Mi-e și frică să calculez numărul de ore de proiectare | arh. Bogdan Neagu @ Oameni în spațiu | VIDEO INTERVIU

Iată, în cele ce urmează, transcrierea integrală a discuției:

Radu Negoiță: Salutare și bine ați venit la un nou episod a podcastului Oameni în spațiu, care este podcastul despre arhitectură, oraș și societate. Alături de noi de data aceasta este arhitectul Bogdan Neagu, fondator al firmei NBC-arhitect, care este cunoscut pentru o sumedenie de proiecte care au fost foarte bine primite de către mediul professional din România și care fac bine orașului lor. Bine ai venit și merci că ești alături de noi!

Bogdan Neagu: Bine te-am găsit! Mulțumesc pentru invitație!

RN: Plăcerea e  partea noastră! Pe prima pagină a site-lui vostru, ca să începem așa, apare un citat care mie mi-a plăcut. Este ”Neither more nor less - balance is the best”. Și apropo de citatul ăsta a vostru aș vrea să vorbesc un pic despre context. Există niște rădăcini ale discuției ăsteia despre ce înseamnă mai mult sau prea puțin în arhitectură și totul a început, probabil, e posibil să mă înșel, cu mottoul lui Ludwig Mies van der Rohe, care a zis ”Less is more”. El vorbea despre economia de mijloace de în materie de expresie arhitecturală. Cu alte cuvinte, își dorea o arhitectură mai puțin împopoțonată. De fapt, se referea al arhitectură a liniilor mai clare care să comunice mai sincer publicului despre ce e înăuntru. După aia a venit Robert Venturi, care era maximalist, și el a zis ”Less is a bore”. Ce înseamnă pentru tine, pentru voi, mottoul ăsta pe care vi l-ați asumat, ”Neither more nor less - balance is the best”?

BN: E un principiu după care mă ghidez în viață, nu doar în proiectare. Consider că extremele, nu cred că sunt bune extremele în general, poate în anumite situații particulare, dar, luat global, e un principiu după care mă ghidez. Și, cumva, aplicat și în partea asta de proiectare, construcțiile, clădirile, ceea ce facem noi, răspunsul cu care venim noi, ca un răspuns la un ansamblu systemic al mai multor  factori, plecând de la sit, de la mediu e la date de temă, de la buget, beneficiar final, sustenabilitate. Și atunci dozajul și echilibrul în a răspunde la toți acești factori înseamnă succesul unui proiect. Trebuie să echilibrezi, nici mult, nici puțin, să echilibrezi fiecare zonă de la caz la caz.

RN: Pentru că ai zis succesul unui proiect, cred că e important să subliniem că succesul unui proiect, pentru un arhitect, succesul ține de satisfacerea mai multor deziderate. Adică, un proiect de succes cu adevărat nu este ceva care să-l mulțumească doar pe-ăla care vrea să-l construiască, trebuie să fie o inserție bună și pentru oraș, trebuie să fie și pentru arhitect o carte de vizită.

BN: Exact, exact. Pentru că poate să apară acel orgoliu al creatorului care să tragă partea de expresie mai mult ... și să omită anumite aspecte legate de funcționalitate, de, nu știu, încadrare în buget, de elemente de mediu, de sustenabilitate, doar pentru satisface un orgoliu personal. Și principiul ăsta îl aplic indiferent că e vorba de proiect de 1 000 de metri sau că e de 50 000 de metri pătrați că e proiect cu buget de, nu știu, 500 de euro, 300 de euro sau că avem, 2 000, 3 000 de euro pe metru pătrat buget disponibil. E un principiu după care mă ghidez în orice situație.

RN: E vorba de o mediere pe care o faci.

BN: Da.

RN: E o chestie care e foarte de folos și, uite, remarcam cu plăcere pe site-ul vostru, voi aveți o propunere de amenajare a Lacului Morii. Mie mi-a dat o senzația de-asta de împlinire, de așa da. Pentru că România este sufocată de amenajări extraordinar de sărace și rudimentare vizual, care aproape că nu sunt proprii unei istorii și unei culturi cum este cea a noastră. Asta și pentru că lumea nu are educația vizuală și nici intransigența de a cere mai mult de la autorități, iar factorul politic uneori folosește prilejurile de îmbogățire vizuală, chiar și rudimentare, ca pretext pentru interesele proprii. Uitați ce-am făcut pentru voi, ziceți ”Merci” și mă votați mai departe. Care e povestea proiectului vostru de amenajare a Lacului Morii?

