Arh. Mihaela Zamfir: elitismul bine ponderat este atitudinea pe care trebuie să ne-o asumăm ca arhitecți. INTERVIU
În urmă cu câteva zile, în evenimentul de deschidere a proiectului interdisciplinar "BIBLIOTERAPIA – beneficiul terapeutic al lecturii", ați susținut o prezentare a tendințelor actuale în proiectarea spațiului dedicat lecturii, trecând în revistă 6 remarcabile proiecte de biblioteci publice. Ne puteți vorbi puțin despre acestea: de ce le-ați ales tocmai pe acestea și ce le face remarcabile? Ce tendințe putem discerne în aceste proiecte cu privire la felul în care sunt înțelese și gândite azi bibliotecile?
Prin excelență m-aș descrie o vizionară, un arhitect care privește cu preponderență în viitor, cu asumarea evidentă a substanței timpurilor trecute, într-un Palimpsest temperat însă în melancolii. Caut mereu răspunsuri în arhitectură cel puțin la timpul prezent și am convingerea, în discursul raportat la clădirile bibliotecilor publice că aducerea tinerilor din generațiile actuale aproape de carte, într-un spațiu dedicat lecturii, poate fi puternic influențat de arhitectură. Discursul meu în cadrul prezentării menționate, susținute la Filiala Lucian Blaga a Bibliotecii Metripolitane București a survolat, cronologic, șase proiecte relevante pentru discursul arhitectural contemporan, expresii arhitecturale diferite raportate contextului complex în care au fost proiectate: Mediateca Sendai, Japonia (2001) / Toyo Ito & Asociații; Biblioteca Universității de Arte Tama, Tokyo, Japonia, (2007) / Toyo Ito & Asociații, Biblioteca Tianjin, China (2017) / MVRDV + Tianjin Urban Planning & Institute; Biblioteca Centrală Calgary, Canada (2018) / Snøhetta; Biblioteca și Centrul Cultural “Casa Înțelepciunii” (2020), Sharjah, Emiratele Arabe Unite / Foster + Partners și Biblioteca Centrală din Wuhan, China, proiect fază câștigătoare concurs (2023) / MVRDV & UAD. Criteriile după care au fost alese aceste exemple de bune practice au fost: expresia arhitectura contemporană, modalitățile de raportare la contextul urbanistic, arhitectural, social, cultural, politic, etnic și istoric, succesul în cadrul comunității în care proiectul a fost implementat, expresivitatea relației formă-structură și anvergura funcțională amplă.
În câteva cuvinte, Mediateca Sendai, Japonia (2001) / Toyo Ito & Asociații este o clădire revoluționară atât din punct de vedere estetic cât și ingineresc, un centru cultural care mizează pe o transparență aproape totală și o comunicare vădită cu orașul. Planșeele sunt pe structură metalică, susținute doar de treisprezece coloane, asemănătoare unor trunchiuri de copaci care au rol atât de a introduce lumină naturală, cât și de a adăposti zone anexe precum depozitări necesare unei bliblioteci, diferite utilități și instalații.
Cu statutul unei biblioteci universitare, Biblioteca Universității de Arte Tama, Tokyo, Japonia, (2007) / Toyo Ito & Asociații, oferă oportunități diverse de interacțiune între utilizatori și carte plus tehnologii multimedia. Biblioteca a fost gândită ca un spațiu care oferă diferite posibilități de interacțiune pentru membrii comunității universitare, atât studenți cât și profesori. Se remarcă soluția structurală cu arce cu deschideri diferite, surprinzătoare, de la 16ml până la 1.8ml, realizate din metal și acoperite cu beton.
Unul dintre cele mai spectaculoase exemple, al cărui interior seamănă cu o peșteră, cu un raft continuu de cărți, este Biblioteca Tianjin, China (2017) / MVRDV + Tianjin Urban Planning & Institute, o clădire pe cinci niveluri care oferă spații pentru activități diferite, lectură, relaxare, întâlniri, discuții.
