Cum reabilităm fațada unei case vechi
Măsurile acestea sunt perfect justificate, deoarece în ultimele decenii s-au produs numeroase abuzuri asupra clădirilor vechi, multe dintre ele iremediabile. Există aspecte juridice și tehnice care trebuie respectate, iar pentru aceasta sunt necesare resurse financiare importante și timp alocat. Trebuie stabilit cine finanțează reabilitările respective, care sunt instituțiile responsabile cu aprobarea, clasa de încadrare a imobilului, termenele de execuție ș.a.m.d. De data aceasta vom vorbi însă despre acele reguli care privesc modul în care sunt realizate lucrările de reabilitare, renovare și restaurare a fațadelor.
Recuperarea formei originale
Regulile care privesc maniera de execuție a lucrărilor sunt emise în general de autoritățile locale și au în vedere atât legile existente, cât și specificul orașului - epoca în care au fost construite clădirile sau în care acestea au căpătat forma de referință, stilul arhitectonic, viziunea de ansamblu, mesajul pe care doresc să îl transmită cetățenii, rolul în cadrul circuitului turistic și așa mai departe. Fațadele sunt elementele de construcție cu miza cea mai importantă în acest proces de păstrare și recuperare a reperelor culturale urbane. Trebuie accentuat faptul că fondul construit al zonelor istorice este rezultatul evoluţiei în timp, o decizie importantă fiind cea referitoare la cât și ce se păstrează, evitându-se pe cât posibil soluţiile radicale, deoarece de cele mai multe ori ele presupun pierderi de substanţă originală. Pentru a ajunge la forma originală, eliminând intervențiile ulterioare parazitare, se folosesc orice surse aflate la dispoziție, de la planuri originale și fotografii de epocă, la mărturii scrise, istorice sau literare, în cazuri excepționale. În lipsa unor dovezi referitoare la clădirea în cauză, se folosesc mărturii despre alte clădiri specifice din zonă. Orice modificare, orice recompartimentare interioară se va face doar cu proiecte, expertize tehnice, avize și autorizaţii din partea instituțiilor abilitate.
De asemenea, reabilitarea optimă a clădirilor istorice trebuie să ia în calcul, pe lângă considerentele estetice, necesităţile determinate de starea structurii de rezistenţă a clădirilor, de fizica construcţiilor și de instalaţiile tehnice. După reabilitare, monumentul istoric se utilizează numai în scopuri compatibile cu destinaţia sa iniţială.
Zonele istorice ale orașelor au în principiu clădiri din două grupe: monumente istorice de valoare națională și universală (grupa A) și monumente istorice reprezentative pentru patrimoniul cultural local (grupa B). În plus, lucrurile sunt evaluate și dintr-o perspectivă generală, fiind luate în calcul și clădirile aflate în raza de protecție a unui monument aflat în grupa A sau B, respectiv clădiri ce constituie ansambluri istorice protejate sau rezervații de urbanism. Clădirile din grupa A se pot modifica doar cu avizul a Comisiei Naționale de Protecție Monumentelor, iar renovările curente trebuie avizate de Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu din județul respectiv. Instituția din urmă poate aproba de asemenea intervențiile asupra clădirilor din grupa B, iar toate proiectele sunt elaborate de arhitecți cu drept de semnătură, atestați de Ministerul Culturii.
Finisajele agreate
Cele mai multe fațade sunt realizate din tencuială, stuc sau cărămidă aparentă, cu ornamente din stucatură de ipsos, tencuială cu adaosuri, mozaic, sticlă colorată sau lemn (pentru ancadramente, frize decorative, coloane, pilaştri, statui, arcade, bosaje, cornișe), iar la socluri sunt folosite carămida sau placajul din piatră, marmura, cimentul buciardat, tencuiala, diferite materiale compozite pe bază de ciment, var și piatră. În general, în trecut erau folosite materiale de proveniență locală sau regională, corespunzătoare gradului de dezvoltare a acestui domeniu, iar regula este că la renovare trebuie folosite materiale similare (ca structură, imagine, textură, luciu) și compatibile cu cele întrebuințate la edificarea clădirii, pentru a păstra imaginea urbană originală. Sunt excluse din listă betonul aparent, materialele artificiale, piatra artificială, gresia ceramică și, în general, materialele nespecifice zonei sau epocii.
Este posibil ca, sub straturile adăugate ulterior, să existe un strat cu valoare deosebită (au fost cazuri de mozaicuri, picturi murale, marmură); de aceea, este foarte util un studiu de parament, adică o identificare a materialelor folosite pentru finisare în diverse epoci, dar și a umidității sau cantității sărurilor existente, importante pentru a stabili gradul de intervenție necesar asupra fațadei.
Zugrăvirea faţadelor, indiferent dacă acest lucru se face în cadrul unei lucrări de reabilitare generală sau pentru o simplă renovare, trebuie realizată cu aplicarea unei cromatici definite printr-un proiect unitar, nu pe secţiuni ale diverșilor proprietari, iar gama de culori din care se poate alege este stabilită de autoritățile locale (există paletare special concepute în acest scop, corespunzătoare fiecărui stil arhitectornic, zone sau epoci). De regulă, culorile alese trebuie să fie nestridente, apropiate de nuanțele care se regăsesc frecvent în natură. În trecut, pigmenții folosiți se bazau pe combinații de oxizi, iar prin amestecarea cu var se obțineau nuanțe pale, care pot fi obținute și azi pentru vopselele în dispersie silicatică, pe bază de var. În general, ornamentația avea o culoare mai deschisă decât câmpul de culoare al fațadei, cu mici excepții (când decorațiile erau din piatră naturală, sau când studiul de parament a dovedit contrariul). Sunt evitate acele finisaje cunoscute sub numele de ”tencuieli decorative”, specifice doar epocii actuale, în cadrul lucrărilor de reabilitare termică.
