Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc: Roxana Penișoara-Pîrvu
„Fără voluntari nu ar exista obiectivele îndeplinite, nu ar exista miile de copii inspiraţi, nu ar exista premiile, nu ar exista spațiul în care să putem visa și să clădim un viitor mai bun pentru noi toți, nu ar exista efervescența care mână De-a Arhitectura. Activitatea asociaţiei există mulţumită sutelor de voluntari care ni s-au alăturat, vreme de un atelier, vreme de un an şcolar sau mai mulţi, cu dedicare şi maximă seriozitate. Noi, echipa De-a Arhitectura, voluntari şi noi de multe ori, le mulţumim!
Seria «Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc», lansată în septembrie 2016, și-a propus să prezinte voluntarii noștri – arhitecţi, urbanişti, peisagişti, designeri, ingineri, studenţi – să ofere o platformă unde aceștia să povestească despre ei, despre proiectele pe care le desfășoară în domeniile în care profesează, dar şi despre alte iniţiative din care fac parte şi care schimbă faţa lumii dincolo de cadrul pe care noi l-am oferit.
Ne-am bucurat şi ne-am entuziasmat de fiecare dată când am descoperit lucruri pe care nu le ştiam despre voluntarii noştri şi ne dorim să ne lăsăm inspiraţi şi cuceriţi în continuare de cei care ni s-au alăturat de-a lungul timpului sau ni se vor alătura în viitor, să aflăm puţin din povestea sau istoria fiecărui individ în parte.
Roxana Penișoara-Pîrvu a venit în familia De-a Arhitectura la București, în 2015, ca voluntar la clasă. Roxana iubește teatrul și să-i provoace pe copii la joacă și la visare, să le creeze un spațiu în care să își poată prezenta și susține ideile oricât de năstrușnice ar fi acestea. A vizitat de multe ori, în cadrul cursului „De-a arhitectura în orașul meu”, Centrul Green Mogo din Mogoşoaia, sediul organizaţiei Greenitiative, unde i-a putut ghida pe cei mici, alături de gazde, în discuții despre ce înseamnă o clădire verde. Pe copiii de la Liceul Francez „Anna de Noailles” din București Roxana i-a îndrumat, într-o serie de ateliere din 2019, în imaginarea orașului viitorului din perspectiva dezvoltării durabile. Vă invităm să citiţi mai departe şi să aflaţi povestea încă unui voluntar De-a Arhitectura.” – Asociația De-a Arhitectura
Ce te-a determinat să studiezi arhitectura şi să devii arhitect?
În copilărie eram, într-un anumit fel, foarte aproape de arhitectură. Intermediarul era profesia tatei: scenograf, grafician, pictor de șevalet. Am crescut în imensul lui atelier de acasă, un univers de-a dreptul miraculos pentru mine și pentru fratele meu – îl însoțeam frecvent la teatru, în spatele scenei, în laboratoarele de creație, în culise. Îmi plăceau schițele de decor, desenele de costum, machetele, mirosul de vopsele și diluanți, butaforia din atelierele de producție. Îmi plăceau cabinele actorilor, atelierele de croitorie și de tâmplărie. Îmi plăcea totul. De atunci ador teatrul, în toate formele lui de manifestare. Credeam, pe atunci, că voi deveni pictoriță. Dar tot tatei îi datorez îndrumarea spre arhitectură. Încerca să mă facă să văd efemerul din creația de teatru, îmi spunea că arhitectura este cea mai nobilă artă și este nu numai artă, ci este în tot și în toate. Oriunde te-ai afla, este și arhitectura!
Ce aspecte ale felului cum ai fost crescută sau ai fost educată ţi-au modelat principiile sau filozofia de viaţă/în meseria de arhitect?
Am înțeles abia după ce eu am devenit părinte că educația timpurie și modelele din copilărie sunt determinante pentru ceea ce devenim. Știu acum că am avut imensa șansă de a trăi într-o familie armonioasă și foarte iubitoare, în care valorile primordiale erau onestitatea, corectitudinea, seriozitatea, empatia, respectul față de celălalt. Am învățat că numai muncind reușești să obții ceea îți dorești și că implicarea, perseverența, dăruirea sunt aliații tăi în viață.
Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?