Biblioteca Centrală Calgary, Canada (2018) / Snøhetta surprinde prin rezolvarea interesantă adusă în cadrul unui context urban complex, cu o linie de tren ușor care traversează o parte a sitului peste care aceasta este construită. Pentru atragerea unui public cât mai larg, clădirea oferă un spectru divers de activități pentru toate categoriile de vârste, mai publice la nivelul terenului și spații pentru activități mai liniștite, cu un grad de intimitate crescut, pe măsură ce se accede la nivelurile superioare.
Biblioteca și Centrul Cultural “Casa Înțelepciunii” (2020), Sharjah, Emiratele Arabe Unite / Foster + Partners este un exemplu interesant de clădire cu o arhitectură contemporană într-un context cultural diferit de cel occidental. Biblioteca este concepută cu fațade total vitrate care lasă lumina să inunde interiorul dar, în același timp, există o preocupare pentru contextul climatic prin acoperișul larg care pare că plutește peste clădire, asigurând umbrirea necesară. La nivelul parterului se remarcă o soluție ingenioasă cu ecrane amovibile de bambus care pot fi mutate de utilizatori după necesități, oferind intimitate atunci când se dorește și ajutând la controlul strălucirii.
Ultimul exemplu discutat este Biblioteca Centrală din Wuhan, China, proiect fază câștigătoare concurs (2023) / MVRDV & UAD cu o suprafață desfășurată impresionantă, de 14000mp, gândită ca o viitoare clădire simbol, cu o spațialitate remarcabilă, cu atriumuri pe mai multe niveluri care invită vizitatorii la lectură, comunicare, interacțiune.
Toate aceste șase proiecte denotă faptul că clădirile bibliotecilor publice de astăzi, pentru a fi atractive pentru utilizatori, oferă o paletă largă de activități, o spațialitate elaborată pe diferite grade de intimitate. Toate exemplele discutate ca fiind modele de bune practici au suprafețe generoase, au cafenele, zone de discuții, de întâlniri, săli de proiecții, săli de audiții, spații multimedia și, evident, diferite zone de carte cu diferite grade de intimitate, pentru lectură și studiu. Sunt țintite toate categoriile de vârstă, copii, adolescenți, tineri, adulți și vârstnici, atât prin spații specifice, cât și prin spații care stimulează comunicarea intergenerațională.
Ce aș mai vrea să menționez este faptul că prezentarea despre incursiuni arhitecturale prin cele mai moderne biblioteci ale lumii, susținută la Filiala Lucian Blaga a Bibliotecii Metropolitane București, a inaugurat un proiect de echipă interdisciplinară, “Biblioterapia- beneficiul terapeutic al arhitecturii”, alături de colegii mei, Dr. Psiholog Gina Costișanu Bianu, Dr. Psiholog Adriana Costișanu Savu și kinetoterapeut Dragoș-Cristian Bogdan. Îi mulțumim și pe această cale pentru găzduire și deschidere doamnei bibliotecar Eugenia Drăgotoiu.
Există în lume biblioteci absolut spectaculoase. Biblioteci naționale, biblioteci ale universităților, biblioteci ale bisericilor, biblioteci ale puterii nobiliare devenite azi, într-un fel sau altul, biblioteci ale comunităților, mai mici, mai mari sau mai foarte mari, zidite în urmă cu veacuri sau în timpurile moderne. Uitându-ne puțin la peisajul pe care îl oferă acest program arhitectural, am spune că oamenii (sau cel puțin conducătorii lor) au înțeles demult că, într-adevăr, cunoașterea e valoroasă și trebuie păstrată, protejată. Spuneți-ne, cum s-a schimbat de-a lungul timpului modul de proiectare a bibliotecilor, cum le-a influențat cursul istoriei și devenirea civilizațională? Prin ce e diferită biblioteca de Ev mediu de biblioteca contemporană? Și ce a rămas neschimbat cu trecerea timpului?
