Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc: Carmina Gheorghiță
„Fără voluntari nu ar exista obiectivele îndeplinite, nu ar exista miile de copii inspiraţi, nu ar exista premiile, nu ar exista spațiul în care să putem visa și să clădim un viitor mai bun pentru noi toți, nu ar exista efervescența care mână De-a Arhitectura. Activitatea asociaţiei există mulţumită sutelor de voluntari care ni s-au alăturat, vreme de un atelier, vreme de un an şcolar sau mai mulţi, cu dedicare şi maximă seriozitate. Noi, echipa De-a Arhitectura, voluntari şi noi de multe ori, le mulţumim!
Seria «Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc», lansată în septembrie 2016, și-a propus să vă prezinte voluntarii noștri – arhitecţi, urbanişti, peisagişti, designeri, ingineri, studenţi – să ofere o platformă unde aceștia să povestească despre ei, despre proiectele pe care le desfășoară în domeniile în care profesează, dar şi despre alte iniţiative din care fac parte şi care schimbă faţa lumii dincolo de cadrul pe care noi l-am oferit.
Ne-am bucurat şi ne-am entuziasmat de fiecare dată când am descoperit lucruri pe care nu le ştiam despre voluntarii noştri şi ne dorim să ne lăsăm inspiraţi şi cuceriţi în continuare de cei care ni s-au alăturat de-a lungul timpului sau ni se vor alătura în viitor, să aflăm puţin din povestea sau istoria fiecărui individ în parte.
Carmina Gheorghiță a venit în familia De-a Arhitectura la Iași, în 2015. A lucrat cu liceeni la prima ediție a programului «Urban Up! Mediu construit pentru liceeni», a îndrumat ateliere de Club, a predat ca voluntar la clasă în mediul rural, iar din 2021 Carmina este coordonator local De-a Arhitectura Iași (est). Este șef de lucrări la Facultatea de Arhitectură din cadrul Universității Tehnice Iași. Carmina iubește curiozitatea și sinceritatea copiilor, apreciează munca în echipă și consideră că De-a Arhitectura a fost cel mai frumos proiect în care s-a implicat până acum. Vă invităm să citiţi mai departe şi să aflaţi povestea unui alt voluntar De-a Arhitectura.” – Asociația De-a Arhitectura
Ce te-a determinat să studiezi arhitectura şi să devii arhitect?
Îmi amintesc că în copilărie, cred că aveam vreo 8 sau 9 ani, lângă casa bunicilor mei, într-un orășel din Bucovina, începuse imediat după ’90, într-o vară, un șantier de extindere a unei clădiri. Noi îi spuneam „bibliotecă”, însă nu știu sigur dacă într-adevăr era o bibliotecă. Eram foarte curioasă și urmăream de la balconul casei, peste gard, zilnic, cum… crește „casa”. Mi se părea fascinant cum oamenii aceia plini de praf și extrem de gălăgioși așezau cărămizi una peste alta și se înălța… „o casă”. Dar nu m-am gândit atunci să mă fac arhitect; decizia a venit mult mai târziu, spre finalul liceului.
În școala primară a început să îmi placă mult matematica, meritul doamnei Dascălu, care explica cu multă răbdare toate problemele acelea complicate; mi-aduc aminte de cea în care trebuia să muți apă dintr-o sticlă în alta ajutându-te de o altă sticlă; mi se părea cumplit. Aveam și o oarecare înclinație spre desen, moștenită probabil de la tata, deși nu am desenat nici pe departe vreodată la fel de frumos ca el. Bunica păstrase un bloc de desen cu câteva schițe din copilărie ale tatălui meu – mereu mă uitam la ele și comparam modestele mele încercări cu cele ale tatălui. Dar da, mi-a plăcut mult matematica, și asta cred că mi-a dezvoltat un mod de gândire analitic și aplicat.
Nu știu nici până azi de ce am ales să studiez arhitectura. Primul gând către arhitectură se formase în mintea mea undeva prin clasa a IX-a, însă abandonasem această idee, la „sfatul” unui consilier școlar. Acum zâmbesc și îmi dau seama că acea doamnă consilier habar nu avea ce face un arhitect sau un inginer, iar testele acelea pe care le completasem noi erau complet irelevante. Așa că am alungat Arhitectura din mintea mea și am început să mă pregătesc pentru Farmacie, însă intuiția mea îmi spunea mereu că de fapt alegerea potrivită pentru mine e Arhitectura, și nu Farmacia. Așa că într-o dimineața, din senin, m-am întors la 180 de grade și am spus: „Eu merg la arhitectură”. Îmi amintesc și acum că era în mai sau în iunie, sâmbăta pe la prânz, când i-am spus tatălui meu că eu aș vrea să studiez Arhitectura și că am nevoie de îndrumare. Și atunci a început cea mai frumoasă aventură a vieții mele, aventură care de altfel continuă și acum.
