Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc: Brîndușa Havași
„Fără voluntari nu ar exista obiectivele îndeplinite, nu ar exista miile de copii inspiraţi, nu ar exista premiile, nu ar exista spațiul în care să putem visa și să clădim un viitor mai bun pentru noi toți, nu ar exista efervescența care mână De-a Arhitectura. Activitatea asociaţiei există mulţumită sutelor de voluntari care ni s-au alăturat, vreme de un atelier, vreme de un an şcolar sau mai mulţi, cu dedicare şi maximă seriozitate. Noi, echipa De-a Arhitectura, voluntari şi noi de multe ori, le mulţumim!
Seria «Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc», lansată în septembrie 2016, și-a propus să vă prezinte voluntarii noștri – arhitecţi, urbanişti, peisagişti, designeri, ingineri, studenţi – să ofere o platformă unde aceștia să povestească despre ei, despre proiectele pe care le desfășoară în domeniile în care profesează, dar şi despre alte iniţiative din care fac parte şi care schimbă faţa lumii dincolo de cadrul pe care noi l-am oferit.
Ne-am bucurat şi ne-am entuziasmat de fiecare dată când am descoperit lucruri pe care nu le ştiam despre voluntarii noştri şi ne dorim să ne lăsăm inspiraţi şi cuceriţi în continuare de cei care ni s-au alăturat de-a lungul timpului sau ni se vor alătura în viitor, să aflăm puţin din povestea sau istoria fiecărui individ în parte.
Brîndușa Havași a venit în familia De-a Arhitectura în Timișoara, în 2013, ca voluntar la cursurile din școli. O fire perfecționistă și poetică, citim cu plăcere de fiecare dată când Brîndușa ne trimite povești de la activitățile De-a arhitectura, fie că sunt ateliere de Club, orele de la clasă, expediții, participari la conferințe, dezbateri sau orice altceva. Coordonator local pentru zona de vest din 2018, Brîndușa este motorul care conduce activitatea din zona Timișoarei, omul bun la toate și voluntarul tuturor activităților. Vă invităm să citiţi mai departe şi să aflaţi povestea unui alt voluntar De-a Arhitectura.” – Asociația De-a Arhitectura
Ce te-a determinat să studiezi arhitectura şi să devii arhitect?
Când aveam vreo 12 ani am întrebat-o pe mama, arhitectă la Institutul de proiectări din Reșița, ce fac arhitecții și ea mi-a spus că atunci când ai de amplasat o clădire, o biserică, de exemplu, pe lângă faptul că altarul trebuie să fie către răsărit, trebuie să te uiți cum se vede ea de pe drum, înconjurată de formele de relief, apoi trebuie să te gândești din ce materiale va fi zidită, piatră sau cărămidă, cum vor sta cupolele și turnurile și tot așa. Îmi imaginam deja toate acestea și am zis că vreau să fiu și eu arhitectă. Elanul mi-a fost tăiat de o altă arhitectă, colegă de-a mamei, care mi-a spus că voi avea probleme cu spatele, cu ochii, …așa că la terminarea liceului am dat la Științe economice și, după ce am picat și a doua oară, m-am pregătit pentru arhitectură și am intrat din prima. Atunci o mare povară s-a ridicat și m-am dedicat complet arhitecturii, nu mă mai putea abate mai nimic de la studiu, proiecte, machete, trăiam doar pentru ele, doar prin ele. Dar asta mi-a consumat resusele și prin anul patru eram extenuată, nici nu mai știu cum mi-am revenit, poate odată cu primăvara.
Ce aspecte ale felului cum ai fost crescută sau ai fost educată ţi-au modelat principiile sau filozofia de viaţă/în meseria de arhitect?