BN: E de fapt un proiect cu care am participat la un concurs pentru amenjarea zonei Lacul Morii și a insulei de pe Lacul Morii și noi am câștigat locul 2. A fost un concurs internațional. Ce ni s-a reproșat: că soluția noastră a fost foarte detaliată, toate elementele erau foarte clar exprimate, astfel încât...

RN: Nu mai rămânea loc de interpretare

BN: Nu mai rămânea loc de interpretare. Eu consider că ăsta-i un plus.

RN: Asta trebuie să facă arhitectul. Arhitectul duce până la capăt ...

BN: În sfârșit, decizia asta a fost. Pe insula de pe Lacul Morii noi am propus o serie de funcțiuni complementare pentru a crea un pol de atracție. Ei, ca să poată să fie accesibilă și să atragă vizitatori trebuie să existe niște elemente complementare. Noi am propus acolo un foișor, un observator ornitologic, funcțiuni nautice, alimentație publică, am convertit clădirile alea comuniste și le-am dat o față contemporană, o posibilitate de a realiza un patinoar pe perioada de iarnă.

RN: Ați oferit oarecum multe pentru... Eu țin minte că era o zonă din asta lăsată într-un fel de paragină, cam cum sunt multe... Discutam mai devreme înainte să începem să fimăm despre unul dintre proiectele de pe site-ul vostru. Un bloc de mari dimensiuni care se numește BHB Properties și îmi povesteai că blocul respectiv are peste etajul 1 o grădină urbană, este ca un fel de mini-parc. Or, ca să faci mini-parcul ăsta a trebuit să sacrificați un număr de apartamente.

BN: Da, cam opt sau nouă apartamente au fost ...

RN: Pe care dezvoltatorul nu le mai poate vinde, pentru că are acolo verdeață.

BN: E o poveste destul de complexă. A fost un efort susținut de-al convinge să renunțe la nouă apartamente. Și acolo să fie un spațiu gol, un parc, o grădină. O grădinî urbană suspendată, la etajul 1, cu înălțime liberă undeva la șapte, opt metri, cu niște soluții tehnice mai atipice. Profit de ocazia asta să-l felicit pe client.

RN: Chiar e o chestie de felicitat, pentru că, cunoscând care este ”mersul” în zona imobiliară și rezidențială, de obicei se face paralelipipedul profitabil, cum ar veni, un bloc, care are un culoar, înghesui în el cât mai multe apartamente încap până să-i plesnească pielea, apropo de cât de multe sunt, pentru că ăla e un profit. Se vinde o unitate cu trei lei. Trei lei ori cât avem scoatem atâția bani. Practic, la voi sunt minus 27 de lei, deci ”Jos pălăria!” pentru un dezvoltator care acceptă o pierdere în folosul orașului.

BN: Noi am considerat că e plus valoarea pentru proiect și pentru oraș, adică până la urmă e un win-win. Chiar dacă e senzația asta că el pierde, dar cumva a înțeles...

RN: A înțeles imaginea de ansamblu și câștigul mai mare

BN: E un câștig, e un câștig de imagine, e câștig pentru oraș

RN: Iar Bucureștiul are nevoie de genul ăsta de chestii, pentru că este un oraș atât de fracturat încât se simte nevoia să ai la un moment dat – stăm și prost cu spațiile verzi, apropo de media europeană – deci, fiecare spațiu de verdeață, pe lângă faptul că îți dă o plăcere vizuală, este necesar. E un plus. Așa că, felicitări!

Aveți pe site-ul vostru două case care sunt extrem de diferite una de altal. Este Vila AD, care a fost nominalizată la Bienala de Arhietectură din 2020 și care are ceva din eleganța modernistă, aș zice eu, a Vilei Kaufmann a lui Richard Neutra. Care e toată din unghiuri drepte, vitraje largi, adică transmite eleganța aia a arhitecturii moderniste. Pe de altă parte există Wing House, care este finalista concursului Madrid Life Challenge 66, care este oarecum un opus al ei, pentru că e arhitectură organică, abia de găsești două, trei unghiuri drepte în planul ăla și chiar în fațadă și în volumetrie și totul e pe linii curbe. Și întrebarea era: cum ar putea același arhitect să reușească să controleze spațiul folosind limbaje atât de diverse, că într-un sistem ești pe unghiuri drepte, camere drepte, în alt sistem oarecum ai spații curbe și poate să apară pierderi de spațiu, dar cu toate astea nu se simt pierderile alea de spațiu. Cum?