Pe parcursul istoriei, cu o accelerare semnificativă în secolul XXI, cartea și lectura s-au democratizat, accesul la cultură este incomparabil mai facil în epoca în care trăim. În Evul Mediu, bibliotecile erau în proprietatea mănăstirilor și a marilor nobili castelani, fiind un simbol al erudiției și puterii. Bibliotecile mănăstirilor adăposteau mai ales texte religioase, scripturi, texte filosofice dar și literatură seculară, în special poeții antici. Cărțile aveau o valoare inestimabilă, manuscrisele erau păzite cu sfințenie și transmise drept moștenire valoroasă. Bibliotecile nu erau poziționate la parter, de cele mai multe ori erau la cel mai înalt nivel tocmai pentru a fi cât mai inaccesibile și mai bine păzite. Cărțile erau chiar legate cu lanțuri de rafturi pentru a preveni actele de furt. Clădirile multor biblioteci aveau același limbaj cu arhitectura religioasă.
Astăzi vorbim despre biblioteci care invită la lectură, care se deschid, democratic, tuturor utilizatorilor. Se stimulează accesul la cunoaștere, interactivitatea, comunicarea. Tehnologia cunoaște în permanență salturi absolut uluitoare, iar siguranța cărților și a manuscriselor de valoare este asigurată cu mijloace mult mai puțin vizibile decât lanțurile de odinioară dar, cu siguranță, mult mai performante.
Cunoașterea înseamnă libertate, independență, evoluție, iar cultura pe baze solide poate fi construită doar prin lectură de calitate într-un spațiu de calitate.
În toate aceste etape de istorie cartea și-a păstrat valoarea, lectura a rămas un act de cultură esențial în formarea noastră ca indivizi.
Dar România cum stă în materie de biblioteci publice? Este, și la noi, cunoașterea prețuită, măcar la nivel teoretic, așa cum vedem că e în țările pe care le invidiem? Ce spun bibliotecile noastre despre asta?
În România, după revoluția din 1989, multe biblioteci publice s-au închis poate și pentru că literatura promovată era parțial controlată de sistemul comunist. Un studiu prezentat în 2022 de către Digi 24 arată că, din 1990 și până în prezent, în România au dispărut peste 8000 de biblioteci publice. Totuși, în 1995 și 1996, poate din dorința de a promova un alt tip de literatură, s-au înființat peste 270 de biblioteci noi. Cele mai recente date furnizate de către de Institutul Național de Statistică indică faptul că, în prezent, în România mai sunt circa 8500 de biblioteci naționale, universitare, specializate, școlare, publice sau private. Numărul este dramatic mai mic față de 1990 când erau peste 16.600 de biblioteci.
Clădirile bibliotecilor publice au nevoie clar de modernizare, de noi concepte de funcționare, pentru a-și atrage cititorii, altfel se optează pentru lectura de acasă.
Institutul Național de Statistică calculează anual numărul de cititori în bibliotecile din România. Ultimele cifre publicate datează dintr-un an încă pandemic, 2021 și spun că la acea dată existau 2.1 milioane de persoane care au împrumutat pentru acasă (sau au consultat în sediul bibliotecii) cel puțin o dată într-un an calendaristic o carte. Numărul cititorilor care folosesc bibliotecile publice a scăzut de la an la an în România, de la circa 6 milioane în 1999, la circa 3 milioane în 2019, an premergător pandemiei de Covid-19.
