Arh. Mario Kuibuș: Bucureștiul este o împărăție la șapte împărați | Oameni în spațiu | VIDEO INTERVIU

Iată, în cele ce urmează, transcrierea integrală a discuției:

Radu Negoiță: Salutare! Bine ați venit la Oameni în spațiu, podcastul despre arhitectură, oraș și societate! Eu sunt gazda voastră, ca de obicei, arhitect Radu Negoiță. Lângă mine în momentul de față este colegul meu, Mario Kuibuș, unul dintre arhitecții care încearcă să facă Bucureștiul să fie un pic mai locuibil. Am zis bine?

Mario Kuibuș: Locuibil...

RN: Suportabil?

MK: Suportabil, un fel de acasă, cum vrei să îi spunem.

RN: Să vă spun puțin despre Mario. El este cel care face posibil biroul de arhitectură re-act now, care este unul dintre birourile cu o bogată activitate pentru o dezvoltare armonioasă a Bucureștiului. Și chiar pe site-ul vostrul, Mario, sunt foarte multe și diverse comezi de arhitectură. Și voiam să te întreb cum poate un arhitect să creeze și spații publice și noi interioare de clădiri și să aducă la viață clădiri vechi, să construiască de la zero case și blocuri? Cum funcționează instrumentul care permite versatilitatea asta creativă?

MK: Contează foarte mult structural, mental cum vezi lucrurile. Adică, dacă tu tot ceea ce consideri că este într-un fel sau altul arhitectură, generic vorbim, reprezintă un micro și un macrounivers, atunci pe undeva totul devine nativ.

RN: Deci, totul e arhitectură, indiferent că te ocupi de spații publice, că te ocupi de amenajări interioare ș.a.m.d.

MK: Da, pentru că este...

RN: E cuvântul vechi care le înglobează.

MK: E cuvântul vechi care le înglobează și într-un fel am putea asemui cu ceea ce ar fi arta astăzi, în contextul în care arta e greu ca s-o definești ca pe sculptură, pictură, grafică, video. Foarte mulți artiști astăzi sunt de la o expoziție la alta altceva. Sunt un artist visual media, deodată se descarcă într-o performance sau se descarcă într-o instalație foarte pragmatică. Practic, dacă ai un bagaj, un set de scule mentale, culturale, care de fapt te direcționează pe niște principii în care tu ai pe de o parte o temă la o scară, că e scara orașului, că e scara detaliului de mobilier, dar este o temă care reprezintă o funcțiune, reprezintă o situație dată, reprezintă, să spunem, un utilizator potențial, atunci totul devine simplu. Pentru că nu faci decât să surfezi în situațiile respective. Desigur, trebuie să te înarmezi cu ABC-ul de rigoare, pentru că tu nu poți să intri ca un profan, ca un novice în zona, să spun, spațiului public, fără să ai...

RN: Gradul de complexitate o impune.

MK: Exact. De asemenea, nu poți să intri în zona detaliului de arhitectură sau de mobilier fără să ai un mic bagaj de referință pe ceea ce înseamnă materiale, cum lucrează ele, cum se comportă reciproc.

RN: E ca și cum, dintr-un set de lego, dacă ai exercițiul mental al alcătuirii diferitelor construcții de jucărie din el poți să faci și-o mașinuță, dar poți să faci și-o căsuță și-un castelaș. Dar probabil că vei avea nevoie de o abordare diferită, având în spate aceeași intenție creativă oarecum.

MK: Exact. Și foarte important este sistemul. Practic tot timpul trebuie să înțelegi sistemul de referință și să vezi...

RN: Regulile fiecărui mediu în care intervii.

MK: Exact. Nu trebuie să fii în niciun fel într-un discurs autist, un discurs pe obiect, punctual, sau un discurs abstract, la nivel compozițional, fără raportare la sistem.

RN: Apropo de raportare. Mie mi-a plăcut foarte mult și voiam să te felicit cu ocazia asta pentru cum a ieșit Magazinul București, pe care firma voastră, re-act now, l-a refăcut, pentru că el era în paragină. Și, iarăși, Bursa de Mărfuri de la Rahova, voi ați reușit să-i redați o nouă viață – ambelor obiective. Ce ne poți spune despre provocările majore specifice fiecăreia dintre aceste două lucrări.