BN: Eu consider că fiecare proiect este particular și consider că a te limita la un anume stil sau la un trend cumva văduvești din potențialul unui proiect. Și atunci, punând, cum spuneam la început, acest ansamblu sistemic al fiecărui proiect, date de temă, beneficiar, sit, tot complexul ăsta, rezultatele sunt diferite de la caz la caz. Chiar dacă ai două situri aproape identice, tot va exista o mică diferență între ele. Cu atât mai mult aici, când la casa Wing clientul a venit cu cerința de a avea o casă iconică. A zis, domne, vreau ceva să fie ca un avion. Dar n-avea buget de avion.

RN: Dar asta pare o casă foarte scumpă ...

BN: Aici a fost provocarea, să rezolv o volumetrie de genul ăsta mai ostentativă fără să fac compromis la soluțiile tehnice și fără să mă duc într-un buget anormal sau să depășesc bugetul. Dar ce este foarte interesant, această casă nu are un consum de materiale sau o amprentă de carbon comparativ cu a unei case rectangulare. Un impact mai mare aici l-a avut manopera. Dar la nivel de materiale, de consum, ele au fost atât de bine echilibrate încât...

RN: S-au echilibrat ...

BN: Da. Manopera a fost ceva mai complicată, dar, global, am gestionat finisajele și materialele și detaliile fără să fac compromisuri la detaliile tehnice, astfel încât ea să rămână într-un buget absolut normal, să nu fie o chestie ostentativă doar de dragul...

RN: Da, de fason

BN: OK, împlinește un vis al clientului de a avea o casă iconică.

RN: Omul și-a dorit să-și exprime oarecum personalitatea prin...

BN: Dar chestia asta n-a venit cu niște compromisuri. Adică nu există compromisuri pe funcționalitate ... principiile de bază, nu mă abat de la principiile de bază de rezolvare funcțional, compromisuri tehnice.

Iar cealaltă casă, Casa AD, pornirea a fost total diferită. Clientul a venit cu niște poze cu niște case tipic americane din periferia orașelor americane, casa aia din serialul Bundy, din Familia Bundy, genul ăla de casă. M-am speriat când am văzut casa aia. Eu am înțeles ce era în spatele dorinței, doar că el așa și-o exprimase. Dar el avea niște nevoi, funcționale, terenul avea, să zicem, o anumită libertate, terenul destul de confortabil, fără constrângeri. Cea mai gravă constrângere aici mi se părea tema de la care porneam acele poze cu case din Familia Bundy. Prima schiță pe care am făcut-o, prima soluție a fost fix casa care s-a executat. Eu am luat intențiile lui...

RN: Înseamnă că ai reușit să îl citești foarte bine. Adică ai reușit să-i înțelegi nevoile foarte, foarte bine, pentru că foarte rar prima schiță e cea care devine...

BN: Nu eram foarte optimist, pentru că ceea ce i-am prezentat nu avea nicio legătură la nivel de imagine. Dar la nivel funcțional, ca rezolvări de spații i-am satisfăcut tot ce avea el nevoie.

RN: Clientul a fost receptiv la propunerea voastră. Adică, ați avut probabil genul ăla de chimie între client și arhitect, care a funcționat pe principiile corecte. Adică, clientul înțelege că arhitectul îi vrea binele și își dorește să-l ajute să-și concretizeze o locuință care să-i satisfacă un anumit tip de nevoi. Cum vorbeam și de Wing House, care are și o nevoie de reprezentare. În situația asta era vorba de nevoi funcționale probabil mai mult și el a înțeles limba pe care-i vorbeai tu. E vorba să nu existe două dialoguri paralele, ci să existe un dialog în care ascultarea activă să fie cheia.

BN: E multă psihologie în relația asta dintre arhitect și client.

RN: Ți se întâmplă des să poți să-i convingi pe oameni să-și schimbe atât de mult așteptările în materie de volumetrie și de prezență în spațiu a ceea ce-și doresc? Adică, reușești să faci chestia asta de obicei?