Încerc o explicație pentru acest fenomen în special prin prisma profesiei de arhitect: multe dintre bibliotecile publice din Romania nu sunt adaptate la cerințele societății de astăzi, au rămas cumva înghețate în timp ca dotări, servicii și spațialitate. Arhitectura și design-ul bibliotecilor publice, împreună cu tehnologia multimedia (pentru că nu se mai poate face astăzi separare), pot aduce cititorii de orice vârstă în spațiul dedicat lecturii dacă acesta răspunde cerințelor lor, dacă include acea componentă de flexibilitate, adaptabilitate, acea deschidere necesară ce îi permite evoluția în timp, de ingeniozitate și surpriză. Pentru a supraviețui, biblioteca nu mai poate fi astăzi doar un strict spațiu de lectură, cum nici muzeul nu mai poate fi doar un spațiu de contemplare și admirare. Dau mereu studenților mei un exemplu de discuție cu unul dintre profesorii remarcabili care mi-au marcat, în facultate, formarea ca arhitect. Doamna Profesor Hanna Derer, profesor de Istoria Arhitecturii, ne spunea că ar putea sta o zi întreagă în Luvru fără să aibă nevoie nici măcar de o sticlă de apă: aceștia sunt profesioniștii, cunoscătorii, pasionații cu adevărat de artă, de frumos. Însă pentru publicul larg este necesar astăzi să stimulăm participarea, să-l atragem în spațiile culturale, și astfel e nevoie și de magazinul de suveniruri de la Luvru, și de o cafenea. Pragmatic vorbind, aceasta este realitatea, iar un bun arhitect va lua în considerare profilul divers al utilizatorului de astăzi, aspect absolut valabil și pentru biblioteci. Elitismul bine ponderat aș spune că este o atitudine pe care trebuie să ne-o asumăm și noi, ca arhitecți.
Știm cu toții că, de fapt, în România biblioteca este un moft. Un lux spiritual pentru puțini și, din păcate, doar arareori o necesitate. De ce am ajuns așa, de ce românii nu citesc deloc, de ce avem un consum cultural inexistent este o discuție ce merită purtată, dar poate că nu aici, acum. Totuși, spuneți-ne: în ce măsură felul în care este gândit un spațiu de lectură poate încuraja lectura? Sau, ca să formulez mai brut: avem un popor necitit și trebuie să-l educăm. Cum ajută arhitectura la asta?
Nu cred că doar la români lectura nu mai este o prioritate, interesul pentru cultură, în general poate, a scăzut. Lipsa de timp este cel mai des invocată și se constată o tendință de limitare la cultura strict profesională și accesarea informațiilor utilizând platformele digitale.
În România, deși au trecut peste 30 de ani de la Revoluție, ne confruntăm în continuare cu această tendință consumeristă, încă este suveran mall-ul poate și pentru că doar asta se oferă. Nu avem centre culturale, mediateci, biblioteci. Și totuși, în fiecare an, de Noaptea Muzeelor sunt cozi interminabile cu oameni dornici sa viziteze muzeele. În România nu există încă politici culturale bine puse la punct. Spațiile dedicate activităților culturale sunt insuficiente și funcționează strict în clădiri existente care nu au fost modernizate, aduse în contemporan. Este nevoie de clădiri noi dedicate activităților culturale, de biblioteci, muzee, spații de spectacole, flexibile, adaptabile, interactive, vii. Arhitectul poate aduce cultura mai aproape de om, cred cu tărie că arhitectul trebuie să fie mai prezent în societate, să fie mai vocal, românii au nevoie de educație vizuală și asta ar trebui să pornească încă din școala generală și să fie o constantă pe tot parcursul formării tinerilor.
Am observat la dumneavoastră o aplecare către cercetările interdisciplinare care interoghează posibilitățile arhitecturii de a îmbunătăți un demers specific și aici mă refer în special la cele privind spațiile medicale sau de îngrijire specializată. Pentru noi, pentru români, spațiile spitalicești reprezintă o problemă comunitară de maximă relevanță. Vorbiți-ne puțin despre acest subiect: cum poate arhitectura să ajute demersul terapeutic?