MK: Cum spuneam și înainte, iau în considerare foarte mult discursul sistemului. Sistemul reprezintă o întreagă paletă de actori – actori activi sau actori pasivi. Actorii pasivi reprezintă contextul, reprezintă istoria, reprezintă așteptările viitoare istorii, reprezintă utilizatorii accidentali. Dar zona asta activă e, desigur, cea mai importantă, cea în care utilizatorul imediat, discursul de valabilitate a detaliului care se rezolvă și cum se rezolvă spre a putea fi o soluție viabilă și temporal. Altfel spus, totul e o interogare inițiatică, fiecare proiect are această interogare și bineînțeles că la un moment dat trebuie să pui niște priorități în această interogare, nu poți să pui o sută de întrebări și la toate trebuie să le răspunzi.

RN: Care sunt lucrurile la care să nu renunți?

MK: Exact. Și care sunt pilonii principali ai fiecărui proiect.

RN: La Magazinul București, de exemplu, mi-au plăcut întotdeauna vitrinele alea de la intrare, pentru că sunt vitrine în jurul cărora te poți mișca. Și voi ați reușit să le păstrați. Din ce le-ați făcut, din policarbonat sau e sticlă curbată?

MK: E sticlă curbată de cea mai bună calitate. Tocmai astă a fost discursul, chiar am vrut să ducem și la extrem, într-un fel, să rezolvăm sticla semicurbă pe 180 de grade, nu ne-a ieșit. Aici, de exemplu, e unul din acei piloni de care vorbeam. Era imposibil de văzut un viitor Magazin București fără... De asemenea, era imposibil de văzut un viitor Magazin București fără o firmă puternică.

RN: Ca și cel vechi.

MK: Exact. Fiecare proiect este un proiect în sine și reprezintă o poveste în sine. Eu percep întotdeauna în abordare ca un blank page în ceea ce privește propriile elemente de referință folosite în alte proiecte. Bineînțeles că putem discuta pe marginea faptului ce înseamnă arhitectura de calitate a unor persoane de notorietate care s-au repetat în discurs formal. Nu contest valoarea unor asemenea obiecte de arhitectură. Eu personal nu am putut să mă identific într-o asemenea...

RN: Până la urmă ele nu sunt izolate, sunt parte ale unui țesut. Ele fac orașul și ceea ce ne transmite orașul în drum spre birou, în drum spre magazin, în drum spre un prieten. Treci pe lângă niște fațade, ele sunt parte din viața ta de zi cu zi, dacă tu treci pe lângă ele. Deci e chestie de responsabilitate, oarecum, așa cum zici și tu, să menții politețea caseler vie.

MK: Exact. Și să simți că ai un izvor cultural dedicat acelei situații și nu este o pastișă. Practic, asta a fost și e foarte important. Gândesc foarte mult sistemul și mi-e foarte greu ca eu să introduc într-un sistem elemente false, care n-au context.

RN: Am învățat la facultate, nu mai știu exact la care curs, cred că la Istoria arhitecturii, despre faptul că Magazinul București, dacă nu mă înșel, corectează-mă, te rog, dacă greșesc, era prima clădire din România care a avut o porțiune din planșeul pe care se calcă din sticlă. Am reținut bine? Aveau la etaje, astfel încât să treacă lumina între etaje.

MK: Da. A fost. El a fost, în istoria lui, construit în două etape, și a avut chiar de la proprietarul inițial, Bunescu, treceri diferite și stilistice pe fațadă. Inițial era mai subțire, pe urmă s-a dublat, s-a modificat, una peste alta s-a adaptat nevoilor pe care le-a avut el în timp. Dar definitoriu a fost la final exact această fațadă pe care am încercat să o reproducem cât mai mult la final. Ea putea să fie acea membrană către trecut, acea față către trecut.

RN: Interfața către o perioadă apusă, dar pe care nu trebuie s-o uităm. Și arhitectura s-a pus în situația asta, în slujba memoriei locului, acel genus loci al lui Norberg-Schulz despre care am învățat la facultate. Același lucru se poate spune, în materie de abordare, și despre vechea Bursă de Mărfuri din Rahova. Un lucru care mie mi s-a părut surprinzător în momentul ală, dar cu care m-am obișnuit repede și m-am bucurat de el era că deși exteriorul a fost păstrat exact în coordonatele alea ale fațadelor vechi, interiorul este modern și arată ca orice construcție renovată cu grijă din Occident. Adică, interiorul oferă tot ce e necesar pentru standardele secolului XXI, iar exteriorul a primit într-adevăr niște elemente care îl completează, îl fac să funcționeze, dar în același timp își păstrează dialogul ală, are vocabularul ală stilistic arhitectural vechi. Interiorul și la nivel de cromatică mi s-a părut deosebit, dar în același timp e foarte tineresc. Cum ați făcut procesul astă să funcționeze? Cum au fost deciziile în materie de ”Domne, aici pun portocaliu, acolo pun verde. De ce fac chestia asta? De ce să nu păstrez pur și simplu ce era vechi?”.