BN: Mi se întâmplă, da, destul de des, cumva să-i fac să realizeze că e spre binele lor

RN: Asta-i o superputere, să știi. Mi-aș dori să am chestia asta. Asta-i o chestie de admirat în adevăratul sens al cuvântului, pentru că uneori cel mai important obstacol sunt niște așteptări construite pe niște principii nerealiste. Dar aici, în ambele situații, rezultatul este deosebit. Apropo de asta, mă uitam la blocurile pe care le aveți acolo pe site, e unul care se numește One Pipera. Și mai aveți niște ansambluri rezidențiale foarte reușite. Dacă te uiți la ele, dacă intrați pe NBC Arhitect de curiozitate, o să vedeți proiecte de blocuri și ansambluri rezidențiale care sunt extraordinar de diferite vizual unul de celălalt. Adică, unul arată ca un fel de monolit din care s-au scos volumetric anumite părți, cum era BHB Properties despre care am vorbit.

BN: Sau Duplex Forest Residence ...

RN: Sau Duplex Forest Residence. Da, exact, care e mai mic. One Pipera este interesant pentru că are zona aia de ecrane permeabile, placare cu lemn, care, mă rog, seamănă a lemn, dar înțeleg de la tine că e un material deosebit. N-o să te întreb decât dacă vrei tu să zici pe cameră chestia asta, ce-ați folosit. Cum reușiți totuși, adică, de ce vă complicați? În loc să faci blocul simplu, paralelipipedul profitabil, domne, ai vrut opt apartamente de-a lungul coridorului, opt îți fac și ura și la gară.

BN: Eu nu cred că ne complicăm. Chestia asta cu simplu și complicat e un pic relativă. Avem multe proiecte care sunt foarte simple și care vin ca răspuns, eu știu, la probleme complicate. Dar putem să răspundem foarte simplu sau putem să venim cu detalii mai complicate, dar care aduc plus valoare. Adică, ce spuneam, nu ne complicăm de dragul complicației...

RN: Dar trebuie să fii de acord cu mine că toate lucrurile pe care le faceți, cu detaliile care aduc plus valoare, cu rezolvările simple ale unor probleme complexe, asta necesită o investiție în timpul de concepție și în toată partea asta de creativitate care lungește proiectul

BN: Asta clar. Partea de ore de proiectare, nici nu mai știu, mi-e și frică să calculez. La un moment dat aveam un sistem de calcul de ore și nu am mai vrut să mă uit la el pentru că ...

RN: Oricum, rezultatele sunt de admirat și au fost admirate și de comunitatea arhitecților din România pentru calitatea produsului final. Deci, obiectul de arhitectură este ceva care supralivrează față de ce un beneficiar, să zicem, ar putea să ceară.

BN: Mai e un aspect. Deși par că necesită bugete peste medie, majoritatea proiectelor noastre au bugete sub medie. Bugetele de investiție. În afară de Vila AD, care, culmea, cu casă rectangulară perfect, adică...

RN: Are un buget mai mare?

BN: Are un buget de, nu știu, trei, patru ori mai mare decât Vila Wing. Este singura casă care a avut, să zicem, nu am avut limită de buget. În rest, absolut tot ce vorbeam, toate au fost sub media pieței.

RN: Ăsta-i un lucru care ar putea să-i ajute pe toți dezvoltatorii imobiliari care ar putea să caute, că de-asta și facem podcastul ăsta, ne adresăm întregii societăți, pentru că până la urmă, cu cât societatea știe mai multe despre arhitectul conceptului cu atât îi acordă capitalul de încredere de care el are nevoie pentru a-și aduce aportul la binele colectiv. E vorba de echilibrul ăla despre care spuneai, Bogdan, la început. E vorba de lucrul cu concretul, sculptatul în concret care scoate aorecum ceva mai bun decât media. Mi-ai spus că sunt bugete care sunt mai mici decât de obicei pentru anumite obiecte de arhitectură, dar rezultatele surprind mai bine. Și atunci lucrul ăsta știi cum e, până la urmă cantitatea de suferință rămâne. Și pe lângă suferința de proiectare, de ore investite în creativitate, oboseală și așa mai departe, oboseala psihică, mai există și suferința relației cu autoritățile statului. Cum e? Doare?

BN: Doare, doare. Aici la probleme simple sunt soluții complicate și la probleme complicate nu se poate, adică e imposibil. Nu știu, pe tema asta se pot vorbi ore. Ore.

RN: Bun. Hai s-o luăm așa. Care au fost avizările cele mai, să zicem, cele mai problematice?

