Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc: Diana Dona
Fără voluntari nu ar exista obiectivele îndeplinite, nu ar exista miile de copii inspiraţi, nu ar exista premiile, nu ar exista spațiul în care să putem visa și să clădim un viitor mai bun pentru noi toți, nu ar exista efervescența care mână De-a Arhitectura. Activitatea asociaţiei există mulţumită sutelor de voluntari care ni s-au alăturat, vreme de un atelier, vreme de un an şcolar sau mai mulţi, cu dedicare şi maximă seriozitate. Noi, echipa De-a Arhitectura, voluntari şi noi de multe ori, le mulţumim!
Seria „Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc”, lansată în septembrie 2016, și-a propus să vă prezinte voluntarii noștri – arhitecţi, urbanişti, peisagişti, designeri, ingineri, studenţi – să ofere o platformă unde aceștia să povestească despre ei, despre proiectele pe care le desfășoară în domeniile în care profesează, dar şi despre alte iniţiative din care fac parte şi care schimbă faţa lumii dincolo de cadrul pe care noi l-am oferit.
Ne-am bucurat şi ne-am entuziasmat de fiecare dată când am descoperit lucruri pe care nu le ştiam despre voluntarii noştri şi ne dorim să ne lăsăm inspiraţi şi cuceriţi în continuare de cei care ni s-au alăturat de-a lungul timpului sau ni se vor alătura în viitor, să aflăm puţin din povestea sau istoria fiecărui individ în parte.
Diana Dona a venit în familia De-a Arhitectura la Hunedoara, în 2016, ca autor de ateliere pentru Clubul De-a arhitectura. A continuat ca îndrumător pentru activitățile din Club, dar și pentru clasele de elevi din ciclul primar și gimnazial. Fire introvertită, Diana și-a ieșit din zona de confort în fața elevilor, ca arhitect voluntar, și a învățat să se lase ghidată de aceștia la orele De-a arhitectura. Deschisă să învețe lucruri noi în orice situație și din orice interacțiune, Diana este organizată în viața profesională, dar apreciază spontaneitatea în viața personală. Vă invităm să citiţi mai departe şi să aflaţi povestea încă unui voluntar De-a Arhitectura.
Ce te-a determinat să studiezi arhitectura şi să devii arhitect?
A fost o decizie luată în urma sfaturilor primite de la adulții din jurul meu, fără să cunosc detalii despre meserie. Practic, am fost un copil ascultător și, în timp, s-a dovedit că am făcut bine, pentru că arhitectura este o îndeletnicire ce mi se potrivește.
În liceu [n.r. Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” Sibiu] am studiat la profilul informatică fără prea mult entuziasm. Deși nu știam ce facultate să urmez, știam sigur că nu vreau IT, Medicină sau ASE. Prin clasa a X-a părinții mi-au sugerat să urmez niște cursuri de desen cu un profesor de la Liceul de Arte. Întotdeauna mi-a plăcut să desenez, dar nu privisem asta ca pe o aptitudine cu ajutorul căreia mi-aș putea construi viitorul. Aceste cursuri au dovedit că lucram cu plăcere, nu mă deranja să petrec mai multe ore pe zi ca să-mi fac temele la desen și mă entuziasmau pentru că deveneam mai bună. După vreun an, domnul profesor de desen mi-a pus întrebarea hotărâtoare: ce direcție aleg? Să studiez desenul artistic ca să mă pregătesc pentru Arte sau să studiez desenul tehnic și perspectiva ca să dau admitere la Arhitectură? Atunci mi-a fost greu să decid, dar, în timp, mi-am dat seama că am ales bine.
Ce aspecte ale felului cum ai fost crescută sau ai fost educată ţi-au modelat principiile sau filozofia de viaţă/în meseria de arhitect?
Am avut norocul să mă nasc într-un mediu iubitor și educat care mi-a oferit libertatea de a-mi cultiva imaginația și curiozitatea. Astfel, am avut mereu plăcerea de a învăța și de a crea.
Am copilărit în anii ’80 într-o familie în care se asculta muzică, se citea, se conversa, se făceau vizite, excursii și fotografii și aproape toată lumea desena frumos. Cu toate că, în acele vremuri, existența devenise dificilă, marcată de lipsuri și interdicții, copilăria mea comunistă a fost, cumva, ferită de neplăceri, prin evadarea în joc și imaginație. M-am jucat mult și, astfel, m-am bucurat de libertate. Împreună cu fratele meu inventam o grămadă de instalații și „experimente” care întorceau casa cu susul în jos, dar pentru care nu eram certați prea serios, așa că ideile ne reveneau „îmbunătățite”. Adeseori ne jucam pe afară cu copiii de la bloc.