MK: Principiul de bază al lucrurilor este să nu creezi lucruri nefuncționale, să nu faci arbitrariul să decidă, să nu aduci șansa viitoarei opere terminate să-și închida porțile la un an sau doi după ce ai făcut-o pentru că ai o atitudine greșită.

RN: Și pentru că ea nu poate să intre în dansul modern al societății, care societate are acum alte nevoi față de aia de atunci.

MK: Absolut. Asta e de fapt toată discuția. Și atunci, pe de o parte, trebuie să fie ceva funcțional și să fie flexibil funcțional. Te gândești ce faci peste doi ani, știi, dar peste zece ani și 30 de ani, nu știi. Și atunci, dacă tu creezi o structură care răspunde unei diversități de posibilități, e ok.

RN: Voi ați pregătit construcția cea veche pentru viitor.

MK: Asta e… ca într-o carte… o monografie în care chiar titlul monografiei este Organisme reactive. Și nu întâmplător discursul despre care vorbesc se duce într-un discurs de arhitectură adaptabilă, arhitectură care să fie un organism reactiv, o scenă. Practic, noi să oferim scene pentru viitoare spectacole. Spectacole care înseamnă de fapt funcțiuni viitoare.

RN: Te completez cu un citat din arhitectul Yoshio Taniguchi, care a spus la un moment dat ”Arhitectura este ca o ceașcă. Dar eu aș prefera ca oamenii să de bucure de ceai”. Citatul e aproximativ.

MK: În fine, să poți să savurezi acel ceai. Că se va schimba ceaiul în timp, acel ceai nou să poți să-l savurezi în continuare. Asta e și discuția, noi să putem să oferim spații care să fie ușor refuncționalizate într-un fel.

RN: Următoarea întrebare ar veni ”Domne, bun, să zicem că arhitectul are până la urmă o intenție generoasă de a reda orașului, ceva ce orașul avea, dar într-o manieră îmbunătățită încât orașul să se poată folosi de el în mai multe feluri”. Dar mai există un actor aici pe care încă nu l-am luat în calcul: clientul. Ce se întâmplă dacă el se pune de-a curmezisul? Cum ai refuzat vreodată un client? Unul cu care ți-ai dat tu seama că nu ești compatibil.

MK: Asta e simplu. În primul rând, vreau să văd ca acel client e o persoană care a venit către un specialist, și nu este un specialist. Pentru că în clipa în care clientul este un specialist și el vorbește peste tine și se aude doar el și tu ești un context întâmplător ca oricine altcineva îmi dau seama că nu am ce să discut cu acea persoană și îl refuz, normal, politicos, și nu are sens să încercăm unul în fața celuilalt nimic. Totul este un parteneriat între potențialul beneficiar și tine, ca specialist. Dacă tu nu ești în poziția doctorului, înseamnă că persoana respectivă nu-i bolnavă. Doar așa funcționează, pentru că numai așa poți să-i dai soluții, pentru că respectiva persoană, că e instituție sau că e o persoană, ea vine ca să își rezolve boala pe care o are. Nu are destul spațiu pentru orice. Orașul, la rândul său, are o carie, și trebuie rezolvată caria. Sau orașul e instabil, e imobil, nu se deplasează sau se deplasează într-un picior. Și atunci tu nu poți să fii decât un partener în această discuție. Nu poți să fii în niciun fel un maseur. Tu ești exact ce spuneam.

RN: Ești chirurg, mai degrabă. Bun. Și atunci, în situația asta, să se implice arhitecții civic?

