Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc: Lucian Călugărescu
Fără voluntari nu ar exista obiectivele îndeplinite, nu ar exista miile de copii inspiraţi, nu ar exista premiile, nu ar exista spațiul în care să putem visa și să clădim un viitor mai bun pentru noi toți, nu ar exista efervescența care mână De-a Arhitectura. Activitatea asociaţiei există mulţumită sutelor de voluntari care ni s-au alăturat, vreme de un atelier, vreme de un an şcolar sau mai mulţi, cu dedicare şi maximă seriozitate. Noi, echipa De-a Arhitectura, voluntari şi noi de multe ori, le mulţumim!
Seria „Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc”, lansată în septembrie 2016, și-a propus să vă prezinte voluntarii noștri – arhitecţi, urbanişti, peisagişti, designeri, ingineri, studenţi – să ofere o platformă unde aceștia să povestească despre ei, despre proiectele pe care le desfășoară în domeniile în care profesează, dar şi despre alte iniţiative din care fac parte şi care schimbă faţa lumii dincolo de cadrul pe care noi l-am oferit.
Ne-am bucurat şi ne-am entuziasmat de fiecare dată când am descoperit lucruri pe care nu le ştiam despre voluntarii noştri şi ne dorim să ne lăsăm inspiraţi şi cuceriţi în continuare de cei care ni s-au alăturat de-a lungul timpului sau ni se vor alătura în viitor, să aflăm puţin din povestea sau istoria fiecărui individ în parte.
Lucian Călugărescu a venit în familia De-a Arhitectura la București, în 2013, ca unul dintre cei doi voluntari ceruți de asociație prin Internshipiada CRIM, eveniment organizat la acel moment de Miliția Sprituală, CeRe, Grupul pentru Patrimoniu și Acțiune Civică, ARDOR și Asociația One World Romania. Lucian a fost alături de noi în tot felul de activități în acești 10 ani, de la voluntar la diversele evenimete De-a arhitectura, la (student) arhitect îndrumător la clasă în programe precum „De-a arhitectura în orașul meu” sau „My School Can Be Cool”, autor de ateliere, dar mai ales fotograf de serviciu – pasiune pe care o pune în practică prin proiectul său Pixelateria. Vă invităm să citiţi mai departe şi să aflaţi povestea încă unui voluntar De-a Arhitectura.
Ce te-a determinat să studiezi arhitectura şi să devii arhitect?
Cred că mai degrabă au fost un cumul de factori pe o perioadă mai lungă ce au influențat proporțional decizia de a merge către direcția aceasta, colac peste pupăză am fost și încăpățânat de a reuși să fac lucruri considerate cât mai grele, cum este văzută arhitectura de fel. Personal nu voiam să mă identific cu lumea în care trăiam, astfel că poveștile și visele deveneau materiale indispensabile în copilărie.
Școala de Arhitectură m-a învățat să le scot în afară, să devină credibile și într-un final reale, m-a ajutat și mă ajută să trăiesc. Este un fel de tratament. Am momente când rezonez cu anumite teme, sunt pulsații puternice ce mă alimentează cu dorința necesară de a continua, mi se deschide mintea și visez cu ochii deschiși, totul pentru a crea și în afara lumii mele.
Ce aspecte ale felului cum ai fost crescut sau ai fost educat ţi-au modelat principiile sau filozofia de viaţă/în meseria de arhitect?
Cel mai important a fost că am avut o libertate îndeajuns de mare să îmi pot decide singur viitorul. Am ales cu grija de a ocroti: speranța, inocența, pasiunea și multe alte aspecte ale copilăriei mele pentru a le putea avea și în celelalte etape ale vieții, precum adolescența și, mai târziu, maturitatea.
Cine sau ce a avut cea mai mare influenţă asupra muncii tale până în prezent?
Din păcate nu am crescut cu idoli, nici nu m-am regăsit în cineva anume. M-a intrigat mereu persoana pe care o văd zilnic în oglindă, să o împing în corzi, să-i aflu neajunsurile și să-i determin capacitățile – nu am terminat să mă explorez pe mine ca să pot merge mai departe către un alt individ. Ce mă interesează cu adevărat la „alții” sunt metodele prin care au reușit să își dezvolte o anumită capacitate de a înțelege și a da sens lucrurilor, dar nu pot spune că folosesc proponderent o metodă de la cineva ca să pot să-l consider o influență puternică.
