Cu Vintilă Mihăilescu, despre rădăcini, arhitecți, eroi civilizatori, dorințe și putințe. INTERVIU

Astăzi, în această altă zi de 22 martie, la 3 ani de când cu Vintilă Mihăilescu (n. 23 mai 1951 – d. 22 martie 2020) nu mai putem vorbi decât în gând, reproducem aici, integral, interviul publicat în lucrarea A51 – 51 de Birouri de Arhitectură. Nu doar pentru că azi e rost de panegiric, ci pentru că avem în cele ce urmează idei și teme perene, care merită a fi revizitate și la care avem a reflecta oricând cu aceeași îndreptățire.

Vintilă Mihăilescu este (a fost – n.r.) profesor universitar şi şeful Catedrei de Sociologie a Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA. Doctor în Psihologie şi profesor invitat la Paris, Montréal, Bruxelles, Aix-en-Provence, Bordeaux, Lyon, Montpellier, Neuchâtel, Perugia, Pécs. Animator a zeci de proiecte internaţionale, colocvii, dezbateri, specializat în etno-psihologie, identitate şi etnicitate, studiul comunităţilor. Spirit integrator de anvergură, aşa cum ar trebui să fie orice antropolog, şi în acelaşi timp o persoană caldă şi deschisă, aşa cum ar trebui să fie orice om. Pornind de la un studiu pe care Ordinul Arhitecţilor din România l-a realizat pentru prima oară în 2010 folosind un demers sociologic riguros, l-am provocat pe Vintilă Mihăilescu la o discuţie despre starea arhitecturii la noi, acum. O discuţie care ne arată că a face arhitectură nu înseamnă doar a zidi case, ci a construi un mod de viaţă, o cultură, o civilizaţie.

În 2010, Ordinul Arhitecţilor din România a publicat lucrarea “Arhitect în România - Studiu de fundamentare a politicilor naţionale pentru arhitectură”. După ştiinţa noastră, este primul studiu sociologic realizat la nivel naţional pentru a înţelege particularităţile practicării profesiei de arhitect. După părerea Dvs., cât de necesar este un astfel de studiu şi care este utilitatea lui?

Un astfel de studiu este necesar, în general, la două nivele: a) orice breaslă constituie, mai mult sau mai puţin, un soi de comunitate a cărei solidaritate şi eficienţă depind în bună măsură de un astfel de diagnostic al propriei stări de sănătate, fără idei preconcepute şi fără menajamente; b) o astfel de analiză este cu atît mai necesară cu cît este vorba şi de politici publice în domeniul respectiv, căci o politică publică adevărată nu este doar emanaţia unei voinţe politice, ci şi expresia unei cunoaşteri sociale.

Studiul amintit dedică un întreg capitol evaluării prestigiului arhitectului în societate. Cum interpretaţi părerea pe care arhitecţii o au despre ei înşişi şi cum se raportează această autoevaluare la imaginea arhitecţilor în cadrul populaţiei?

“... aici e o problemă, fiindcă lumea nu vrea să ne dea nouă rolul pe care credem că ar trebui să-l avem. Pe de altă parte, cred că majoritatea arhitecţilor consideră (...) arhitectul ca pe un mic Dumnezeu.”  Acesta este răspunsul unui profesor de arhitectură din Bucureşti, citat în studiul despre care discutăm – şi cred că el spune foarte bine ceea ce aş fi vrut să comentez eu... Am impresia, privind datele studiului şi comparîndu-le şi cu alte cercetări de acest gen, că prestigiul meseriei rămîne uşor supra-dimensionat în ochii arhitecţilor, convinşi oarecum că în gestul lor creator se combină aproape demiurgic Frumosul şi Politicul, marcînd astfel armonios Viaţa oamenilor; iar cînd acest lucru eşuează, este pentru că Puterea le-a fost potrivnică... Pe de altă parte, vizibilitatea meseriei a crescut în ultima vreme, cînd foarte multă lume a apelat la arhitecţi pentru a-şi realiza nişte vise mai mult sau mai puţin existenţiale. Arhitecţii au fost asociaţi astfel de către populaţie mai degrabă cu aceşti prieteni ai familiei – chiar dacă de multe ori serviciile lor s-au redus la a face rost de hîrtii. Aş fi curios să aflu însă cum ar fi arătat răspunsurile populaţiei dacă întrebarea s-ar fi referit la urbanişti?...

Conform studiului citat, 1 din 8 arhitecţi deţine o funcţie de conducere într-o organizaţie profesională, majoritatea acestora la nivel naţional. Seniorii breslei, cei cu vârsta de peste 50 de ani, sunt într-o mai mare măsură reprezentaţi în forurile de conducere (20%) faţă de 10% ponderea de reprezentare a tinerilor. Cum interpretaţi aceste procente?