MK: E discursul de implicare civică, dar la modul direct, de tip pur, ONG-ist, în care tu te duci pe probleme diverse. Dar asta nu înseamnă neapărat că cine, ca arhitect mă refer, se implică social, civil, arhitectural urban e automat și un expert. Altfel spus, dacă nu ai expertiză, tu ca arhitect, pe o anumită temă, nu poți să emiți pretenții profesionale. Poți să emiți pretenții profesionale dacă ești un expert și ai avut o experiență pe anumite chestii și atunci normal că zici ”Da, OK, vin cu contrapropuneri sau cu ceva sau cu ceva practic sau cu ceva exemple către o problemă”. Dar nu un acționism din ăsta așa simplist.

RN: Radical doar de dragul revoluției.

MK: Da. Și dus dintr-o energie, așa, naivă posibil, din punctul de vedere al unei expertize.

RN: Am observat, Mario, că există situații în care, ca arhitect, te implici pentru o problemă care ține de oraș, îți spui părerea public, îți asumi că vei fi judecat de ceilalți și există actorii ceilalți, care au niște interese pur mercantile și lor le e cel mai ușor să te bage în cutia de ongist rău intenționat, ciudos sau cineva care are parti-pris-uri în zona aia. Societatea noastră, unde scandalul s-a încetățenit atât de mult la nivelul discursului public, , chiar și buna intenție argumentată profesional, din nefericire, uneori este deturnată de cei care au intenții mercantile.

MK: La noi într-adevăr nu este o contorizare, dacă te uiți și în discursurile televizate sau în orice discurs public, nu țelul sau rezultatul discuției contează, ci pur și simplu înfruntarea în sine. Din păcate, e un discurs din ăsta patriarhal pe care eu îl văd foarte mult venind dintr-o cultură din asta prost înțeleasă ortodoxă. În care, pe undeva, Biserica nu ajută, ci din contră încurcă. Altfel spus, sunt multe reflexe la zona rurală în care comunitatea... În mare partea orașul este un produs al multor personalități venite din rural, frustrat. Discursul cu să moară capra vecinului e unul real. Tu te duci la biserică în spațiul rural, nu ți se zice nimic despre comunitate și importanța comunității, ți se zice despre relația ta cu Dumnezeu și cum te raportezi și practic neexistând alt reper de rotiță în sistem. Dacă ar fi o viziune a Bisericii pe care să ți-o dea ție, să-ți spună că tu ești parte a unui sistem și fiecare rotiță care se știrbește produce probleme, atunci când vii acasă de la biserică tu în continuare crezi că tu esti patriarhul casei.

RN: Și ai legătură doar cu Cerul. Și tu dacă te simți corect față de restul comunității, oarecum nu mai ai responsabilități.

MK: Nu există cuvântul ”comunitate”, pentru că tu ești în relația în care tu trebuie să ai grijă de tine și eventual de cei apropiați, dar tu faci totul. Tu ești o cazemată, ești un do it yourself pentru toate. Tu faci agricultură, faci arhitectură, faci educație cu toți acasă nu neapărat intelectuală. Pur și simplu, tu vii cu aceste reflexe, tu copil, crescut în acel mediu...

RN: Și le proiectezi la oraș.

MK: Înfometat de a face ceva în oraș, de a deveni imediat cineva, pentru că dilentatismul din familie îți dă șansa să zbori unde vrei tu în mintea ta. N-ai o pioșenie a încercării și a deschiderii ușilor și a vedea detaliile. Și de-aia la noi nu se văd detaliile.

RN: Și nici alte puncte de vedere, ale celuilalt, ale apropiatului.

MK: Pentru că nu se ascultă unul pe altul și nici nu vrei să vezi vecinul sau vecina, de ce e așa sau de ce ar putea fi altfel.

RN: Dacă nu mă înșel, în 2018, Bucureștiul a fost și el în competiție alături de Timișoara pentru titlul de Capitală culturală europeană, iar statutul ăsta i-ar fi adus atenția turiștilor, i-ar fi adus investiții. Dar pentru ca lucrul ăsta să fi fost posibil ar fi trebuit ca Bucureștiul să-ți rezolve niște probleme de trafic prin ceea ce discutam noi, Planul integrat de dezvoltare urbană. Ce s-a întâmplat de Bucureștiul și-a pierdut șansa și Timișoara a câștigat? Ce n-a mers, ce n-a funcționat la acest PIDU? Care e povestea?     