În copilărie mama ne cumpăra cărți, povești, basme ale diverselor popoare (aveam de exemplu o carte cu basme africane), poezii, și cred că ele mi-au adâncit latura poetic imaginativă și cu siguranță capacitatea de exprimare, astfel încât, în clasa a III-a, când am scris o compunere despre iarna care acoperă cu o mantie de cristale tot pământul, tovarășa învățătoare a întrebat-o pe mama dacă nu mi-a scria ea compunerea. Apoi cărțile de călătorii – „Jurnal de bord”, „Pe jos spre pol”, „Cu pluta pe Orinoco”, cărțile lui Jules Verne, „Țara zăpezilor”, dar și vacanțele petrecute cu mamaie în București și cu părinții la mare și la munte (Semenic, Gărâna, Trei Ape…), m-au ajutat să evadez din cotidianul gri al blocurilor din panouri prefabricate, m-au determinat să devin încă de pe la 11-12 ani un cetățean al lumii și să evit jocurile agresive și neconstructive ale copiilor din spatele blocului. Prin clasa a VI-a profa de română a înființat un cerc de literatură și a invitat elevii care ar avea poezii să le prezinte în cadrul întâlnirilor, am avut și eu două poezii, una plictisitoare despre 1 martie, pe care am citit-o prima, și una poznașă care a avut succes. Dar nu reușeam să exprim toată poezia care se-nvolbura în mine și am rămas o adolescentă mută. Nu-mi dau seama ce din toate astea au modelat principiile sau filosofia de viață sau meseria de arhitect, pentru că nu m-am gândit niciodată să chestionez și să definesc care ar fi principiile sau filosofia mea. Poate cineva din exterior vede mai bine. Am lucrat mereu mult la proiecte, atât în studenție, cât și pe urmă, obsedată de a atinge o perfecțiune care mereu îmi arăta noi fațete, mereu până în ultima clipă de predare, și cred că și acum procedez la fel. Au fost și momente de iluminare, când găseam soluția pe care o căutam și care mă conducea singură pe drumul cel bun, dar, ca în orice profesie creativă, au fost și momente de căutări în care soluția nu se arăta, sau poate eu nu avem dispoziția necesară să o las să vină.
Cine sau ce a avut cea mai mare influenţă asupra muncii tale până în prezent?
Asupra muncii mele, cred că cea mai mare influență a exercitat-o însăși firea mea perfecționistă, atentă la detalii și perseverentă. Un fel de corabie masivă, care nu se urnește ușor, dar când a pornit la drum nu mai este cale de întoarcere; dar în sala mașinilor, un fluture bate aerul cu aripile. Desigur că înveți de la oameni diferite instrumente, dar lucrurile esențiale cred că le-am deprins din natură, din observarea ei, în repetatele escapade cu mama pe dealurile din jurul Reșiței, unde, ca să lăsăm în urmă gazele de eșapament și să ne bucurăm de soare pe un colț de iarbă verde trebuia să îndurăm stoic lătratul câinilor de la sălașe. Poate datorită acestor plimbări mă simțeam mai în siguranță în natură decât printre oameni. Oamenii pot să rănească foarte ușor un suflet poetic și idealist, care abia în natură se poate relaxa în voie.
Am copilărit într-un oraș industrial într-o perioadă în care nu prea găseai în jur lucruri frumoase. Cele mai frumoase lucruri care mă impresionau cu adevărat se găseau în cărți. Literatura m-a influențat. Revoluția m-a prins în iarna clasei a VIII-a. Școala generală era în spatele blocului, iar liceul la cinci minute de mers pe jos. După Revoluție majoritatea liceelor cu profil profesional s-au transformat în licee teoretice, și liceul meu, fost sportiv, a devenit Liceul Teoretic Nr. 2. Am candidat la clasa de informatică, nu pentru că m-ar fi pasionat, ci pentru că se presupunea că la clasa respectivă vor fi repartizați cei mai buni profesori din liceu. Și așa a fost, numai că eu am pierdut toată literatura. Undeva prin clasa a X-a am început pregătirea pentru olimpiada de română cu domnul profesor Roman, dar în curând mi-a spus timid că sunt alți elevi de la licee mai bune cu profesori mai buni care vor fi mult mai bine pregătiți și că mai bine să nu-mi pierd timpul.