Nu văd nimic surprinzător sau particular în aceste cifre. Pe de o parte, cifrele ne spun doar că regula jocului a rămas cam aceeaşi şi că ajungi în astfel de poziţii mai degrabă pe la 50 de ani decît pe la 30... Pe de altă parte, există în cazul nostru şi o amplificare a acestui efect de generaţie: cei care la revoluţie aveau în jur de 40 de ani – suficient de maturi dar şi suficient de energici – au pus mîna pe putere şi nu prea s-au mai gîndit să renunţe la ea...

Cercetarea sociologică a arătat că, pentru 67% dintre arhitecţii intervievaţi, profesia de arhitect reprezintă posibilitatea de exprimare în plan artistic, creativ, în timp ce numai 18% o consideră ca o sursă generatoare de venituri. După părerea Dvs., cum trebuie înţeleasă această situaţie, având în vedere responsabilitatea pe care cu toţii considerăm că o poartă arhitecţii pentru calitatea spaţiului edificat?

N-aş vrea să fiu cinic, dar tot intelectualul român este mai presus de toate artist şi cel mai mare compliment pe care îl poţi face unui astfel de om este să-i spui că are talent, nu că are bani... Cît despre responsabilitatea lucrului bine făcut, ea este apreciată de către toată lumea, dar este atribuită mai degrabă castei secunde a meşteşugarilor şi artizanilor, nu artiştilor!

În ceea ce priveşte statutul ocupaţional al arhitecţilor, 60% dintre subiecţi sunt antreprenori, fie patroni sau co-proprietari, fie angajaţi pe cont propriu în Birouri Individuale de Arhitectură. 22% deţin o funcţie managerială, majoritatea în companii private. 36% sunt angajaţi în sectorul privat şi 11% în sectorul public (în administraţie sau în învăţământ). Cum interpretaţi această repartizare?

Cifrele nu spun decît că arhitectura este o meserie bine reprezentată şi foarte dinamică pe piaţă şi că arhitecţii s-au adaptat, se pare, bine şi rapid la nevoile acestei pieţe care, la rîndul ei a fost – şi încă mai este – foarte dinamică. Ar fi fost însă interesant de văzut şi procentul absolvenţilor de arhitectură care nu au putut sau nu au mai vrut să profeseze această meserie. În orice caz, aceste date din realitate sînt într-un oarecare decalaj faţă de auto-percepţia majoritară a arhitecţilor că ceea ce fac ei în munca lor de fiecare zi este exprimare în plan artistic...

În ceea ce priveşte studenţii arhitecţi, studiul a arătat că circa 30% dintre studenţii de anul II sau III sunt angajaţi, cei mai mulţi dintre aceştia ocazional sau part-time. Dintre studenţii care lucrează, majoritatea (84%) activează în domeniul arhitecturii, iar 94% consideră că activitatea într-o firmă de arhitectură reprezintă o oportunitate de a dobândi experienţă utilă în viitoarea carieră profesională. După părerea Dvs., cum trebuie interpretate aceste procente, raportat la aspectele eminamente practice ale profesiunii de arhitect? Aveţi cunoştinţă de situaţia studenţilor din alte domenii de activitate şi, dacă da, se poate face o comparaţie cu studenţii arhitecţi?

Din păcate nu există foarte multe astfel de evidenţe pentru alte discipline. Este însă clar, din tot ceea ce ştim totuşi în această privinţă, că procentul studenţilor care încep să lucreze încă din timpul facultăţii este în continuă creştere (sau, în orice caz, a fost pînă foarte de curînd...). Nu toţi reuşesc însă performanţa arhitecţilor de a lucra în propria meserie (situaţia este comparabilă, poate, doar cu aceea a juriştilor).

La nivelul populaţiei, o gospodărie din 5 a fost implicată, în ultimii 5 ani, într-o activitate de amenajare a locuinţei sau a unei case de vacanţă, iar una din 10 şi-a amenajat exterior spaţiul de locuit. Lucrările de acest tip necesită de regulă participarea unor specialişti. Cu toate acestea, dintre cei care au realizat amenajări interioare sau exterioare, doar 4% au angajat un arhitect, iar 9% au angajat un inginer. Cum interpretaţi faptul că populaţia apelează într-o măsură atât de mică la arhitecţi?

Sîntem încă o societate ţărănească – sau, dacă vreţi, post-ţărănească. Iar la ţară, după cum spunea un localnic din Şotînga în urmă cu ceva ani, apelezi la meşteri ("care cunoaşte meserie, zidărie, cunoaşte... toate mişcările astea"), nu la arhitect ("Păi, el nu, decît ne-a arătat planul, ne-a făcut proiectul, planul care l-am avut în faţă şi după el am lucrat cu nişte meseriaşi, care oricum cunoştea"). În plus, să nu uităm că, pentru mulţi, arhitectul este încă legat de amintirea sistematizării, a planurilor forţate – dar şi a eludării lor amiabile.