MK: PIDU-l încă este în desfășurare contractual cu primăria. Problema unui proiect de spațiu public pentru București este foarte complicată. În primul rând, e o problemă că noi suntem singura metropolă care are doar șase sectoare. Poți să te uiți la oricare metropolă și mai puțin de 14 districte nu găsești. Faptul că tu nu poți să ai o administrare într-o unitate totală. Am mai avut la un moment dat un articol în care spunem Bucureștiul este o împărăție la șapte împărați. Pentru că nu e ok ca tu să ai șase primari de sector nominalizați prin alegeri, care sunt efectiv pe aceeași poziție ca primarul general, în contextul în care o metropolă în nici un exemplu european, mondial, nu poate funcționa așa.

RN: Adică spui că primarii de sectoare au prea multă putere?

MK: Au foarte multă putere. În nicio variantă europeană nu-i găsești că se aleg nominal. Alegi consiliul local, cum e și la Viena, că am experiența Vienei, fiind acolo mai mulți ani, am trăit, locuit. Sunt 23 de bezirke, districte, sectoare. Și practic alegi consiliul local, se aleg 23 de consilii locale, prin alegeri locale. Dar consiliul local al fiecăruia dintre acele districte își alege președintele. Dar președintele este un manager administrativ al unor fonduri care vin de la primăria mare, primăria Vienei. Respectivul district primește planul de investiție, bugetul. Tu ai dreptul să ceri ordinea lucrurilor să se desfășoare. Dar nu vii tu să inițiezi, să îți spui numele, să devii viral și să-ți impui împotriva primarului general diverse chestii sau să tu să dai autorizație. Nu există așa o nebunie. La autorizația de construire mă refer acum.

RN: E vorba de un anume tip de descentralizare inteligentă pe care ei au reușit-o în Viena. La noi, genul ăsta de decizii, pentru a nu deveni impopulare și a nu se pierde felii de electorat, probabil că le-a fost foarte greu de implementat și probabil de-asta a suferit și bidul. Ce ar fi adus bidul dacă ar fi fost gata în 2018?

MK: Ar fi adus spații publice în primul rând, spații pietonale. Strategia este simplă, este ceea ce se întâmplă și la Viena, ceea ce se întâmplă și în Londra și în alte orașe. Se încearcă eliberarea străzii de mașini imobile, practic acele mașini parcate pe stradă, care sunt o mobilă urâtă.

RN: Exact. Să fie ascunsă undeva în niște dulapuri de mașini, care sunt parcările subterane sau supraterane.

MK: În principiu, subterane, pentru că supraterane reprezintă iarăși niște obiecte urâte. Vorbim de centru, nu vorbim de periferie, unde sunt concepte moderne de park and ride și nu are de ce nimeni să-și pună problema unor parcări subterane scumpe. Exemplu simpu: astăzi în Viena, acum trei luni de zile, s-a dat în folosință în parcaj de patru niveluri, subteran, de aproape 400 de mașini, care e în zona Neuer Markt, o piață lunguiață, pe care o practic o transformă majoritar într-un spațiu public pietonal, eliberează vreo 30 de mașini de suprafață, dar de fapt nu se face o legătură direct proporțională ce va veni cu ce-a fost, ci se observă sistemul. Sistemul ce înseamnă? Sistemul înseamnă că vreau ca Viena, centrul Vienei să fie mai populat, să fie mult mai flexibil la nivelul pietonilor, dar să fie și mai accesibil pentru categorii de oameni care ar veni cu mașina, sunt familii de două, trei persoane, vin din bezirke-ul 23 și nu e nicio șansă să vin cu bicicleta sau cu mijloace de transport în comun într-un mod decent, la o anumită oră. Și nu sunt într-o situație materială limitată încât să nu-mi permit să plătesc dacă vreau cu o mașină momentan diesel, dar viitoare electrică să plătesc acel loc de parcare. Discuția este că primăria Vienei oferă centrul ca o scenă, o scenă mărită. În loc să am acele străzi cu trotuare mici am deodată o stradă fără trotuare, pentru că nu mai este nevoie.

RN: Sunt oameni, în loc să fie mobilele urâte vopsite în toate culorile.