Patru ani au trecut ca un vis, cu toate emoțiile vârstei. A fost o gașcă faină, și băieți și fete. Am dat la economie și am picat. Am intrat în șomaj, am vândut oale Zepter și din primii bani mi-am cumpărat o bicicletă mountain bike (MTB). Eram prima fată din Reșița care mergea în ture cu băieții pe munte, la lacuri, prin împrejurimi. Natura din jur compensa urâțenia și stagnarea orașului. Îmi doream să merg într-un loc în care lucrurile se mișcă și asta s-a întâmplat când am intrat la arhitectură în Timișoara. A fost ca și cum am intrat într-o cu totul altă lume. L-am avut decan de an și șeful atelierului de proiectare în primii doi ani pe arhitectul Andreescu, care parcă aterizase din alte lumi, în care nu mă purtase nicio carte până atunci. Îl ascultam fascinați. Pe vremea aceea, în ‘96-97, nu existau cărți de arhitectură, nu existau librării cu acces liber la raft, nu existau computere, internet sau telefon mobil. Pe la finalul anului întâi mi-am făcut abonament la biblioteca franceză și la mediatecă aveau filme documentare cu Tadao Ando, a fost primul arhitect care m-a fascinat vreme îndelungată. Pe la final de an doi am îndrăznit și mi-am cumpărat o carte cu casele de început ale lui Richard Meier și am dat pe ea cam două treimi din banii de buzunar (care acopereau materialele necesare și mâncarea) pe o lună de zile. Mama s-a speriat când i-am zis că am cumpărat cartea. Vorbeam la telefonul fix din holul căminului, în prezența tuturor celor care așteptau să vorbească și ei cu părinții. Apoi, în anul trei am „bobocit” (bobocii, studenții mai mici, învățau tehnici de redactare grafică și se familiarizau cu modul de lucru ajutând la diploma celor mari) la colegii din anul șase, care și ei îl avuseseră pe Andreeascu la proiectare. Am tras în tuș un proiect de restaurare a conacului de la Banloc. Practic, am tras în tuș toate planurile și secțiunile cu Rotring de unu și, pentru că toate intersecțiile de linii erau rotunjite la grosimea asta, reveneam cu vârf subțire de 0,1 și de o parte și de cealaltă a liniilor, ca să iasă colțurile drepte. Doar cine a mai tras în tuș înțelege ce înseamnă asta. Practic, am tras în tuș toate piesele desenate de trei ori. Ne-am împrietenit cu cei din anul șase și s-a format o gașcă cu care mergeam pe la evenimente, în excursii și cu care am lucrat după terminarea stagiului. Stagiul l-am făcut în biroul Andreescu&Gaivoronschi, unde am lucrat mai mult cu domnul Andreescu pe clădiri istorice, inclusiv Sinagoga din Cetate.
După terminarea facultății, adică din toamna anului 2002, am fost invitată să colaborez ca asistent la atelierul de proiectare al anului întâi. În 2007 mi-am deschis propriul birou. Mi-a plăcut să lucrez pe clădiri istorice și am colaborat ca arhitect consultant în programele „Reabilitarea Prudentă şi Revitalizarea Economică a Cartierelor Istorice din Timişoara”, Parteneriat între Primăria Timișoara și GTZ (Gesellshaft fur Technische Zusammenarbeit/Societatea Germană pentru Cooperare Tehnică, 2008-2009) și KfW (Kreditanstahl fur Wiederaufbau/Societatea de împrumut pentru reconstrucție, 2012-2015). În 2010-2011 am absolvit cele două module pedagogice și în 2011 m-am înscris la doctorat, cu tema „Arhitectura și copiii. Spațiul ca mediu de educație a tinerilor”.
Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?