Este probabil cea mai importantă constantă în preocupările mele de cercetare în arhitectură, ce mă individualizează în spațiul arhitectural autohton, arhitectura spațiilor terapeutice, sau cum arhitectura poate susține calitatea vieții și starea de bine. Am să explic și de ce: am vrut, aproape în egală măsură cu arhitectura, să urmez și facultatea de medicină, a trebuit însă, rațional vorbind, să aleg, ambele fiind facultăți cu șase ani de studiu și cu o profesie de practicat apoi cu mare responsabilitate, vocație și consum de timp. Nu regret alegerea făcută, îmi iubesc profesia de arhitect, poziția de cadru didactic la Facultatea de Arhitectură. Din 2010 încoace, am reușit să îmbin ambele pasiuni, arhitectură și medicină, împreună cu soțul meu, Dr. Mihai Zamfir care este medic cu dublă specialitate, Psihiatrie și Geriatrie-Gerontologie, și el cadru didactic universitar la Facultatea de Medicină din cadrul UMF Carol Davila. Apoi, din 2013 ne-am dezvoltat echipa interdisciplinară cu încă două colege, Andreea Marin, Dr. Psiholog Clinician și Ileana Ciobanu, Dr. Biolog Cerc. Științific, ambele lucrează la Spitalul Universitar Elias, la Clinica de Reabilitare Medicală condusă de domnul Prof. Mihai Berteanu. De aici au apărut și alți colaboratori, kinetoterapeuți, asistenți sociali, ingineri, alți arhitecți, aș putea povesti multe dar nu permite spațiul acestui interviu, mi-aș fi dorit să îi menționez pe toți colaboratorii.
În România este nevoie de spitale noi, spitale moderne. De reținut este că spitalul este unul dintre cele mai complexe programe de arhitectură, cu funcțiuni și circuite care necesită o atenție sporită. Pledez pentru experimentarea în cadrul disciplinei de Atelier de la Facultatea de Arhitectură, anii 4-5 de studiu, a unui proiect de spital.
Medicii români sunt profesioniști excelenți, însă este nevoie și de spații medicale pe măsura competenței acestora. Pacientul are nevoie de o altă interfață cu spitalul, mai puțin medicalizată, mai prietenoasă care să îi asigure un confort psihic, pentru că vindecarea este susținută de o stare psihică bună.
Arhitectura are la îndemână instrumente arhitecturale terapeutice simple: lumină, formă, culoare, textură, sunet care, utilizate în mod specific, pot contribui la creșterea calității vieții, la susținerea unei stări de bine și la recuperarea în cadrul și după efectuarea actului medical. Spațiul terapeutic necesită în proiectare o abordare interdisciplinară, spun asta de 13 ani la toate evenimentele și conferințele unde am fost invitată să vorbesc. Arhitectura spațiului terapeutic este centrată pe Utilizator, pe nevoile acestuia, iar aceste nevoi nu le poți cunoaște cu adevărat decât din dialogul direct cu utilizatorii. Personal, am învățat mult din colaborarea cu specialiștii implicați direct în actul medical, medici de diverse specialități, psihologi, asistenți sociali, kinetoterapeuți, asistenți medicali dar și ingineri.
Întrucât mulți dintre noi avem bătrâni acasă (dar și pentru că sunteți unul dintre autorii lucrării “Optimizarea arhitecturii rezidențiale pentru seniori în contextul provocărilor pandemiei de COVID-19” prezentate, în noiembrie 2021, la Simpozionul Național de Gerontopsihologie Ediția a 7-a), vă rugăm ajutați-ne cu câteva sfaturi practice: cum să ne amenajăm spațiile în casă pentru a contribui la sănătatea fizică și psihică a bunicilor noștri? Ce lucruri poate face fiecare acasă pentru a spori siguranța și confortul persoanelor vârstice alături de care locuiește?
Aceasta este principala mea competență pe tărâmul spațiului terapeutic, arhitectura destinată persoanelor vârstnice și persoanelor vârstnice cu tulburări neurocognitive (cea mai cunoscută fiind demența din Boala Alzheimer). Lucrarea pe care ați menționat-o este doar una din cele aproximativ 180 de prezentări făcute în ultimii 13 ani, constant, în fiecare an, la conferințe cu spectru interdisciplinar medicină - arhitectură - psihologie. Constanța este foarte importantă atunci când vrem să schimbăm ceva, totul începe de la educație.