În vacanțele de vară stăteam la casa bunicilor din Hunedoara unde din cauza furnalelor era multă poluare și praf. Din acest motiv curtea casei avea o vegetație bogată care să filtreze praful: flori, pomi și umbrare din viță de vie. Mie mi se părea raiul pe pământ. Aici mă bucuram de și mai multă libertate și nu mă plictiseam niciodată pentru că aveam nenumărate ocazii de a „cotrobăi”.
În aceeași curte cu casa bunicilor se afla atelierul unchiului meu, pictor Petre Suciu. Acolo era un tărâm vrăjit, pe care îl descopeream puțin câte puțin: o bibliotecă cu albume de artă pe care le răsfoiam când era prea cald afară, un dulap plin cu vopsele, diluanți și alte accesorii pentru pictură, nenumărate pensule, cărbune, pasteluri, creioane etc. Peste tot erau teancuri cu lucrări de pictură și desene, caiete de schițe, suluri de hârtie.
Bunica mea avea alt gen de atelier, unul de croitorie. Deci un alt tărâm fermecat făcut din: resturi de materiale, ațe colorate, nasturi, panglici, reviste vechi de modă. O adevărată plăcere să explorezi și să experimentezi. Pe lângă asta, bunica îmi dădea idei pentru jocuri și de multe ori mă ajuta să le pun în practică.
Dacă mai adaug aici că și bunicul avea un atelier… devine clar motivul pentru care îmi place să combin materiale, să construiesc și să creez ceva din nimic. În continuare sunt fascinată de noile materiale și tehnici de construcție care apar în domeniu și îmi place să bricolez ori de câte ori timpul mi-o permite.
Cine sau ce a avut cea mai mare influenţă asupra muncii tale până în prezent?
Cred că cea mai mare influență asupra muncii mele până în prezent a avut-o soțul meu, alături de care am lucrat și am învățat încă din timpul stagiaturii, fiind astfel cea mai îndelungată colaborare în domeniu. Bineînțeles că m-au influențat și prietenii și colegii din facultate [n.r. Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” București, Facultatea de Arhitectură], profesorii de la atelier și îndrumătorii din birourile în care am lucrat. Pe lângă asta, cred că e important să cauți și să accepți influențe în permanență – de la ceea ce experimentezi, vezi, citești, auzi – astfel încât să fii mereu actual(ă) și, preferabil, mai bun(ă).
Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?
Nu mai țin minte exact când a început totul și în ce circumstanțe. Cumva știam de formarea Asociației De-a Arhitectura și despre începuturile ei de pe Facebook, din postările Elizei Yokina, sau poate ale altor colegi/profesori de la facultate. Am simpatizat pe loc cu ideea, dar nu mi-am pus problema să mă implic. Era perioada când aveam un copil mic și unul pe drum, așa că focalizam pe altceva. Apoi, (nu țin minte cum), am ajuns să scriu niște scenarii de activități (prin 2016, cred). De atunci am colaborat episodic: am ținut câteva ateliere în Hunedoara, am fost arhitect îndrumător timp de doi ani pentru „De-a arhitectura mini” la Deva, am scris alte ateliere și am îndrumat un an în programul educațional „My School Can Be Cool” la Hunedoara.
Motivația mea a venit odată ce am simțit lipsa ofertei de activități educaționale/recreative pentru copiii mei și odată ce am luat contact cu sistemul de învățământ de stat. În zona aceasta de provincie opțiunile erau foarte limitate, așa că am decis să încerc să fac ceva pentru a îmbunătăți situația. Nu mă așteptam la nimic special, dar cu siguranță nu mă așteptam să fie atât de greu să găsesc participanți la ateliere sau clase doritoare pentru opționalele de arhitectură. Am crezut că este foarte clar o activitate educațională necesară, inedită și binevenită. Dar nu e chiar așa.
Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Îmi place că există multă efervescență, mereu se caută idei noi, se perfecționează metode și se învață. Îmi place și că este o colaborare flexibilă, unde ești binevenit când poți, cu cât poți aduce. Dar cel mai mult cred că îmi plac oamenii pe care am avut ocazia să-i cunosc, de fapt, doamnele – pentru că ele sunt majoritatea. Da, resursa umană a acestei asociații este cel mai de apreciat aspect, este ceea ce a contribuit, în primul rând, la calitatea programelor educaționale și la succesul organizației.
Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Sunt o persoană destul de reținută și timidă așa că, la început, era obositor să vorbesc în fața unei clase pline de elevi necunoscuți. Dar asta a trecut destul de repede. A ajutat și faptul că reacția copiilor este, în general, caldă, pozitivă și aduce satisfacții. Cel mai dificil, pentru mine, a fost atunci când am fost nevoită să ies din zona de confort și să vorbesc în public, în fața unui grup mai mare de persoane. Sper să nu se întâmple prea des.