Practica ne arată că aceste reguli nu sunt respectate prea des și au apărut numeroase acoperiri neconforme, unele adevărate kitsch-uri (zugrăveli în culori țipătoare, cu distrugerea ornamentelor, tencuieli cu strop de ciment, acoperirea decorațiunilor sau ale unor însemne importante, identitare, placarea cu materiale inoportune – gresie, piatră, materiale compozite, chiar plastic). De asemenea, nu orice material tradițional poate fi aplicat oricum. De exemplu, tencuiala cu mică este specifică doar clădirilor interbelice, și nu celor mai vechi; nu se apelează la altfel de piatră decât cea similară cu originalul și în niciun caz la imitație de piatră. În cadrul reabilitărilor, orice recuperare și recondiționare a vechilor materiale este binevenită.
Soclurile, cu rol decorativ, dar mai ales de protecție a clădirii, fiind vorba de zona de contact cu pământul, au și ele un rol foarte important. În trecut, străzile erau pavate, interstițiile permițând evacuarea apei din sol prin evaporare. În prezent, asfaltarea împiedică acest proces, iar umiditatea trece prin capilaritate în fundații, iar o placare a soclurilor cu materiale impermeabile duce la degradarea rapidă a construcțiilor. O regulă oportună este ca, atunci când nu se poate realiza o hidroizolație a bazei clădirii, materialul de acoprire a soclului să nu aibă o permeabilitate la umiditate mai mică decât zidăria suport. Prin urmare, în anumite cazuri placarea cu piatră, chiar dacă respectă istoricul clădirii, poate afecta integritatea acesteia, iar alegerea unui alt material poate fi o soluție salvatoare, desigur discutând cu factorii de decizie din cadrul primăriei. De asemenea, se poate apela la o placare distanțată față de soclu, lăsând un spațiu de ventilare.
De aspectul fațadelor țin și măsurile de mascare sau îndepărtare a firelor de telefonie, curent, televiziune prin cablu. Cutiile şi panourile electrice, de gaz, telefonie sunt amplasate în locuri aprobate prin proiect, în locuri care afectează cât mai puțin faţada, eventual în ganguri, casa scării, curte interioară, coridoare etc. De asemenea, elementele de umbrire noi (jaluzele, parasolare, umbrele, inclusiv cele fixe pentru terasele exterioare) sunt concepute astfel încât prin formă, culoare sau material să nu afecteze aspectul clădirii monument, cu avizul direcției pentru cultură județene. Același lucru este valabil în cazul aparatelor de climatizare, al panourilor publicitare de mari dimensiuni și al firmelor luminoase de formă sau cromatică neadecvate.
Tâmplăria din lemn
În perioadele istorice amintite, tâmplăriile pentru ferestre, vitrine, porți pentru ganguri și uși erau confecționate în totalitate din lemn, cu elemente metalice, iar uneori avea obloane din același material. Rolul lor în compoziția fațadei era nu doar practic, ci și decorativ. În ultimele două decenii, s-a intervenit necontrolat prin schimbarea tâmplăriei vechi cu cea nouă, termoizolantă (din PVC sau aluminiu), de forme diferite de cele originale, schimbând în mod nefericit aspectul construcțiilor și atmosfera străzii, de aceea se insistă pe revenirea la vechile materiale. În prezent, este acceptată doar tâmplăria din lemn, cu păstrarea registrelor și a decorațiunilor vechi, ținând cont totuși de anumite aspecte legate de termotehnica imobilului. Dată fiind clima României, ferestrele erau prevăzute cu două rânduri de canaturi (cu deschidere spre exterior și interior). Ramele erau relativ subțiri (maxim 5 cm), susținute suplimentar prin cercevele. Se dorește ca tâmplăria nouă să păstreze desenul inițial, grosimea ramelor și profilatura, folosindu-se ca argumentație fotografii de epocă ce ilustrează tâmplăria specifică acelei zone urbane. Gradul de izolarea termică poate fi îmbunătățit prin montarea de foi din sticlă termoizolante, iar etanșeitatea părților mobile poate fi îmbunătățită cu garnituri. Desigur, acolo unde este posibil, se recomandă recondiționarea, cu acele intervenții necesare creșterii gradului de confort a interiorului. Sunt interzise modificările dimensiunilor golurilor (inclusiv zidirea lor), schimbarea materialului (chiar dacă aparent aspectul este asemănător, de exemplu la ferestrele vopsite în alb), aplicarea unor jaluzele cu aspect modern, nespecifice.
Porțile gangurilor, frecvente și ele în cadrul clădirilor istorice (uneori adevărate opere de artă), pot fi cu tâmplărie din lemn, opace sau uneori cu ochiuri din sticlă, protejate cu confecții metalice din fier forjat (uneori din fier forjat în întregime). Acestea merită recondiționate cu cea mai mare responsabilitate, replici ale lor fiind deosebit de laborioase și costisitoare. Se procedează prin curățarea straturilor de vopsea veche utilizând un aparat cu aer cald, se remediază zonele degradate folosind lemn de același tip și se acoperă cu straturi de protecție ecologice, care să redea aspectul inițial. Din păcate, sunt puțini meseriași care să poată furniza astfel de servicii. În niciun caz nu se înlocuiesc cu tâmplărie din PVC sau alt material, iar ochiurile se înlocuiesc cu sticlă, și nu cu alte materiale precum panorile din policarbonat, așa cum se mai poate observa uneori.
Vitrinele din lemn sau metal, specifice clădirilor cu rol comercial, trebuie să ofere, prin transparență, o imagine asupra produselor sau serviciilor oferite, deci nu se recomandă acoperirea lor sau supraîncărcarea cu reclame.
