Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc: Oana Simionescu
„Fără voluntari nu ar exista obiectivele îndeplinite, nu ar exista miile de copii inspiraţi, nu ar exista premiile, nu ar exista spațiul în care să putem visa și să clădim un viitor mai bun pentru noi toți, nu ar exista efervescența care mână De-a Arhitectura. Activitatea asociaţiei există mulţumită sutelor de voluntari care ni s-au alăturat, vreme de un atelier, vreme de un an şcolar sau mai mulţi, cu dedicare şi maximă seriozitate. Noi, echipa De-a Arhitectura, voluntari şi noi de multe ori, le mulţumim!
Seria «Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc», lansată în septembrie 2016, și-a propus să prezinte voluntarii noștri – arhitecţi, urbanişti, peisagişti, designeri, ingineri, studenţi – să ofere o platformă unde aceștia să povestească despre ei, despre proiectele pe care le desfășoară în domeniile în care profesează, dar şi despre alte iniţiative din care fac parte şi care schimbă faţa lumii dincolo de cadrul pe care noi l-am oferit.
Ne-am bucurat şi ne-am entuziasmat de fiecare dată când am descoperit lucruri pe care nu le ştiam despre voluntarii noştri şi ne dorim să ne lăsăm inspiraţi şi cuceriţi în continuare de cei care ni s-au alăturat de-a lungul timpului sau ni se vor alătura în viitor, să aflăm puţin din povestea sau istoria fiecărui individ în parte.
În 2013, Oana Simionescu s-a alăturat echipei De-a arhitectura şi a coordonat pentru o perioadă activitatea din Timişoara. Extrem de activă şi implicată în foarte multe proiecte şi iniţiative, noi, la De-a Arhitectura, ne bucurăm că am putut beneficia de energia şi entuziasmul Oanei măcar pentru puţin timp. Vă invităm să citiţi mai departe şi să aflaţi povestea încă unui voluntar De-a Arhitectura.” – Asociația De-a Arhitectura
Ce te-a determinat să studiezi arhitectura şi să devii arhitect?
Cred că totul a început în casa bunicilor mei – o casă construită în anii ’70 de un conductor arhitect, la Sânnicolaul Mare. Fascinant loc, cu materiale simple, ce miroseau frumos, şi o conexiune foarte plăcută cu grădina.
Apoi… mama a dat la arhitectură, la Bucureşti. Îmi povestea mereu cum se vedea oraşul prin crăpătura peretelui de la baie a apartamentului unde a locuit pe perioada examenului – căci era chiar după cutremur. Era concurenţă foarte mare pe atunci şi nu a intrat. Povestea, şi desenele, au ajuns totuşi la noi.
Am deprins astfel convingerea că fiecare purtăm cu noi amintirea plăcută – sau nu – a unui loc şi că a fi arhitect este ceva important, ce merită sacrificii. Am decis destul de devreme că trebuie să devin un bun arhitect.
Ce aspecte ale felului cum ai fost crescută sau ai fost educată ţi-au modelat principiile sau filozofia de viaţă/în meseria de arhitect?
Dificilă întrebare… Printre altele, ca mulţi copii, am crescut cu frică. Cred că cel mai important lucru pe care l-am învăţat la un moment dat, a fost să nu îmi fie frică de a-mi fi frică… să îmi depășesc emoțiile și să le înțeleg.
Am ales acest răspuns, pentru că a avea o profesie atât de veche, atât de vastă și totuși, încă, atât de neclară, poate fi înfricoșător de multe ori. Cred că dacă nu aș fi învățat că e important să îți înfrunți fricile, aș fi ales un drum simplu… care poate că nu ar fi fost rău, dar în mod cert ar fi fost altfel.
Cine sau ce a avut cea mai mare influenţă asupra muncii tale până în prezent?