Așa că, la câteva zile de la această întâmplare, m-a dus tata într-o după-amiază să îmi arate Facultatea de Arhitectură din Iași. Și acum, după aproape 20 de ani, încă am vii emoția și uimirea pe care am simțit-o când am intrat în holul de la parter. Era vara, după-amiaza, studenții cred că erau în sesiune, școala era goală. Însă lumina de după-amiază care umplea spațiul central al clădirii, copacul din curtea interioară și transparența ferestrelor (puteai să vezi de afară în ateliere) și desenele, toate planșele acelea care erau expuse peste tot m-au marcat profund. Pentru mine era o lume întreagă a cărei poartă atunci se deschidea. La câteva zile după vizita la școala m-am întors și l-am cunoscut pe domnul arhitect Mihai Apetrei și nu a mai fost cale de întoarcere.
Ce aspecte ale felului cum ai fost crescută sau ai fost educată ţi-au modelat principiile sau filozofia de viaţă/în meseria de arhitect?
Cred că modelele din copilărie sunt determinante pentru ceea ce devenim. Am avut imensa șansă de a avea o familie armonioasă și foarte iubitoare, în care valorile primordiale erau corectitudinea, seriozitatea, respectul față de celălalt și respectarea promisiunilor făcute, principii după care mă ghidez astăzi atât în plan profesional, cât și personal. Bunica paternă mi-a oferit cele mai frumoase lecții de generozitate: m-a învățat că e important să împarți cu ceilalți și să ajuți dezinteresat; m-a învățat că dacă tot trebuie să faci ceva, indiferent ce, atunci trebuie să-l faci bine, să pui pasiune și suflet în ceea ce faci, chiar și atunci când nu merge totul ca pe roate.
Cine sau ce a avut cea mai mare influenţă asupra muncii tale până în prezent?
Cea mai mare influență asupra mea a avut-o domnul arhitect Mihai Apetrei. Practic, el m-a învățat să țin creionul în mână; cu el am făcut pregătirea la desen pentru admiterea la facultate. L-am admirat foarte mult; el reușea să ne transmită pasiunea lui pentru arhitectură, pentru detalii și explica orice, de câte ori era nevoie, până totul părea foarte simplu și logic în același timp. De la dânsul am dobândit un anumit mod de a gândi și respectul față de profesia de arhitect. Cred că el a fost primul, iar ulterior au mai existat câteva persoane care au jucat un rol foarte important în devenirea mea ca arhitect… și aici nu îi voi aminti pe toți, pentru că acum realizez că sunt foarte mulți, iar o parte din ei mi‑au devenit între timp prieteni apropiați. Însă trebuie să îi menționez și să le mulțumesc în același timp lui Iulian Vagner și doamnei Carmen El-Sabeh.
Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?
Nu mai știu în ce an am început colaborarea cu De-a Arhitectura. Ca timp aș spune că în al doilea an de De-a Arhitectura la Iași. Știam de activitățile asociației, urmăream pe Facebook și citeam destul de des noutățile și mi se părea o idee grozavă programul „De-a arhitectura în orașul meu”. Era exact ce îmi lipsise mie în școală. Îmi amintesc că la primul call pentru arhitecți am ezitat, nu știam dacă pot lucra cu copii, dacă aș fi un voluntar potrivit. Însă simțeam că până atunci am primit enorm de mult de la lume, de la… nu știu… univers, și simțeam că e timpul să încep să întorc măcar o mică parte din binele primit înapoi. Și în al doilea an m-am înscris. Nu am avut nicio așteptare, nimic, eram mult prea speriată și neîncrezătoare că eu aș putea vreodată să mă descurc în ipostaza aceasta de a merge și a-i învăța pe alții despre mediul construit.
Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Cel mai mult mi-au plăcut copiii, de fapt curiozitatea și sinceritatea lor. Eu am mers în mediul rural, la școala din Miroslava în primii ani. Copiii nu mint când stai în fața lor, ei au o rezervă nesfârșită de curiozitate, energie, entuziasm, creativitate și spontaneitate.
Mi-a plăcut faptul că aceste cursuri se predau în echipă cu un învățător care vine cu experiența sa pedagogică, face legături între cursul De-a arhitectura și alte materii. Am continuat mult timp colaborarea cu Marcela [n.r. prof. înv. primar Marcela Sîrbulescu], primul meu coechipier, iar astăzi suntem prietene foarte apropiate. Mi-a plăcut că echipa De-a arhitectura e ca o familie, găsești mereu sfaturi și sprijin, sentimentul de apartenenţă la un grup de oameni foarte pasionaţi de ceea ce fac.
Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?
În pandemie a fost dificil. Eram tot în echipă cu Marcela, copiii nu aveau toți telefoane cu care să se poată conecta. Îmi aduc aminte și acum că la prima oră pe Zoom fiecare copil care reușise să intre online fie nu voia să deschidă camera, fie desena pe ecran, o parte din ei aveau microfoanele deschise și voiau să îmi arate pisica, cățelul, fratele, etc. Cred că atunci a fost pentru prima dată când am simțit că m-am pierdut. Dacă cu studenții mei am reușit să trec binișor de acea perioadă de „online”, trebuie să recunosc că la cei mici pentru mine a fost aproape un eșec.
Și a fost grea și revenirea la clasă. Abia atunci am văzut cât e de greu să încerci să lucrezi cu elevii când nu ai susținerea profesorului de la clasă, când nu ai coechipier. Mai ales când vine vorba de adolescenți. Pentru elevii de gimnaziu, profesorul de la clasă cred că reprezintă un fel de pașaport de încredere. Când elevii nu au încredere în profesor, e foarte greu să îi prinzi în jocul tău, refuză să lucreze cu tine sau să se implice. Și e foarte greu să construiești o relație cu acei elevi. A fost o lecție foarte grea pentru mine.
Și, nu în ultimul rând, cel mai dificil a fost, și este, să găsesc timp. Încă este greu să găsesc mereu timp pentru activitățile în care sunt implicată alături de De-a Arhitectura, însă oricine își poate face timp atunci când își dorește să facă ceva.
Ai fost marcată de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa ta în clasa De-a arhitectura?
Deja l-am menționat pe Mihai Apetrei. Uitându-mă în urmă, acum constat cu bucurie că am avut câțiva profesori minunați, dar cei care m-au influenţat reușeau să transmită, dincolo de materia pe care o predau, pasiune, emoție, empatie, blândețe și, mai ales susținere; erau cei care te provocau să cauți singur să aflii mai multe, să cercetezi, să experimentezi, să îți pui întrebări, cei care îți dădeau încredere.
Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?
Experiența De-a arhitectura închide un cerc al provocărilor și al împlinirilor în profesia mea: pe de o parte e școala, cu studenții și colegii, apoi atelierul de proiectare, cu beneficiari, colegi, verificatori, șantiere și autorități, și apoi sunt De-a Arhitectura și copiii. Cercul se închide, o reușită contrabalansează o nereușită, și totul devine echilibrat. Nu mai ai timp de pierdut în ezitări, neîmpliniri și nereușite, mereu ești conectat, mereu ești în priză și mereu dăruiești și primești.
Acum mă interesează foarte mult schimbul de experiențe și îmi place să lucrez în echipe multidisciplinare, să învăț din experiența altora și să aduc ceva din experiența mea.
Spune-ne câteva cuvinte despre cele mai frumoase dintre proiectele tale care au atins comunitatea, oraşul.
De-a Arhitectura cred că este cel mai frumos proiect în care am fost implicată până acum; e un proiect care în mod cert a atins comunitatea și un proiect ale cărui efecte se vor vedea în timp asupra mediului construit din România.
În ultimii ani am devenit din ce în ce mai interesată de modul în care suntem construiți ca oameni, ce ne motivează, ce ne dictează deciziile, cum aducem plusvaloare în comunitățile din care facem parte. Poate și de aici implicarea mea în trecut, de neînțeles uneori chiar și pentru mine, în proiectele culturale ale Filialei Teritoriale Iași a Ordinului Arhitecților din România (OAR), MUST-ul de arhitectură și Festivalul de Arhitectură. Acum sper că și proiectul „Arhitecturi de poveste”, pe care în prezent îl dezvolt împreună cu De-a Arhitectura și Muzeul Literaturii Române, să își câștige și el un rol important în comunitatea ieșeană. Am mari emoții, e o nouă provocare pentru mine.
Care este motto-ul tău personal?
Eu nu am un motto personal. Am, de fapt, am două motto-uri personale:
“A diamond is a cunk of coal that did well under pressure.” [n.r. din engleză: „Un diamant este o bucată de cărbune care a funcționat bine sub presiune.”]
“We don’t stop playing because we grow old, we grow old because we stop playing.” – (George Bernard Shaw) [n.r. din engleză: „Nu ne oprim din joacă pentru că îmbătrânim, îmbătrânim pentru că încetăm să ne jucăm.”]