BN: În principiu nu am avut probleme la partea de rezolvare de retrageri, aici ne-am încadrat mereu în parametrii zonei. Problemele au fost din lungirea termenelor, din găsirea a tot feluri de așa-zise lipsuri sau neconformități. Neînțelegeri ale proiectului. Și a tărăgănării rezolvării dosarelor și a lungirii foarte mult a termenului.

RN: În detrimentul interesului clientului, da.

BN: Da, da.

RN: Probabil că asta e una dintre sursele dezordinii din orașele românești pentru că autoritățile încă nu reușesc să creeze un sistem care să favorizeze un proiect de arhitectură coerent și calitativ la nivel de medie încât societatea să poată beneficia de pe urma creativității pe care arhitecții o pun în slujba ei. E păcat, momentan, pentru că întotdeauna am considerat că românii sunt o nație extrem de creativă din punctul de vedere a ceea ce ar putea să ofere, de rezolvări simple și eficiente la probleme complexe, dar se pare că uneori cel mai mare inamic este statul. Și apropo de asta, Bucureștiul este un oraș fracturat. Și, uite, voiam să te întreb dacă îți place Bucureștiul sau fragmente din el?

BN: Îmi place. Îmi place Bucureștiul. De ce îmi place? Că are potențial de dezvoltare, poate să devină un oraș mai prietenos, mai pietonal. Are acest potențial. Încă nu e blocat, nu e sufocat. Încă.

RN: Deci, practic, tu spui că-ți place Bucureștiul ca tot, nu ai favoriza anumite zone, ci tot organismul urban ți se pare că are un potențial de dezvoltare armonioasă pe termen lung.

BN: Da, da. Normal, sunt zone la periferie, asta se întâmplă oricât ar fi orașul de impecabil, nu știu, Barcelona, Amsterdam, zone de periferii, zone cu atât mai puțin funcționale, dar asta înseamnă oraș, este un organism organic, el se dezvoltă organic. În București domină zonele astea disfuncționale, dar pe de altă parte are un potențial de creștere comparativ cu Atena, să zicem. Are zone...

RN: Ai spus de Atena și m-am blocat mental un pic acolo. Probabil că Atena este mai densă.

BN: Este mai densă, aglomerată. Acolo trebuie să demolezi mult ca să poți să repari. Aici sunt zone, e Dâmbovița cu un mare potențial, e zona centrală, sunt foarte multe cartiere...

RN: Da, care ar putea și ele să crească. Vorbeam cu Mario Kuibuș, era foarte interesant, despre Podul Calicilor de la Dâmbovița și cum ar fi ajutat la continuarea unei axe urbane. Deci e vorba de axe urbane, de circulații, de zone pe unde energia orașului poate să circule în materie de pietoni, de mașini. Și mă bucură optimismul tău pentru că înseamnă că tu observi că zonele astea, să zicem că momentan zonele destructurate și zonele care pot să suporte inserții arhitecturale sunt încă suficient de mult încât presiunea asta investițională a dezvoltatorilor care sunt pe principiul merge și așa încă nu are forță să schimbe înainte ca noi să ne prindem și să devenim o societate care să împingă, să împingem cu toții spre un oraș mai armonios și mai bun.

BN: Mă bazez și pe faptul că PUG-ul s-a reluat și din ce am văzut avansează spre bine.

RN: Da, probabil că e de mai bună credință decât în administrațiile anterioare și asta ajută. Pentru că PUG-ul are nevoie de niște studii de fundamentare.Am mai spus lucrul ăsta în episoadele anterioare. Fără ele nu știi ce problemă are pacientul.

BN: M-a pasionat de mult și am venit cu propuneri și soluții pentru București, pentru Piața Unirii, pentru zona din fața Palatului de Justiție, pentru...

RN: Ai pe site astea, le pot vedea?

BN: Da. Soluții de macrourbanism, dar și soluții de urbanism așa-zis tactic, microurbanism, de supralărgiri de bulevarde, le-am prezentat la asociația Smart City, a fost o prezentare, și soluții cu bugete mici, simple, care pot să ajute să lărgească trotuare, să ajute la foarte multe bulevarde. Bulevardele care au pastilele alea verzi pe mijloc ... prin Drumul Taberei, prin zona Titan, Balta Albă. Pastila aia dintre benzi are undeva pe la, unele au patru metri, cinci metri, șase metri. Dacă carosabilele de pe cele două fluxuri de circulație ar veni peste pastilele astea, iar cei cinci metri ai pastilei s-ar împărți, doi metri jumate s-ar aloca pentru trotuarul de pe o parte și doi metri jumate pentru trotuarul de pe cealaltă...