MK: Exact. Ăsta este proiectul PIDU, are un proiect din cele 20 de proiecte ale sale zis proiectul 8, traseu preponderal pietonal și de bicicliști, care are 42 de subproiecte și care de fapt e o buclă de vreo 10 km care unește așa-zise camere urbane, care sunt niște camere cu o entitate specifică atât cultural, cât și instituțional. Deci într-un fel sau altul este o sinergie a unor lucruri. Și din acest context, această buclă într-un discurs de traseu safe creează un flux continuu și totodată înveți orașul cu istoria lui mai veche sau mai nouă. Dar, ce- foarte important, leagă nordul cu sudul peste Dâmbovița prin două poduri, Podul Calicilor și Podul Mihai Vodă.

RN: Primăria s-a ocupat zilele trecute și a zis că scot caietel de sarcină la licitație.

MK: Da, e unul dintre cele 62 de proiecte ale PIDU-lui, care la rândul lui are și el o parcare subterană, care face ceea ce povesteam că face și Viena și Amsterdam și alte orașe. Scoate toate mașinile de suprafață din spatele Curții de Apel și dă șansă unui spațiu public care nativ vine din zona nordului, nordul tot timpul populat care se bloca și se blochează în Dâmbovița, dând șansă redescoperirii Podului Calicilor, este vorba de fapt de Calea Rahovei, pentru că Podul Calicilor, ca și Podul Mogoșoaiei, reprezenta calea, nu reprezenta podul. Era și pod, bineînțeles, dar și-a schimbat denumirea într-un moment dat în Calea Rahovei. Și atunci Podul Calicilor nou, care este un pod, de fapt nu e un pod, o punte, ci e oferit ca un spațiu public larg în care te întâlnești și în care poți pe axa nord-sud-est-vest, oferă și posibilitatea unei promenade pe ambele maluri ale Dâmboviței, printr-o zonă de promenadă în consolă peste apă, ăsta e un proiect distinct în cadrul PIDU, atunci există acea zonă de întâlnire, acea placă de întâlnire, ca o celebrare a situației noi create, în care poți să ai perspective către diversele lucruri ce se întâmplă, că e vorba de tribunal, că e vorba de Centrul Vechi sau de așteptarea traseului care te duce traversând Bld. Unirii către George Georgescu.

RN: Am remarcat și mă bucur că ai pus problema așa. Când ai vorbit despre buclă ai spus despre unirea anumitor zone care are fiecare amprenta ei culturală. Pentru că Centrul Vechi îl simți într-un fel când te plimbi prin el, zona Unirii, care oarecum e mai rece și a fost epurată de partea cu halele care după părerea mea sunt o pierdere inestimabilă, este o altă zonă care trăiește altfel, zone cealalte și plimbându-te prin ele, prin bucla asta chiar ai putea să experimentezi să-ți înțelegi mai bine orașul. Adică să nu-l simți fracturat cum e acum, de treci pe lângă niște fărâme de peisaj ca într-un decor de treatru. Totuși, ăsta e un tren pierdut, pentru capitala europeanaă culturală. Bucureștiul ar fi putut să câștige. De ce s-a pierdut trenul?

MK: S-a pierdut trenul pentru că PIDU a fost obturat tot timpul de arhitecți. A fost ușor acaparat și e acaparat de orice politician în principiu care are o viziune cât de cât coerentă asupra a ceea ce înseamnă un sistem, un oraș și ceea ce înseamnă bunăstarea și confortul unui oraș. Dar în schimb arhitecții sunt din păcate exact din discursul ăsta cultural foarte egoist.

RN: Capra vecinului.

MK: Exact. E ca într-un mariaj: niciodată nu o să poți tu să ai o corespondență 100% și atunci trebuie tu să accepți, eu, oricine din breaslă, să înțeleagă că dacă eu am șansa să o blochez, eu să spunem președinte de comisie tehnică, eu președinte al ordinului București, eu arhitect-șef, eu consilier al primarului x sau y.

RN: Adică să nu fie blocajul regula, ci să fie colaborarea loială pentru scopul comun.

MK: Să vedem că asta este o oportunitate și faptul că eu vin cu ceva care nu modifică nicio structură a orașului, în sensul în care am făcut un bloc precum eu știu care, care așteaptă să fie demolat și nu mai știi cine să-l demoleze. Vorbim despre o intervenție foarte puțin invazivă.

RN: La nivel de țesut.