Ai fost marcată de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa ta în clasa De-a arhitectura?
Pe parcursul anilor de școală am avut norocul să întâlnesc mulți profesori buni, de care îmi amintesc cu drag, și care, firește, m-au influențat: de la doamna învățătoare și prima profesoară de matematică – Delia Popa, la profesoara de limba română din gimnaziu – doamna Polianski, apoi doamna profesoară de fizică Roca, profesorii din liceu Isac și Negrea (matematică, respectiv fizică), bineînțeles și domnul profesor de desen Adrian Goilav, care a marcat cumva orientarea mea profesională, apoi profesorii din facultate, în special cei din catedra de istorie și teorie a arhitecturii – doamna profesor dr. arh. Ana Maria Zahariade și domnul profesor dr. arh. Augustin Ioan… și asta dacă numesc doar câțiva, pe nedrept lăsând la o parte pe alții. De exemplu, la atelier, pe departe cea mai benefică îndrumare a fost cea a domnului arh. Mihai Ene, care a știut să critice constructiv și să îmi dea încredere în dezvoltarea ideilor din proiecte.
Ceea ce consider că au avut în comun acești profesori este faptul că își făceau treaba cu conștiinciozitate și entuziasm. Având toți darul vorbirii și mult umor, pe lângă transmiterea cunoștințelor, reușeau să inspire, lăsau impresia că întotdeauna mai este ceva de descoperit, de cercetat, așa că, uneori, era păcat că se termina lecția.
La rândul meu, când mergeam la clasa De-a arhitectura, încercam să fiu cât mai bine pregătită: studiam lecțiile cu o zi înainte și îmi sortam toate materialele necesare. Totuși, dacă pe parcursul orei elevii se arătau interesați de un aspect diferit față de cel prevăzut de lecție, mergeam în direcția respectivă, urmărind să le captez atenția, răspunzând cât mai bine la întrebări. La aplicațiile practice încercam să îi încurajez să experimenteze și să îi asigur că nu există soluții greșite.
Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?
În prezent mă interesează ecologia și problemele de mediu și, în consecință, tot ce înseamnă sustenabilitate, materiale și tehnici inovatoare de construcție și cum se proiectează mai inteligent. Îmi dau seama că nu voi avea ocazia să folosesc practic aceste lucruri prea curând, dar îmi place totuși să cunosc soluțiile posibile.
Pe de altă parte, se spune că pentru a fi un bun arhitect trebuie să iubești oamenii. Ei bine, uneori mi se pare foarte greu să fac asta, așa că am nevoie de timp departe de oameni, în natură – cu cât mai sălbatică și pustie, cu atât mai bine, astfel încât, atunci când mă întorc din călătorie, să mă bucur puțin că sunt din nou printre ei. Schimbarea de decor este întotdeauna benefică – fie că înseamnă vizitarea unui oraș în care nu am mai fost demult, vizitarea unor prieteni vechi sau explorarea unor locuri cu totul noi. Toate aceste experiențe înseamnă tot atâtea ocazii de a afla ceva nou, interesant și frumos, care să îmi redea încrederea în umanitate.
Spune-ne câteva cuvinte despre cele mai frumoase dintre proiectele tale care au atins comunitatea, oraşul.
Unul dintre proiectele care au atins comunitatea elevilor și profesorilor din Hunedoara a fost „Atrium Verde”, proiect realizat în cadrul programului De-a arhitectura „My School Can Be Cool” la Colegiul Național „Iancu de Hunedoara”, în anul școlar 2021-2022. Pentru mine a fost una dintre cele mai interesante și mai solicitante experiențe de voluntariat, dar, din fericire, una cu rezultate frumoase și cu ecou îndelungat. E plăcut să văd că un spațiu odinioară părăsit a devenit unul ospitalier, de care se bucură deopotrivă elevii, profesorii și vizitatorii, fiind acum un element distinctiv pentru școală. E plăcut și să aflu despre menționări sau aprecieri ale proiectului venite de la persoane străine școlii sau chiar orașului – asta înseamnă că tot efortul elevilor a fost remarcat și poate constitui un exemplu de design participativ.
Care este motto-ul tău personal?
Nu am un motto personal și nu obișnuiesc să mă ghidez după anumite devize. Dar, ca să mă conformez, de dragul jocului, o să scriu unul.
Deși meseria mă obligă în permanență să analizez situații, să prevăd obstacole și să fac planuri detaliate, în mod ironic, în viața personală, nu planific nimic, nici măcar vacanțele. Așa că, mă gândesc că mi s-ar potrivi vorba atribuită lui George Gershwin: “Life is a lot like jazz, it’s best when you improvise” [n.r din engleză: „Viața seamănă cu jazzul, e mai bună când improvizezi”].