Societatea îmbătrânește, conform cu ultimele date statistice, la nivel global, procentul persoanelor vârstnice (65+) va crește de la 9% (2019) la 16% (2050), iar la nivel european situația este mai critică, se estimează că în 2050 aproape 30% din populație va fi vârstnică. România nu face excepție de la această tendință de îmbătrânire, este o țară cu o populație de aproximativ 19.5 milioane de locuitori, speranța de viață estimată în 2020 este de aproximativ 75 ani, procentul de persoane vârstnice în 2019 fiind de circa 18.5%. Este necesară o schimbare de paradigmă în arhitectură dacă ne gândim că, în 30 de ani, una din trei persoane va fi vârstnică. Militez pentru a avea o perspectivă a vârstei în arhitectură.
Legat de persoanele vârstnice din România, știm că cei mai mulți își doresc să rămână în propriile case, foarte puțini sunt dispuși să se mute la cămine, poate pentru că în România aceste cămine încă lasă de dorit, dar aici este o altă discuție despre asistența instituționalizată în România.
Dacă ne dorim să îmbătrânim acasă și să ne păstrăm căminul pe tot parcursul vieții, trebuie să ținem cont de mai multe aspecte care implică accesul în locuință, adaptarea pardoselilor, a mobilierului, iluminarea camerelor, o spațialitate convenabilă și pentru un posibil utilizator de scaun rulant. Am vorbit la multe evenimente medicale pe acest subiect și invit pe cei interesați de acest subiect să acceseze pagina mea de ResearchGate (https://www.researchgate.net/profile/Mihaela-Zamfir-Grigorescu) pentru mai multe detalii.
Pe scurt, pentru a fi activi și independenți cât mai mult timp, locuința trebuie să ofere siguranță și confort și să fie adaptată persoanelor vârstnice. Este bine să avem pardoseli antiderapante, să anulăm pericolele de împiedicare precum cabluri, covorașe, praguri. Baia reprezintă una dintre cele mai periculoare încăperi, aici se întâmplă cele mai multe accidente. Recomand înlocuirea căzii de baie cu o cădiță de duș (preferabil este chiar dușul la nivelul pardoselii), montarea de bare de susținere, ușa de la baie să fie lată de cel puțin 80cm (recomandabil 90cm) astfel încât să poată intra un utilizator de scaun rulant și să se deschidă în exterior.
Este bine să fie eliberate căile de circulație și traseele cele mai frecvent utilizate: dormitor – baie - bucătărie. Știu că este greu să renunțăm la lucruri, dar un design minimalist ne va asigura un confort superior și siguranță în perioada senioratului.
Lumina generoasă, atât naturală cât și artificială, combate depresia, este important să lăsăm lumina să intre în casă, să renunțăm la draperii groase dar, în același timp, să avem elemente de control al însoririi, cu posibilitate de reglare, pentru a evita efecte nedorite de strălucire, mai ales când vorbim de vârstnici cu tulburări neurocognitive.
Mobilierul trebuie adaptat, dacă vorbim de o persoană vârstnică utilizatoare de scaun rulant, înălțimea mobilierului de bucătărie va trebui adaptată, în loc de 90cm de exemplu să fie 70-75cm.
Modificări și adaptări suplimentare intervin când vorbim de o persoană vârstnică cu tulburări neurocognitive specifice demenței din boala Alzheimer (și nu numai), care trebuie să contracareze tulburările de memorie, de atenție, de dispoziție, de orientare în spațiu și timp. De reținut este că o persoană vârstnică cu tulburări neurocognitive își va aduce aminte întâi forma unui spațiu, apoi culoarea și abia pe ultimul loc, funcțiunea spațiului respectiv.
Ce este bine să reținem este faptul că mediul construit poate susține o longevitate activă.
Întrebările precedente aduc în discuție un concept esențial în arhitectură: adecvarea. Întrucât sunteți arhitect și priviți totul în jur cu ochi de arhitect, spuneți-ne, vă rugăm: cum stăm cu adecvarea în ceea ce se proiectează și se construiește azi în orașele noastre? Dar în satele noastre? Știu, întrebarea este foarte generală și ați avea dreptate dacă mi-ați obiecta astfel, dar vă rog, ca exercițiu, să faceți o critică generală a “spatiului construit” de astăzi, de la noi. Cât este de adecvat modului în care trăim și mai ales modului în care ne dorim să trăim?