Am început ca îndrumător voluntar în anul școlar 2013-2014, după o perioadă în care nici proiectele de la birou și nici implicarea ca asistent la facultate parcă nu îmi mai aduceau satisfacții, parcă lipsea ceva, nici eu nu știam ce. Nu știam la ce să mă aștept, nu mai fusesem într-o clasă de primară, dar lucram cu studenții din 2002 și în ultimii ani mi se părea că le lipsește motivația, entuziasmul, dedicarea, parcă nu mai erau ca atunci când am fost noi studenți, parcă nu-i mai înțelegeam. Și când a apărut vestea că De-a Arhitectura caută voluntari m-am înscris, mă gândeam că în acest fel voi putea să aflu mai multe despre cum s-au schimbat elevii, dinainte ca ei să ajungă studenți.
Pe de altă parte mi se părea o provocare să vorbești despre arhitectură unor copii, cum o să le explici teoriile și regulile? Și aici a venit partea cea mai faină, pentru că la De-a Arhitectura pornim de la concret către abstract și nu invers, cum se face de obicei la facultate – niște profesori îți prezintă teoriile și regulile și apoi să faci bine și să le pui în practică, dacă se poate genial. Atunci am avut o revelație despre eficiența metodei folosită la De-a Arhitectura: pornind de la realitatea concretă a vieții de zi cu zi observăm care sunt regulile și tiparele care se repetă și, în urma observației și interacțiunii directe cu mediul construit, putem formula concluziile; astfel, soluțiile vin de la sine, cu o ușurință uimitoare. Copiii de primară sunt sinceri și nu prea poți să-i duci de nas, pentru că ți-o zic verde-n față. Dar dacă ești sincer și curios să-i cunoști îți aduc bucurie și energie. După o lecție la clasă te întorci cu zâmbetul până la urechi, cu convingerea că împreună chiar putem schimba lumea în bine. Din nou m-am dedicat complet pregătirii fiecărei lecții cu elevii de clasa a III-a de la Liceul Teoretic Grigore Moisil, am adaptat multe dintre activități și am avut multe de învățat din fiecare interacțiune cu copiii.
Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Mi-a plăcut că ne jucăm, că lăsăm deoparte ținuta scrobită, coborâm din turnul de fildeș și abandonăm aerele de vedetă ca să ieșim în stradă să explorăm lumea, lumea reală, nu cea din revistele de arhitectură. Cu ochelari de detectivi și urechi de spioni cercetăm toate ungherele spațiului construit din preajma școlii, investigăm cu toate simțurile materialele de pe clădiri, ne folosim de corpurile noastre pentru a măsura spațiul (Sir Ken Robinson puncta într-una din vestitele conferințe faptul că, pentru majoritatea intelectualilor corpul este un suport pentru cap!) și re-creăm lumea așa cum ne-o imaginăm. Mi-a plăcut etapa de formare în care împreună cu învățătoarea coechipieră am simulat activități pe care urma să le desfășurăm la clasă cu elevii. Mi-a plăcut faptul că am putut adapta materialele educaționale la contextul orașului și la cunoștințele și abilitățile elevilor. Mi-a plăcut să descopăr în desenele și machetele lor lumi uneori surprinzătoare. Mi-a plăcut foarte mult echipa cu care lucrez și acum la multe proiecte, care mai de care mai provocatoare. Mi-a plăcut să-mi depășesc limitele, să fac ceva nou, ce nu am mai făcut.
Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Întotdeauna este dificil să-i faci pe alții să facă ceea ce vrei tu, adică o anumită lecție. Trebuie în primul rând să îți placă ție. Dacă ți-e teamă, sau dacă doar vrei să treci și peste lecția asta pe care nu știi cum să o gestionezi, copiii te simt înainte de a deschide gura și atunci deschid ei primii gura și fac zarvă. Sunt mai aproape de animale decât noi! Cum îți faci și îți câștigi un loc în zarva lor ține de atitudine. E ceva ce nu se poate învăța din cărți. Trebuie să observi cum fac alții care reușesc mai bine decât tine, adică profesorii buni, dar nu merge doar să-i imiți, pentru că ei deja și-au câștigat locul în ierarhie, tu abia urmează să ți-l câștigi. Depinde foarte mult de ceea ce ești dispus să dai, dar și de ceea ce ei pot găsi nou și curios la tine. Cu ce povești vii. Ce noutate le aduci. Oricum, cu copiii de până în 12 ani mi se pare cel mai ușor, încă sunt deschiși și entuziaști, lumea lor e plină de posibilități, sunt de gașcă. Cu cei de peste 12 ani mi se pare mai greu, e mai greu de comunicat, mai greu de ajuns la ei, ori sunt introvertiți, ori frustrați, încep să se confrunte cu limitele impuse de adulți și se revoltă. Avem nevoie de translator – profesorul, care le cunoaște particularitățile.
Ai fost marcată de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa ta în clasa De-a arhitectura?
Da, preferata mea era profesoara de română, îmi plăcea atitudinea ei francă și onestă, nu încerca să pară altceva decât ceea ce era, îmi plăcea omul care era. Ne-a învățat să facem analiză literară, mi se părea fabulos cum pot eu să zic ce m-a impresionat într-un text, să înțelegem ce metode a folosit scriitorul ca să accentueze punctul culminant al povestirii, cum a pus în scenă personajele, ce vrea să zică prin gura lor. Îmi plăcea și gramatica, eram foarte atentă și deprindeam ușor. La un moment dat am cerut să iau câteva ore în particular numai să pot vorbi mai multe cu profesoara, să fiu mai mult timp în prezența ei, fără ceilalți care întrerupeau și deranjau ora mea preferată. Desigur că nu avea ce să mă mai învețe pentru că la română eu deprindeam totul din clasă. A fost modelul meu de profesor mult timp. Nu știu dacă reușesc să aplic ce am învățat de la ea. Atunci când sunt în clasa de elevi trebuie să explic pe înțelesul lor ceea ce noi arhitecții considerăm de la sine înțeles, și asta cred eu că mă ajută să-mi chestionez convingerile și preconcepțiile.
Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?
Mă interesează să înțelegem că granițele și elitismul nu ne ajută să fim mai buni, că degeaba suntem mai buni dacă nu suntem înțeleși de ceilalți. Suntem mai buni atunci când mai mulți suntem mai buni, nu doar câțiva. Cred că este esențial să te poți face înțeles de către publicul nespecialist, și dacă reușești să te faci înțeles de copii cred că poți cu oricine. Supra și ultra-specializarea fac să crească diferențele și neînțelegerile. Să contribuim la îmbunătățirea a ceea ce este comun în cât mai mulți duce omenirea către evoluție, înțelegere, consens. Mă intersează să spargem granițele și să colaborăm interdisciplinar, pluridisciplinar. S-au dus demult vremurile în care arhitectul se retrăgea într-un turn de fildeș așteptând ca cineva să-i zărească din depărtări sclipirea de geniu și să-l pună în slujba omenirii. Azi arhitectul trebuie să fie în stradă, să observe schimbările și să se pună în slujba societății. Copiii de azi, mâine vor construi orașe pe nori, nave spațiale și roboți. Depinde și de noi dacă vom reuși să ne câștigăm un loc în lumea lor.
Spune-ne câteva cuvinte despre cele mai frumoase dintre proiectele tale care au atins comunitatea, oraşul.
Sunt cele la care am lucrat la De-a Arhitectura – în orașul meu, în școala mea (My School Can Be Cool), De-a detectivii, De-a locuirea… Fiecare proiect și fiecare etapă mă obligă să mă adaptez, să mă reinventez, să găsesc noi și noi moduri de a vorbi despre arhitectură și puterea ei de structurare, organizare și potențare a vieții umane.
Care este motto-ul tău personal?
Fă ceea ce îți place, ce simți că te stimulează să evoluezi și vei da ceea ce este mai bun în tine.