Pe scurt, pentru această categorie (majoritară) de populaţie, arhitectul este mai degrabă un intermediar cu puterea, cu edilii, decît un creator de case. Şi din păcate nu sînt chiar puţini arhitecţii care se complac în această postură, altminteri destul de bănoasă... Pe de altă parte însă, arhitectul este asociat tot mai mult unei distincţii sociale, fiind angajat deci doar de către cei care vor – şi pot! – să-şi permită un astfel de lux. Rezumînd, se pare că meseria de arhitect nu şi-a (re)găsit încă firescul ei în societate.

Lăsând deoparte studiul discutat până acum (şi, dacă se poate, uitând toate rezultatele cercetării), cum vede antropologul Vintilă Mihăilescu profesiunea de arhitect pe plaiul mioritic?

După ce primul arhitect al ţării şi-a încetat activitatea, arhitecţii ar trebui să-şi reia cu toată responsabilitatea menirea lor profesională. Aceasta nu se rezumă însă la a construi case – şi cu atît mai puţin la a aviza construcţia lor!... Pe de altă parte, după cum locuinţa nu poate fi ruptă de loc şi de locuire, tot astfel arhitectura nu poate fi izolată de alte meserii şi abordări care fundamentează şi dau sens acestui ansamblu mult mai complex al habitatului uman.

Mai tranşant spus: nu cred că arhitectura mai poate fi practicată astăzi ca o meserie, unică şi indivizibilă, regină a artei construcţiei! Altfel spus, ea trebuie să se deschidă – funcţional şi nu doar (eventual...) discursiv – la discipline şi practici conexe, de la geografie şi ecologie la economie şi sociologie. Iar pentru a-şi onora responsabilitatea şi nu doar vocaţia sa, trebuie să nu uite niciodată de spinosul şi decisivul domeniu al politicilor urbane...

În raport cu dimensiunea estetică şi utilitară a profesiei, o problemă frecventă cu care se confruntă arhitecţii o reprezintă faptul că beneficiarii preferă soluţii familiare lor, o estetică vernaculară în care logica a ceea ce este frumos şi ce este urât intră în contradicţie directă cu preferinţele şi soluţiile estetice şi de producere de spaţiu ale arhitecţilor. De unde credeţi că vine această contradicţie şi cum se poate rezolva ea?

Aţi răspuns deja: o estetică vernaculară! Modernismul nostru în arhitectură, cînd şi cît a fost, a luat şi el, în bună măsură, forma unui tradiţionalism neo-românesc. Spuneam mai sus că sîntem încă o societate ţărănească sau, în orice caz, urmaşii ei imediaţi. Asta înseamnă că împărtăşim încă gusturile acesteia. Sau dimpotrivă, vrem să ne eliberăm de ea construind ostentatoriu, fără nici o legătură cu aceste rădăcini – ceea ce, de fapt, ne păstrează prizonierii aceleiaşi estetici, doar că răsturnate. Societatea românească nu şi-a găsit încă forma de expresie urbanistică. Dar nici arhitecţii (urbaniştii) nu au reuşit să propună – şi cu atît mai puţin să impună – o viziune coerentă în acest sens. Există opere de autor, desigur, dar nu prea văd o viziune reală în toate acestea...

În general, la nivelul publicului, există o mare nemulţumire faţă de calitatea spaţiului construit din România, care, în mod evident, ne influenţează calitatea vieţii. Trăim în oraşe care nu ne bucură ochiul şi sufletul, acuzăm autorităţile de corupţie şi de lipsă de implicare, dar nimeni nu face nimic şi în continuare apar peste noapte construcţii ce ne sluţesc cerul. Ce părere aveţi despre această situaţie şi ce rezolvare vedeţi? Mizaţi şi aici, ca şi Mircea Vulcănescu, pe faptul că “la români se poate atunci când nu se mai poate”?

Ne întoarcem la problema viziunii, care în acest registru se cheamă politică urbană coerentă şi consecventă şi care depinde, la rîndul său, de un proiect de ţară. Or nu avem nimic din toate acestea! Ceea ce a început să se întîmple totuşi – şi ceea ce are o oarecare legătură cu acest “la români se poate atunci când nu se mai poate” – este o anumită rezistenţă la distrugeri şi la sluţiri, care se pare că au depăşit pragul de toleranţă. Este bine, este deja ceva, dar a reduce răul nu înseamnă deja a produce binele, a înlătura coşmarul nu ţine loc de viziune...