Întrebări complexe… la fiecare s-ar putea scrie un eseu, sunt teme de referință în arhitectură, dar voi încerca câteva idei succinte.
Adecvarea la necesitățile utilizatorului este absolut esențială, arhitectul trebuie să cunoască nevoile utilizatorului și, desigur, într-un dialog arhitect - beneficiar care presupune întotdeauna atenție și respect reciproc, se creionează tema de proiectare. Acest exercițiu îl facem constant atunci când proiectăm locuințe individuale. Sunt beneficiari care știu ce își doresc, în timp ce alții au nevoie să fie ajutați de arhitect să își descopere stilul, preferințele.
Ce se întâmplă în cadrul proiectelor complexe, locuințe colective și, mai departe, clădiri publice? Comunicarea cu ceilalți specialiști este extrem de importantă tocmai pentru a da raspunsuri adecvate cerințelor mediului urban și rural. Proiectarea de arhitectură este complexă, presupune colaborarea cu ingineri din trei specialități, arhitectură, structuri, instalații, arhitectul este șef de proiectiar această poziție presupune o mare responsabilitate. Presiunea din partea dezvoltatorilor de proiecte imobiliare trebuie contracarată de lege în primul rând și apoi de arhitect, procente de ocupare a terenului exagerate vor aduce prejudicii importante la nivel de spațiu urban dar și de calitate a vieții viitorilor utilizatori. Discursul este mult prea elaborat și merită dezvoltări ulterioare, poate într-un spațiu de interviu dedicat.
Pentru modul în care funcționează un obiect, fie că este bine, fie că este rău, “vinovat” este autorul, creatorul său. Un obiect de arhitectură nu are însă un singur creator. Există aici o treime: în primul rând, e beneficiarul, care are dorința și putința financiară de a construi, există apoi autoritățile, care asigură cadrul general și regulile de construire, și abia la sfârșit vine arhitectul, cu știința și arta de a construi. Orice obiect de arhitectură este o mediere între dorințe, posibilități și constrângeri. Într-un astfel de vals, responsabilitatea se disipează. Așa s-a cerut – e o justificare pe care o auzim adesea. Și totuși, arhitecții ce responsabilitate poartă, ca breaslă, pentru felul în care arată spațiul nostru construit? Și ce poate face breasla pentru a orienta dezvoltarea în direcția pe care, prin expertiza profesională, o știe bună?
Profesia de arhitect presupune o mare resposabilitate, presupune coloană vertebrală, un caracter puternic, energie, capacitate de comunicare, persuasiune. Foarte important însă pentru calitatea unui proiect este și beneficiarul, gradul de educație vizuală, cultura. În opinia personală, deschiderea este o calitate esențială de ambele părți, și arhitect, și beneficiar. Ar trebui să fie ca un contract nescris în care Beneficiarul își spune dorințele Arhitectului, Arhitectul le ascultă, iar Beneficiarul are încredere în profesionistul la care a apelat și îl lasă să își facă profesia pentru care l-a angajat și pentru care acesta s-a pregătit în șase ani de facultate. Ca să poți dansa valsul menționat de dumneavoastră este important să înveți pașii, și Beneficiar, și Arhitect. Aș îndrăzni să spun că cel care va conduce dansul este arhitectul dar nu mai puțin important este clientul care aduce povestea, visele și, sigur, finanțele. Doar așa poate ieși arhitectură de calitate, cum ne place să vedem de câte ori ieșim în țări occidentale. Iar arhitectul ar trebui să fie mai prezent în societate, să fie mai vocal, precum alte profesii liberale, respectiv medicii și avocații. Și mai cred că noi, arhitecții, trebuie să fim mai uniți la nivel de breaslă și mai transparenți față de publicul larg.