RN: Ar crește fluiditatea circulației

BN: Ar crește fantastic. Și am identificat mai multe zone, le-am prezentat ...

RN: Cum au fost receptate? Au fost receptate bine? ...

BN: Da, au fost. Practic...

RN: Care ți separe că e un oraș care funcționează bine urbanistic, după părerea ta?

BN: Barcelona. Copenhaga. Și Londra și Parisul. Mai e povestea asta: locuri de parcare, locuri de parcare, trebuie să fie locuri de parcare de oraș.

RN: N-ai cum fără.

BN: Nu, paradoxul e că trebuie eliminate locuri de parcare. Parisul asta face, de câțiva ani elimină locuri de parcare din centru. Iar locurile alea de parcare din zona centrală sunt convertite în alte, ori spații verzi, ori... locurile de parcare aduc trafic suplimentar.

RN: Practic, tu spui că nu trebuie încurajat traficul în zona respectivă. Adică îi lași fără locuri de parcare și ei vor începe să refolosească transportul în comun.

BN: Exact.

RN: E o idee sustenabilă.

BN: Pentru zona centrală. N-ai unde să parchezi. Nu parchezi, iei trotineta, bicicleta, spațiul ăla e redat publicului.

RN: Țin minte că am văzut în Franța în 2003, Bogdan, era un fel de campanie din asta a primăriei din Strasbourg, parcă, sau din Marsilia, aveau pe autobuze niște bannere de mari dimensiuni în care arătau un bunicuț și o nepoțică care erau înăuntrul unui tramvai și spunea ”În sfârșit, împreună”, în sensul că ei puteau să stea de vorbă și să se concentreze pe interacțiunea lor mergând cu transportul în comun mai bine decât dacă bunicul ar fi trebuit să fie atent la drum. Și era felul lor de a promova lucrul ăsta. Dar asta era înainte ca în România să crească atât de mult numărul automobilelor. Că e și asta o problemă, până la urmă. Oamenii și-au cumpărat foarte multe sperând că, având mașină, asta le și garantează ajungerea între punctul A și punctul B la timp. Doar că e contraintuitiv, ai dreptate, nu se întâmplă. Căutând locul de parcare, dacă e plin în centru, până la urmă nu poți să zici că câștigi mare lucru decât că o să te învârtești mai mult până o să găsești un loc liber.

BN: Ele, soluțiile, trebuie să meargă în paralel. În Danemarca, Olanda noi admirăm că folosesc bicicleta. Acolo sunt ambuteiaje de bicicliști și pare o normalitate. Dar acum vreo 20, 30 de ani, când s-a impus utilizarea biciletelor ca politică urbană și, nu știu, s-au pus taxe mai mari, a fost revoluție, în ghilimele. A fost o reacție contra. Dar ușor le-a intrat în sânge. Durează. Mentalitățile se schimbă cel mai greu, e nevoie de ani, dar trebuie. Și prin încorsetări, și prin taxe, pri educație.

RN: Și cel mai important printr-o viziune unitară, de ansamblu. E zicala aia că ”peștele de la cap se-mpute”. Dacă nu există o viziune unitară, de ansamblu, la nivel național care s-o influențeze pe cea de la nivelul unităților administrative individuale, cum ar fi București, Cluj, Iași, Timișoara, Constanța, n-o să se întâmple. Dar dacă există o viziune, există șanse să se întâmple. Probabil că factorul politic mai trebuie să mai lucreze la deschidere și la viziune.

BN: Trebuie lucrat obligat.

RN: Mi-a făcut plăcere să te avem lângă noi. A fost o discuție care pe mine m-a ajutat. Pot să zic că deși partea asta de urbanism care elimină oarecum circulația din centru am studiat-o puțin la un moment dat, încercând să mă concentrez pe ceea ce avem, am uitat-o și merci că mi-ai reatras atenția asupra ei. Merci că ne-ai fost oaspete!

BN: Mulțumesc și eu!

RN: Și mi-ar face plăcere să te mai avem și altădată, dacă vei reaccepta invitația.

BN: Sigur, cu mare drag!

Pentru mai multe informații despre activitatea și portofoliul biroului de arhitectură NBC ARHITECT condus de Bogdan Neagu, vizitați nbc-arhitect.ro.