Aţi pomenit despre existenţa unor opere de autor dar şi despre inexistenţa viziunii, despre lipsa unei politici urbane coerente. Poate veţi fi de acord că un consens mental general, trebuincios pentru realizarea unei politici urbane, este greu de obţinut în această ţară. Aţi miza, minimal, întru descreţirea frunţii, pentru atribuirea prin concurs a unor spaţii publice înspre edificare unui autor inspirat, unui eventual Gaudi bucureştean ori ploieştean, unui meşter Manole, măcar unui singular erou civilizator care să spele de ruşine obrazul urbei de azi, lăsând viitorimii măcar câteva măiestrii arhitecturale, aşa cum noi (bucureştenii, în speţă) ne limpezim privirea cu cele câteva splendide lucrări de sfârşit de secol XIX?

Asemenea atribuiri au avut loc - şi mai au încă - în multe oraşe. Doar că ele vizează, de regulă, nemurirea unui om politic, a unui preşedinte de ţară sau a unui primar de capitală. Luaţi, de pildă, cazul Parisului, unde fiecare preşedinte a simţit nevoia să-şi înscrie memoria în corpul oraşului, iar acum noi ţinem minte mai degrabă Centrul Pompidou decît numele arhitectului care l-a creat! E bine şi aşa... Mi-e teamă însă că edililor noştri nu le lipseşte doar viziunea, ci şi gustul, şi un asemenea concurs ar risca să producă încă un cartof înţepat în mijlocul Bucureştiului.

Pe de altă parte, cînd deplîngeam lipsa unei viziuni de natură să susţină o politică urbană coerentă, nu aveam în vedere cîtuşi de puţin un consens general. Aşa ceva nu există şi nu poate exista! Ceea ce poate exista însă - şi nu cred că este chiar aşa de dificil - este o minimă coordonare şi perspectivă, astfel încît lîngă opera unui eventual Gaudi să nu apară, la doi metri, o catedrală a neamului şi alături un Bancorex, totul învăluit în palmieri şi băncuţe rustice din lemn. Fără această viziune minimă, ar fi păcat şi de mama lui Gaudi...

Credeţi (la nivel global) că epoca mai permite naşterea unor splendori arhitecturale?

Categoric da! Aş spune chiar că o va cere ceva mai mult decît în ultima vreme. O cere, cred, la nivelul locuinţelor individuale, unde nevoia exprimării statutului, care uniformizează, începe să fie tot mai mult înlocuită cu o nevoie de distincţie, care ierarhizează prin diferenţiere, prin particularitate, prin unicitate. Ceea ce poate descătuşa creativitatea arhitectului ţinută de multe ori în frîu de un client bogat, dar lipsit de imaginaţie. O cere însă, am impresia, şi la nivelul clădirilor publice şi funcţionale în măsura în care acestea trebuie să acopere funcţii tot mai complexe şi inedite, obligînd astfel proiectanţii să iasă din tipare, să imagineze noi soluţii, noi forme, care pot fi cel puţin interesante, dacă nu chiar splendide. În mod paradoxal, creşterea complexităţii funcţiilor urbane ale clădirilor subminează, într-un fel, simplul funcţionalism al acestora.

Daca aţi vrea să vă ridicaţi o casă, cum v-aţi alege arhitectul?

Nu sînt, probabil, cel mai bun exemplu, pentru simplul motiv că nu văd în spaţiu; pot să citesc dincolo de un text, dincolo de o vorbă, ba chiar şi dincolo de un obiect, dar doar dacă îl am în faţă. Sînt ca Ceauşescu, am nevoie de machete mărime naturală ca să pricep... Dacă ar fi să-mi ridic o casă, mi-aş alege deci arhitectul după cu totul alte criterii. Ar lua mai multe zile, poate săptămîni, în care aş sta de vorbă cu el despre orice numai despre casă nu, aş sta cu el la masă în familie şi aş bea o ţuică, m-aş uita cu el seara la televizor, aş asculta ceva muzică în biroul meu... Şi dacă s-ar simţi şi el bine, i-aş încredinţa integral lucrările, fără nici un fel de altă precizare decât: ăsta-i terenul, ăştia sînt banii!

Altfel spus, aş alege un arhitect care să aibă în minte locuirea şi nu locuinţa, care să nu-mi dea la cheie un spaţiu domestic, ci să-mi ofere elemente de domesticire de care să pot să mă agăţ. Ştiu că asta înseamnă că pretind de la arhitect să aibă şi un oarecare fler psihologic, dar oare cer prea mult?...

***

(Nota redacției: Sublinierile marcate prin litere îngroșate în cadrul răspunsurilor aparțin redacției, la ora publicării prezentului material.)

***