Am descoperit De-a Arhitectura în vara anului 2015, întâmplător, într-o vizită la MNAC [n.r. Muzeul Național de Artă Contemporană al României], când era în plină desfășurare expoziția de sfârșit de an a claselor care urmaseră cursul [n.r. cursul „De-a arhitectura în orașul meu” desfășurat de De-a Arhitectura la acea vreme]. Am fost fascinată de machetele expuse, am făcut fotografii multe, am căutat date de contact, am găsit acolo chiar cursul tipărit, am luat un exemplar cu mine și apoi i-am scris Verei (fondator DAA) [n.r. arh. urb Vera Marin, membru fondator De-a Arhitectura]. Așa am devenit voluntar la clasă.
A contribuit, probabil, și faptul că eram mamă și am întrezărit în acest exercițiu o oportunitate de a aduce mai aproape de proprii copii frumusețea arhitecturii. În timp, însă, am realizat că obiectivul De-a Arhitectura este mult mai îndrăzneț și mult mai generos: a le da copiilor instrumentele de a înțelege spațiul din atât de multe perspective înseamnă o șansă pentru un loc mai frumos, mai civilizat, mai accesibil, în care să își dorescă să trăiască.
Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Colaborarea cu DAA are ceva special și anume că oferă simultan un cadru de lucru foarte bine reglementat, cu ghiduri de curs, descrieri detaliate ale activităților, materialelor, expedițiilor, dar și libertatea de a utiliza și combina selectiv aceste resurse.
Personal, implicarea ca voluntar m-a făcut să descopăr bucurie în lucrul cu copiii și m-a provocat la joacă și la a visa la lucruri imposibile: proiectele copiilor sunt un izvor nesecat de idei năstrușnice și asocieri inedite, de soluții creative, o oază de imaginație. Așa că interacțiunea cu ei poate deveni o sursă de inspirație.
Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?
La început nu a fost ușor: eram convinsă că ai nevoie de virtuți pedagogice speciale pentru a păşi într-o clasă; surpriza vine atunci când realizezi că instrumentele din curs sunt bine concepute și ușor de folosit dacă pregătești bine lecția – adică îți însușești obiectivele de curs. Copiii sunt dornici să fie provocați să găsească soluții și să le materializeze în machete sau proiecte, acesta fiind principiul de bază al cursului [n.r. „De-a arhitectura în orașul meu”; De-a Arhitectura desfășoară și alte cursuri pe lângă acesta].
Cine sau ce a avut cea mai mare influenţă asupra muncii tale până în prezent? Ai fost marcată de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa ta în clasa De-a arhitectura?
Nu știu dacă pot identifica cu precizie aceste influențe. Știu însă că pot vorbi de un cumul de influențe, care se succed, se suprapun, se întrepătrund, începând cu modelele din familie, cu prietenii din viața mea, cu diverse experințe, fie ele fericite sau nu, cu unii profesori sau asistenți din școală, cu angajatorii mei, cu clienții mei. Nu în ultimul rând proprii mei copii pe care îi privesc ca pe o oglindă.
De la fiecare am avut ceva de învățat și încă învăț în fiecare zi când încep ziua de lucru. Din toate acestea am încercat să duc în clasă plăcerea de a proiecta: eu nu simt că muncesc atunci când mă gândesc la o soluție, la un detaliu, când compun o temă.
Dacă le oferim copiilor libertate totală în a se exprima, dacă îi încurajăm să fie diferiți, să își argumenteze propunerile, să își susțină ideile, să aibă încredere în ei, rezultatele sunt uimitoare.
Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?
Aș spune că fiecare proiect, indiferent de scară sau de comanditar, trebuie abordat cu aceeași rigoare și același obiectiv: numai identificând corect tema se pot concepe soluții adecvate. În orice proiect sunt preocupată îndeosebi de partea de studiu și îi acord cea mai mare importanță, încerc să conving părțile implicate că timpul investit în studiu înseamnă de fapt economie în execuție, nu mi-e deloc teamă de variante, de reveniri, de încercări eșuate. Îmi place să fiu aproape de implementarea proiectului, am nevoie permanentă de feedback din șantier, din partea constructorului, a clientului. Și numai astfel am satisfacția reală a proiectului înfăptuit.
Spune-ne câteva cuvinte despre cele mai frumoase dintre proiectele tale care au atins comunitatea, oraşul.
Cred că cel mai important proiect al meu care atinge comunitatea este chiar implicarea ca voluntar DAA. Este o investiție de timp care, sunt convinsă, va da roade peste ani.
Care este motto-ul tău personal?
Din perspectivă profesională, aș vrea să mă ridic la exigențele acestui crez, anume că: arhitectura înseamnă detaliu.
Altfel, mă străduiesc să mențin un echilibru între profesie și familie, aș vrea să fiu autentică și sinceră în tot ceea ce fac.
