Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc Ioana Aron: Am ajuns arhitectă dintr-o dorinţă a mea din clasa a V-a
„Fără voluntari nu ar exista obiectivele îndeplinite, nu ar exista miile de copii inspiraţi, nu ar exista premiile, nu ar exista spațiul în care să putem visa și să clădim un viitor mai bun pentru noi toți, nu ar exista efervescența care mână De-a Arhitectura. Activitatea asociaţiei există mulţumită sutelor de voluntari care ni s-au alăturat, vreme de un atelier, vreme de un an şcolar sau mai mulţi, cu dedicare şi maximă seriozitate. Noi, echipa De-a Arhitectura, voluntari şi noi de multe ori, le mulţumim!
Seria «Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc», lansată în septembrie 2016, și-a propus să prezinte voluntarii noștri – arhitecţi, urbanişti, peisagişti, designeri, ingineri, studenţi – să ofere o platformă unde aceștia să povestească despre ei, despre proiectele pe care le desfășoară în domeniile în care profesează, dar şi despre alte iniţiative din care fac parte şi care schimbă faţa lumii dincolo de cadrul pe care noi l-am oferit.
Ne-am bucurat şi ne-am entuziasmat de fiecare dată când am descoperit lucruri pe care nu le ştiam despre voluntarii noştri şi ne dorim să ne lăsăm inspiraţi şi cuceriţi în continuare de cei care ni s-au alăturat de-a lungul timpului sau ni se vor alătura în viitor, să aflăm puţin din povestea sau istoria fiecărui individ în parte.
Ioana Moraru (Aron) a venit în familia De-a Arhitectura în Bucureşti, în 2015, după ce a absolvit Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu (UAUIM), şi le-a împărtăşit celor mici pasiunea ei pentru desen şi arhitectură în cadrul cursului «De-a arhitectura mini». A continuat cu a fi voluntar pentru cursul «De-a arhitectura în oraşul meu», iar în anul şcolar 2018-2019 a îndrumat ateliere din Clubul De-a arhitectura. În prezent Ioana ajută în echipa de Fundraising. Vă invităm să citiţi mai departe şi să aflaţi povestea încă unui voluntar De-a Arhitectura.” – Asociația De-a Arhitectura
Ce te-a determinat să studiezi arhitectura şi să devii arhitect?
De când eram foarte mică îmi plăcea să desenez, aşa că ai mei m-au trimis la Palatul Copiilor unde făceam ateliere foarte interesante care mi-au dezvoltat imaginaţia. Îmi plăceau, de asemenea, emisiunile de amenajări de la televizor şi mereu mă gândeam cum mi-aş face eu propria casa.
Apoi, mama m-a trimis la meditaţii cu profesoara mea de desen din generală. O profesoară care mi-a rămas foarte dragă. Ea m-a învăţat prima dată despre axonometrie şi de aici lucrurile au început să capete un contur. Mai departe am fost la liceul de artă [n.r. Liceul de Artă „George Apostu”, Bacău] şi, apoi, la facultatea de arhitectură [n.r. Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” (UAUIM), Bucureşti]. Şi uite aşa am ajuns arhitectă dintr-o dorinţă a mea din clasa a V-a, nici măcar ştiind atunci că de fapt arhitectură se numeşte ceea ce mi-ar plăcea să fac.
Ce aspecte ale felului cum ai fost crescută sau ai fost educată ţi-au modelat principiile sau filozofia de viaţă/în meseria de arhitect?
Cred că totul se întoarce la pasiunea pentru desen. Mereu încerc să găsesc o legatură între arhitectură şi artă, altfel m-aş pierde.
Cine sau ce a avut cea mai mare influenţă asupra muncii tale până în prezent?
Chiar şi dinainte de facultate, faptul că mereu am lucrat într-un colectiv cu înclinaţii similare m-a impulsionat să mă dezvolt şi să mă ridic la nivelul aşteptărilor. Iar după facultate, faptul că prietenul meu este tot arhitect m-a influenţat foarte mult în modul meu de lucru.
Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?
Am început colaborarea cu De-a Arhitectura după ce am terminat facultatea, când încercam să îmi găsesc un drum în carieră şi să fac mai mult din ceea ce vreau eu, fără proiecte impuse. În plus, un alt lucru care m-a condus către asociaţie a fost faptul că la proiectul de diplomă am făcut o gradiniţă, ceea ce m-a apropiat foarte mult de metodologia de predare unui copil, de cum acesta se dezvoltă prin învăţare.
Cred că mă aşteptam de la această colaborare cam la ceea ce este deşi, pot spune că la ore copiii mă suprind plăcut de fiecare dată. Entuziasmul lor pentru acest curs este molipsitor.
Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Implicarea sinceră în educarea copiilor este aspectul care mă bucură cel mai mult la această colaborare şi sper să ne dezvoltăm cât mai mult şi de aici încolo.
Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Cred că cel mai dificil a fost jonglarea între job şi voluntariat. La începutul carierei trebuie să munceşti extra ca să te faci remarcat.
Ai fost marcat de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa ta în clasa De-a arhitectura?
Dupa cum povesteam şi mai sus, cred că cea mai marcată am fost de profesoara de desen din generală. Datorită ei mi-am dat seama de ceea ce îmi doresc să fac, de ceea ce îmi place. Nu am avut înclinaţii către pedagogie niciodată, însă îmi amintesc că atunci când eram mică, mătuşa mea, învăţătoare fiind, le pregătea mereu copiilor tot felul de desene ajutătoare, fapt care poate m-a influenţat la un anumit nivel.
Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?
Momentan încerc să dobândesc cât mai multe cunoştinţe din „lumea reală” a arhitecturii şi de aceea mă implic în proiecte cu finalitate palpabilă.
**Spune-ne câteva cuvinte despre cele mai frumoase dintre proiectele tale care au atins comunitatea, oraşul.
Prin participarea la cât mai multe concursuri organizate la noi în ţară încercăm să creăm proiecte pentru comunitatea noastră. La unele din ele am luat şi premii şi sperăm să implementăm ideile într-un mod ce va fi apreciat de societate.
Care este motto-ul tău personal ?
Nu ştiu dacă poate fi considerat motto, dar în tot ceea ce fac încerc să mă gândesc la implicaţia pe care acţiunile mele o au asupra utilizatorului final, nu doar la o idee abstractă.