Acel un an la Copenhaga și colegii mei de la BIG [n.r. Bjarke Ingels Group]. Apoi ceilalți colegi ai mei, din România – echipele F O R, a_ta [n.r. Anuala Timişoreană de Arhitectură] și BETA [n.r. Bienala Timişoreană de Arhitectură]. Am mare încredere în oamenii din jurul meu și în misiunea noastră comună de a contribui la construcția unui viitor mai bun.
Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?
Am început din primul an în care De-a arhitectura a apărut în Timișoara. Cred că 2013 era. Mi-am dorit mult să fac parte din echipă. De-a arhitectura este genul acela de proiect cu o misiune clară, benefică pentru foarte multă lume și plăcut de implementat.
Am crezut, și cred în continuare, că este foarte important să învățăm despre oraș, exact așa cum aflăm despre păduri, cifre sau spațiul cosmic – la școală. Mă așteptam să fie mult mai greu să îi înveți pe copii lucrurile astea, dar nu a fost deloc așa! Este absolut minunat să explorezi orașul cu copiii, căci nu au niciun fel de preconcepții, iar experiențele de la clasă sunt extraordinar de creative. Nu cred că am participat la vreun curs de la care să fii plecat fără un zâmbet mare pe buze.
Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Mi-au plăcut mult, și îmi plac în continuare, echipa și misiunea. Sunt două lucruri ce se antrenează reciproc în a avansa, iar asta e o combinație ce inspiră!
Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Am avut o perioadă de vreo 2-3 ani când am coordonat proiectul pentru zona de vest a țării. Oricât de mult mi-a plăcut să mă ocup de asta, a fost foarte dificil de integrat în programul meu la un moment dat. Am pasat deci ștafeta altei colege și mă bucur să văd că proiectul merge cu același avânt înainte. Hip-hip pentru Dana Ardelean!
Ai fost marcată de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa ta în clasa De-a arhitectura?
Da! Și buni, și răi. Și i-am recunoscut apoi în activitatea mea de coordonator. Am văzut, vizitând diverse clase din program, ce mare este diferența dintre cele două extreme. Copiii sunt foarte puternici și foarte fragili în același timp. Cred că cel mai important lucru pe care l-am învățat este că au nevoie, în primul rând, de respect! Să fie respectați ei, ca persoane, și să învețe de la persoane ce se respectă și ce își respectă meseria.
Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?
Mă preocupă de ceva timp modul în care este practicată și percepută în prezent meseria de arhitect. Potențialul profesiei de a modela viitorul, de a colabora și de a integra experiențe atât de diverse, de a se reinventa; mediul construit pe care îl generează, sincopele, rețelele și reușitele sale.
Toate aceste gânduri au determinat activitatea mea diversă: ca practician prin F O R, implicarea în OAR [n.r. Ordinul Arhitecţilor din România], respectiv în coordonarea programelor de tip anuală și bienală de arhitectură în ultimii trei ani, De-a arhitectura, atelierul anului II și apoi IV de la FAUT [n.r. Facultatea de Arhitectură şi Urbanism Timişoara].
Lucrez în prezent la un proiect ce încearcă să le pună pe toate astea sub un singur acoperiș – nume de cod: D E L T A.
Spune-ne câteva cuvinte despre cele mai frumoase dintre proiectele tale care au atins comunitatea, oraşul.
Cel mai frumos și cel mai recent proiect al meu, care este dedicat orașului, este BETA – bienala timișoreană de arhitectură. Este un program complex ce întoarce orașul și profesia pe toate fețele, le prezintă, discută și expune în moduri foarte diverse, toate având un scop comun: acela de a înțelege spațiul construit ca pe un gest cultural despre care se discută, și ce se construiește, cu responsabilitate, prin colaborare. „Privește orașul!” a fost tema din 2016. Pentru că e mare, v-aș propune că aflați singuri mai multe vizitând site-ul betacity.eu sau achiziționând catalogul pe care sper să îl lansăm la toamnă.
Care este motto-ul tău personal?
Nu am unul.