Cât despre „ce”, pot spune că au fost întotdeauna presupunerile și momentele de necunoaștere cărora, odată contemplate, am putut să le induc o deplasare sau răsturnare spre a le integra în evoluția procesului. Însă uneori admit că le-am lăsat în pace, am stat ca observator, iar intervențiile au fost minime către deloc, poate am încercat doar să le găsesc un soi de adevăr, un fel de a fi fără vreo influență directă. Este mai ușor să faci un pas în spate, însă trebuie să ai timp pentru așa ceva, durează mult să ajungi acolo. Pe parcurs, fac interpretări…
Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?
Din 2013, dar am aderat mai târziu ca membru. Facultatea nu-mi ajungea. Nu-mi îndeplinea toate dorințele și aspirațiile cu care am venit, așa că a trebuit să mă uit și în afara ei. Acum zece ani mă așteptam să fac ce fac acum, în 2023, însă nu toate lucrurile ies cum îți dorești.
Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Mi-a plăcut că întotdeauna a existat înțelegere între noi. Acest lucru a lăsat loc pentru mai mult.
Ca proiect a fost „Cervantes sub soare”, care a avut loc în anul școlar 2016-2017, și unde am reușit să câștigăm o finanțare prin programul Mobilizăm excelența al Porsche România, derulat prin Fundația Comunitară București, și să construim o clasă mobilă.
Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Cred că timpul face ca orice fel de relație să fie dificilă la un moment dat. Le cam adună pe toate și uneori nu le rânduiește cum trebuie. Important este să le despicăm împreună.
Ai fost marcat de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa ta în clasa De-a arhitectura?
Aceste marcări au fost mai degrabă niște atitudini surprinzătoare asupra unor fapte și decizii. Cert este că răbdarea este un lucru care a ieșit în evidență de-a lungul educației mele. Nu pot să zic că o stăpânesc îndeajuns de bine, însă am întâlnit-o de fiecare dată la acei profesori care m-au format.
Nu văd să am multe reușite în clasele De-a arhitectura, ar trebui să treacă mai mult timp pentru un răspuns. Tind să cred că în încercarea de a aduce ce-i mai bun am fost mereu la limita asumată de a da greș.
Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?
Tot ce pot să fac și ține de mine este să-mi pun problema… și citez aici un filozof: „Rostul unui om care pretinde că se ocupă cu asta este de a înțelege, de a nu putea să intre în viață și mai ales să iasă din viață fără gândul că nu a înțeles nimic din ce a trăit și că nu și-a pus problema a ce înseamnă viața unui om, în speță viața lui…” – Alexandru Dragomir.
Găsirea acestor subiecte-obstacol în proiecte și descoperirea felului de întruchipare a lor au capacitatea să mă alimenteze substanțial pentru a continua cu interes următoarele proiecte.
Spune-ne câteva cuvinte despre cele mai frumoase dintre proiectele tale care au atins comunitatea, oraşul.
Aș prefera să vorbesc de ce o să vină și anume cursul-atelier de „Case Pasive” care prinde tracțiune din ce în ce mai mare și dă dovadă că poate fi un proiect ce poate ajuta mulți oameni și copii. În momentul de față a trecut de faza de pilotare și este disponibil pe platforma De-a arhitectura. În Timișoara, la evenimentul nZEB Roadshow, a fost un succes și a atras priviri din toate direcțiile, de la părinți și copii până la profesioniști din domeniu care și-au exprimat dorința de a încerca să ne susțină într-o viitoare colaborare pentru a fi disponibil și în alte țări. Singurul mesaj pe care îl am de transmis în momentul acesta ar fi ca îndrumătorii arhitecți, cât și învățătorii, dacă vor să aibă oportunitatea de a-i învăța pe cei mici lucruri noi, acesta ar fi cursul-atelier potrivit.
Care este motto-ul tău personal?
Acum, după toate întrebările și răspunsurile date simt că totul e în continuă schimbare. Nu am unul și bun. Nu toate sunt bune mereu, contează unde și când le aplici ca să facă o diferență notabilă. Dar cel mai utilizat și folosit ca motivație a fost „nimic nu-i imposibil”.