MK: Exact. În contextul în care nu s-a făcut nimic. Singurele exemple de spații publice realizate sunt toate niște abuzuri. Adică primarii de sector care au făcut, nu stau să nominalizez aici, n-au făcut PUZ-uri, nu i-a interesat niciun PUZ după ce au făcut, au făcut fără nicio coordonare sau intervenție din altă parte. N-a fost nimeni întrebat la această situație. Iar pe de altă parte, faptul că primăria mare își dă toată lumea cu părerea pe ceva care este minor. Haideți să facem nu un PIDU, să facem 100 de PIDU. Haideți să avem idei și să le ducem pe toate... Nu e un discurs sănătos în contextul în care...

RN: Unul propune și celălalt doar blochează din principiu…

MK: …Mie nu-mi place podul ăsta lat, mie îmi place îngust, eu podul lat îl văd mai încolo. Nu e ăsta subiectul, hai să facem 100 de poduri sau să facem alte speculații, dar să discutăm sistemic.

RN: Corect, să discutăm cum putem să schimbăm astfel încât să fiu și eu mulțumit și nu facem podul lat așa, ci îl facem pe jumătate, dar ideea cu bucla rămâne. Ea are valoare, ideea în sine.

MK: Da. Și dacă tu propui un context, are o logică, nu? Podul ca atare nu e doar o punte. E parte din ceva ce vrei să se întâmple, să fie ca o sufragerie. O sufragerie care ajută pe toată lumea, nu deranjează pe nimeni, de ce să ne blocăm în chestia asta? Și în acest context au existat tot timpul aceste păreri de blocaj, în care mai bine să nu se facă nimic decât să se facă ceva.

RN: Ceva cu care eu nu sunt de acord.

MK: Eu, personal, nu-mi place mie.

RN: Da. Cred că avem o problemă cu colaborarea în general în societatea noastră. Scria, de exemplu, Daniel David în ”Psihologia poporului român” despre faptul că sentimentul principal al românilor față de ceilalți români este neîncrederea. Și atunci suspiciunea probabil duce și la o suspendare a unei colaborări loiale pentru binele comunității. Apropo de lucrul ăsta, la un moment dat discutam cu un prof din străinătate, el venise de la o facultate din Statele Unite, despre cât de frumos reușiseră niște studenți din Finlanda, asociația lor de studenți arhitecți, au strâns contribuțiile membrilor din 1900 toamna și până acum. Și după vreo 70, 80 de ani de strâns contribuțiile membrilor, în care ăia din 1930 contribuiau din bună credință pentru a se ajuta unii pe alții, pentru a ajuta comunitate, în anii 70 au ajuns să aibă suficient de mulți bani astfel încât să-și facă un super campus. Deci, practic, timp de 60, 70 de ani, niște generații au contribuit din bună credință și din atașament față de spiritul de comunitate, iar niște nepoți de-ai lor au ajuns să se bucure până la urmă de gestul altruist al bunicilor. Și au colaborat foarte bine, au avut angajat arhitect, au avut un caiet de sarcini. Nu mai știu cum se numea campusul ăsta, dar l-am văzut în niște fotografii și pot să spun că m-a impresionat. Era o chestie de bun simț, la scara umană, studenții beneficiau de săli pentru studiu care erau în afara facultății oarecum, aveau partea lor de cămine. Ne cam lipsește treaba asta.

MK: Important este discusul ăsta de sistem. Și sistemul funcționează dacă îl vezi, dar dacă nu-l vezi nu îți dai seama unde ești.

RN: Dacă te izolezi și îți pui ochelarii de cal...

MK: Era la un moment dat prin anii 70 un documentar al lui Carl Sagan și care tocmai asta și discuta. Spunea, uite, avem mărul ăsta și el zboară, dar pătratele astea pe care le avem aici pe masă în 2D habar n-au că e un măr deasupra lor. Asta este realitatea noastră. Dacă tu vezi cu ochelarii de cal, cum spui, tu ești pătratul ală, nu vezi că alții zboară cu merele pe sus.

RN: Hai să ne întoarcem un pic la arhitectură. Ce e arhitectura din punctul de vedere al unui om care a pus suflet în atât de multe proiecte? Știu că poate sună puțin siropos, dar până la urmă suntem ca arhitecți oarecum condiționați să punem ceva din noi în ceea ce facem. Ce e arhitectura pentru tine? Cum o simți?

MK: Arhitectura în primul rând înseamnă o acțiune destul de zilnică între orele de program, care înseamnă la mine într-un caz fericit 9 seara, când ajuns să mă întorc acasă. Dar ce înseamnă? Înseamnă pasiune. Pasiune e un cuvânt devalorizat în parte, dar sincer nu găsesc echivalent. Mi-a intrat asta de mic, de la opt, nouă ani s-a lipit de mine ideea de a fi arhitect.

