ce va fi tipărită în România în 1936 sub titlul "Kalokagathon, Elemente estetice ale eticii". O bază teoretică a conceptului de "frumusețe" o avem deci încă din perioada interbelică. Dar arta a evoluat între timp și căutările în lumea artistică (alta decât arhitectura) au explorat cu ostentație și altceva în afara acelei "stări de bine", de confort spiritual, pe care o avem în față atunci când afirmăm că ceva este "frumos". Nici nu vreau să mă gândesc la căutările din lumea fashion – haute couture, unde explorarea grotescului este o constantă a ultimilor ani. Designul britanic are un concept de "beauty in ugliness" dezvoltat încă din anii ‘60. 

Cred că în arhitectură este vorba de cu totul altceva. Atunci când nu îți propui ca lucrarea de arhitectură să fie o lucrare de artă (indiferent de ce stil sau orientare artistică ar fi ea), aceasta nu va fi o operă de artă, apriori. Atunci când vrei să obții metri pătrați, obții metri pătrați, nu arhitectură. 

Arhitectura eu o văd ca arta supremă, chintesența tuturor artelor. Arhitectura este și sculptură, și pictură, și teatru și poezie, dar și filozofie. Conceptul de "bun" în arhitectură poate fi doar atunci când ideile culturale și artistice au precedat funcțiunile primare al vieții. 

Un alt aspect pe care îl evidențiați adesea în creația arhitecților studiați în carte îl reprezintă coerența. Coerența în cadrul unei lucrări sau coerența de-a lungul unei vieți. Ce înseamnă "coerență" și ce aduce asta în arhitectură?

Evident că mă refer strict la coerența de la planșetă. Mulți oameni de cultură au avut un parcurs al vieții tumultuos și incoerent, dar opera lor este marcată de o coerență ce parcă neagă existența acestora câteodată. Cuvântul "coerent" poate avea două sensuri (dacă nu chiar trei). 

Mai întâi, vorbim de coerență atunci când un întreg este compus din mai multe elemente strâns legate și armonizate între ele. În acest sens, arhitectura are nevoie de coerență, în primul rând în demersul stilistic, prin asocierea unor elemente ce nu se contrazic stilistic, și am văzut că aceste asocieri, mai ales în expresia fațadelor, este un proces dificil (cu multe accidente chiar la case mari).

În al doilea rând, cuvântul "coerent" îl percepem sub aspectul de armonios, logic, ordonat, inteligibil, deslușit, toate sinonimele fiind practic proprii unei opere de arhitectură.

Și dacă tot am ajuns pe acest tărâm al valorilor morale, cum stăm cu etica în arhitectură? Cum stăteam acum 100 de ani și cum stăm acum?

Iarăși cred că nu trebuie să ne edulcorăm trecutul, în genul lui Sergiu Nicolaescu. Prea mulți o fac, dar un astfel de discurs e tipic pentru facebook, pentru cei frustrați și cu carte puțină. Am studiat sute de dosare de construire și pot spune că puține proiecte arată în realitate așa cum au fost autorizate. Incredibil cât de puține! Lucrurile s-au schimbat treptat în timp și se observă schimbările chiar în lucrările arhitecților din acea perioadă. Într-un fel arată proiectele de autorizare ale lui Ion Giurgea din ani ‘35-36 și altfel după anii ‘40, în sensul că, la nivelul redactării proiectului, lucrurile arată mult mai elaborat. 

Dacă însă ar trebui să vorbim de un fenomen pierdut, dar care era caracteristic perioadei interbelice, era acea ’versatilitate stilistică’ a arhitecților, a capacității debordante de a lucra simultan (și coerent) în nu mai puțin de 4 stiluri diferite. Se lucra în modernismul art-deco, apăruse acest curent mediteraneean, case neoromânești și, ulterior, în acel Littorio – musolinian. Acest lucru l-am mai spus și în carte: din păcate, după 1947, când politicul stalinist va impune un stil unic de factură sovietică, toată această "versatilitate creativă" va dispărea complet, înregimentarea într-un stil la modă devenind caracteristică fiecărei generaţii de arhitecţi, până în ziua de astăzi.

În privința eticii arhitecturii din ziua de astăzi, cred că sunt prea mulți factori care afectează acest lucru și nu este un lucru de neglijat. Dar ce trebuie știut este faptul că, în mod sigur, breasla nu are un instinct "de turmă", de protejare a greșelilor ce apar în spațiul construit. Nicidecum așa ceva. Mi-aș dori ca și alte bresele (spre exemplu, cei din justiție) să aibă spiritul și vocea critică (uneori cu o virulență ieșită din comun) care se manifestă prin grupurile de discuție ale arhitecților. Lucrurile vor evolua în timp și sunt sigur că, din punctul nostru de vedere, se vor schimba în bine. Asta ca să închid într-un ton optimist…   

Cartea “Curentul Mediteranean în arhitectura interbelică românească” este disponibilă în librării din întreaga țară, dar poate fi comandată și online, pe site-ul editurii Vremea sau din alte magazine. Lucrarea are 540 de pagini, un format generos, de 21 x 26.5 cm și prezintă cele mai importante construcții în stil mediteranean realizate în București, dar nu numai, în perioada 1930 - 1940, fiind prima apariție editorială  în cadrul noii colecții "Arhiteme" a editurii Vremea.