Pentru că sunteți și cadru didactic și pentru că, în general, speranța unui mai bine pentru copiii noștri este un combustibil care ne alimentează confortul interior, spuneți-ne, vă rugăm, cum percep tinerii studenți la arhitectură spațiul construit în care se mișcăm și în care ei vor profesa de mâine-poimâine? Ce pot face acești tineri, fiecare în parte și toți împreună, ca să avem o arhitectură “mai bună”, care să servească mai bine nevoile și năzuințele comunității? Există speranță la ei, există speranță pentru ei?
În marea majoritate, studenții de la arhitectură sunt talentați, încrezători, cu entuziasmul caracteristic vârstei, își doresc să facă arhitectură de calitate și să contribuie la schimbarea orașelor în bine. Și totuși, cred că sunt mai puțin visători decât eram noi ca generație, mulți aleg să plece din țară la fel ca medicii, pentru că România încă nu oferă spațiul în care profesia de arhitect să aducă satisfacțiile meritate.
Universitatea noastră, Ion Mincu, oferă o oază de calitate, atât pentru studenți cât și pentru noi, profesorii, în care se întamplă proiecte frumoase, temerare, experimentale, toate proiectele făcute la disciplinele de proiectare sunt în situri reale și răspund cerințelor actuale ale zonelor urbane și rurale, bazându-se pe analize urbanistice complexe. Ne-am bucura și noi, cadrele didactice, și studenții, să fie generate oportunități de valorificare în spațiul real al acestor proiecte care ar schimba cu siguranță semnificativ imaginea mediului construit în România și imaginea României în lume. Entuziasmul este esențial în practicarea profesiei de arhitect, la fel și pasiunea pentru profesia aleasă. Și totuși, peste acestea, cadrul în care se practică profesia este și el esențial: social, cultural, urbanistic, profesional, legal.
Când eram eu studentă (am terminat facultatea în 2003), predominau băieții la arhitectură, îmi aduc aminte că în grupa mea eram patru fete și restul băieți, acum proporția este fix invers, dintr-o grupă de treizeci și doi de studenți la anul 4, doar cinci-opt sunt băieți. În prezent băieții aleg cu preponderență să urmeze studii de IT pentru că (așa cum studenții mi-au spus) câștigă mult mai bine în practicarea profesiei. Așadar, vom avea o generație de arhitecte, fetele sunt foarte serioase și conștiincioase, ambițioase, cu mult drag de profesie. Merită însă ca profesia de arhitect să fie mai bine apreciată financiar. Chiar dacă este o profesie vocațională, tinerii din generațiile actuale sunt mai pragmatici și aleg, deopotrivă, siguranța și confortul, cum, până la urmă, este firesc.
Eu sunt o persoană optimistă de fel, practic cu multă plăcere profesia de cadru didactic și cred în generațiile viitoare de arhitecți și în schimbarea care se va produce, încet, încet și în arhitectura din România.
Mihaela Zamfir este arhitect, Șef de Lucrări la Facultatea de Arhitectură, Departamentul Sinteza Proiectării de Arhitectură, UAUIM București, și proiectant practician în cadrul biroului individual de arhitectură. A absolvit Facultatea de Arhitectură în 2003 și un master în reabilitarea patrimoniului construit în 2005, iar în 2014 a devenit Doctor în Arhitectură. A participat la numeroase module de formare continuă și interdisciplinară, a susținut peste 180 de comunicări la evenimente și conferințe naționale și internaționale de specialtate sau interdisciplinare, a semnat, ca autor unic sau în colectiv, peste 170 de publicații științifice, articole, capitole de lucrări sau cărți și a participat la 9 granturi de cercetare, făcând parte din echipa mai multor proiecte europene de cercetare de arhitectură sau interdisciplinară. Este interesată în mod special de arhitectura comunității, de fertilizările reciproce arhitectură – medicină – psihologie – sociologie – kinetoterapie, de perspectiva vârstelor în arhitectură și arhitectura (inter)generațională, de mediul construit destinat persoanelor cu tulburări neurocognitive, de arhitectura incluzivă și spațiul terapeutic. Își iubește cu pasiune profesia, cum însăși declară, considerând că “arhitectura este pentru oameni și trebuie trăită”.