RN: Cum s-a întâmplat? Adică cum de la opt, nouă ani?

MK: Niște musafiri care au venit în vizită au vorbit despre arhiteți la un moment dat și ce însemna în anii 20, 30 arhitectul ca prestanță. Era acea persoană verticală, cu o prezență deosebită, un costum, un papion, care vorbea simplu, elevat și toată lumea îl asculta și se întâmpla să facă și chestii minutate. Mergând spre școală zilnic, pe strada Nicolae Iorga am tot observat diverse plăcute, arhitect, arhitect, arhitect, arhitect și atunci mi-am pus întrebarea...

RN: Ăștia care sunt atât de magnifici la petreceri ia uite ce chestii faine fac. Vreau și eu!

MK: Exact. Și am zis, ia uite că e ceva interesant. Oricum, eu desenam case, la nivelul copilului. Am avut o dilemă la un moment dat, ce se întâmplă dacă pică casa, poți să o dai în bară ca arhitect? Și am primit răspunsul peste câteva luni că inginerul constructor are o mare problemă.

RN: Stai liniștit, structuristul e cu problema asta.

MK: Și am zis, a, nu ține de noi, super! E perfect atunci, pot să cadă toate casele!…

RN: Crezi că obiceiul cu plăcuțele ar trebui să-l reînviem? Pentru că eu cred că e ceva de trasabilitate. Domne, eu, x, am făcut aia, judecă-mă!

MK: Pe undeva eu zic că e benefic. Pentru mine a fost benefic, la modul aspirațional, pentru că mi-a dat o proiecție, uite, e cineva fizic.

RN: E o persoană.

MK: Exact, e un om sau o firmă, măcar înțelegi sistemul. Nu este un cloud care a produs ceva, nu este un AI, deși mi-ar plăcea să avem acum o discuție despre ce înseamnă și cât de mult o să înlouiască AI-ul totul în societate, inclusiv arhitecții.

E benefic. E și o problemă culturală la noi, pentru că la noi ideea de a înțelege arhitectura și ce face ea nu e foarte clară. Când cineva produce ceva frumos măcar îl conștientizezi și zici, a, uite, îi focuzezi și numele. Nu sunt doar tablouri fără nume. Atunci cumva ai și-o conștiință, o atitudine culturală diferită ca poziție de start.

RN: Am trecut la un moment dat când am fost pe la sora mea, aici, pe lângă un bloc deosebit de frumos. Era un bloc cu o fațadă în zigzag și care avea deasupra un fel de placă cu niște goluri circulare. Și am zis, mama, ce tare a fost tipul care a gândit blocul ăsta. Cine-o fi fost? Și m-am uitat și era plăcuța: Tiberiu Niga. Mie îmi place Tiberiu Niga. Este un arhitect foarte bun.

MK: Este.

RN: Mă rog, a fost. A fost un tip deosebit care chiar a lăsat niște lucruri faine în spate.

Bun. În condiții astea, ce sfat ai da tu, Mario Kuibuș, cuiva care vrea să-și facă o casă?

Cum să-și aleagă un arhitect bun și unde să-l găsească?

MK: Aici ține foarte mult de acea conlucrare la nivelul cultural. Sfatul e greu, că ține de persoană. Dacă e o persoană deschisă...

RN: Adică un coleric și un sangvinic și-ar căuta arhitecți diferiți?

MK: Exact.

RN: Deci spui că ingredientul secret este afinitatea personală.

MK: Afinitatea este ingredientul de bază.      

RN: Mario, a fost o discuție foarte interesantă și cred că cei care ne urmăresc pot spune că se despart de noi înșelegând mai bine anumite lucruri. Mă refer mai ales la cei din afara profesiei de arhitect, pentru că cei ca noi au mai intrat cu paradigmele astea în contact. Mulțumesc mult că ai fost alături de noi!

MK: Și eu mersi de invitație!

RN: Poate și cu altă ocazie să continuăm discuția pentru că a fost o discuție foarte interesantă.

MK: Cu mare drag!

Pentru mai multe informații despre activitatea biroului de proiectare condus de către arh. Mario Kuibuș, vizitați www.re-act.ro.