Ca arhitect, ești un ajutor de lăutar | arh. Adrian Cristescu @ Oameni în spațiu | VIDEO INTERVIU

Iată, în cele ce urmează, transcrierea discuției:

Radu Negoiță : Salutare și bine ați venit la un nou podcast Oameni în spațiu, podcastul despre oameni, arhitectură și societate. Ca de obicei, gazda voastră sunt eu, Radu Negoiță, arhitect. Alături de noi de data asta îl avem pe dl. arh. Adrian Cristescu, arhitect român cu experiență intrernațională, laureat al multiple premii oferite de Ordinul Arhitecților. Vă mulțumesc că ați venit alături de noi !

Adrian Cristescu : Și eu vă mulțumesc și țin din capul locului să vă felicit pentru treaba pe care o faceți. Atingeți subiecte foarte interesante care exced zona tehnică de arhitectură și se duc înspre societate, înspre raporturile dintre diferiți jucători din domeniul ăsta. Și cred că aici trebuie umblat cât mai mult, fiindcă una dintre problemele cu care eu m-am lovit în practica mea de arhitect a fost relația asta cu societatea care de multe ori este să spunem complicată, din cauza…

RN : E ceva care o crispează. Ce?

AC: E vorba de o lipsă de preocupare. E de fapt o problemă culturală care ar trebui să fie tratată mult mai serios de către cei care se ocupă de chestia asta, chiar și de către arhitecți, care trebuie să-i învețe pe oameni să înțeleagă în ec locuințe stau, în ce spații vorbesc, în ce spații umblă, în ce spații trăiesc.

RN : Întru totul ed acord cu dumneavoastră, în schimb sî știți că chiar o parte dintre noi, jumătate din breaslă, crede că este o atitudine oarecum orgolioasă din partea arhitectului să-și dorească să-și educe clientul câtă vreme clientul este om și până la urmă are dreptul și el să-și expună anumite preferințe…

AC : Da, problema eu aș trata-o foarte simplu. Un arhitect stă într-o zonă de învățare care depășește cu mult, cu mult zona de învățare în domeniul ăsta a unui om obișnuit. Și asta-i dă creditul și, la un moment dat, și răspunderea și obligația să le explice celorlalți despre ce e vorba. Foarte simplu ! Și nu cred că e nici o aroganță. Eu am o practică: vin la mine oameni și spun: dom’le, fă-mi și mie o casă ! Și se apucă să ne explice cum trebuie să fie casa aia. Îl las puțin, ca să nu fiu nepoliticos, după care îl întrerup abrupt și spun : domnule, stai puțin, tu ce nevoi ai? Adică am ajuns la situații limită în care, în momentul când a venit cineva la mine cu un strat de 2cm de copii xerox din reviste, a început să-mi explice cum să fie holul… aici… aici… La început m-am amuzat, după care m-am plictisit și am spus : domnule, nu vrei să te oprești, că nu putem discuta în termenii ăștia. Dacă crezi că astea de aici sunt ok, ți-o faci singur, n-ai nevoie de mine. Am avut două întâmplări de-astea, cu niște personaje, să spunem, cu oarece greutate economică. Nu culturală, ci economică. Unul chiar era… chiar lucra în presă, deci era un tip care se presupune că citise. Ăsta, a venit cu clasorul de copii xerox la mine și zice: uite, vreau casa să fie așa. Zic: bă, n-ai nevoie de mine, o faci singur, n-ai nici o problemă. S-a supărat și a plecat. Ălălalt a zis: ce vrei să spui. Și atunci a început un dialog și am explicat despre ce e vorba. Deci… oameni și oameni, ca să spun așa.

Mă rog, a fost o întâmplare în care eu a trebuit să proiectez o casă pentru un tip care avea foarte mulți bani și avea, așa, impresia că îi trebuie o casă foarte sofisticată. Până la urmă am făcut o casă sofisticată, dar, să spunem, pe limbajul meu și omul a fost ok. La început: hai să ne uităm la casa lui Trump!  Au ! Apropo de repere și de…

RN : Păi înseamnă că ați reușit să-i faceți, nu știu, o schemă de judo de l-ați întors 180°.

AC :  Nu, n-a fost așa de complicat, fiindcă omul voia o chestie care să-l așeze așa, din punct de vedere social, într-un anumit nivel.

RN: Funcția de reprezentare…

AC: Așa. El voia o casă pe care a definit-o high end. Definirea high end în domeniul locuințelor e un exercițiu și poanta absolută a fost că zice: domnule, dar știi ce? Nu mă mai băga pe mine discuțiile astea, discută cu soția mea. Acuma, soția domnului s-a dovedit a fi o persoană cu spirit… aproape aș spune un spirit artistic foarte dezvoltat. Doamna respectivă, deși nu avea vreo pregătire în domeniul arhitecturii, avea un feeling extraordinar în a simți proporții, spații, culori, materiale. Noi am reușit să ducem proiectul ăla la un nivel de limbaj specific, de materiale, de tehnologie, care este foarte greu de înțeles pentru un om obișnuit, adică depășește cu mult nivelul de citire.

RN : Amenajarea de interior e extensia logică a arhitecturii. După părerea mea…

AC: Nu se poate una fără alta.

RN : Și uneori arhitecții, cei care au experiență de arhitectură, în multe situații pot să fie mai buni la nivel de amenajare interior pentru că văd imaginea de ansamblu mai clar decât cineva care vine și tratează doar un perete sau doar o cameră.

AC : Corect, ai dreptate. Faptul că oamenii, locatarii, deci utilizatorii vor să stea într-un spațiu care este, să spunem, prelucrat – după ce criterii, nu are importanță – este o chestie benefică și o chestie care ne duce…

RN : E vorba de aproprierea locului.

AC : Ne duce către ideea asta de cunoaștere, n-aș spune cultură, cunoaștere a unor repere legate de arhitectură, de ambianță, de mediu.. care pot pot deveni în timp folositoare în producția serioasă de arhitectură.

RN: Ca o completare la ce spuneți dumneavoastră, mă uitam la niște lucrări de-ale lui Karim Rashid și mă uitam la interioare făcute de el și inițial, prima dată când vezi treaba asta… nu știu, eram în anul doi sau trei când am văzut ceva Karim Rashid. Prima dată e chestia aia : stai puțin ! aici mobila de ce n-are culoarea lemnului ? sau de ce nu e albă și de ce are…? de ce violet acolo și acolo vernil și acolo galben? De ce atât de colorat ? Până când îți dai seama ce face omul ăla : folosește culori arse ca să-ți dea senzația de însorit. A fost așa…. am avut o epifanie la un moment da. Mă uitam și zic : da, domnule, toate culorile astea, suprafața albă cu rășină epoxidică pe pardoseală, fotoliul dintr-un plastic transparent, să zicem, care este un violet din ăsta, cutare piesă de mobilier care e portocalie, toate astea te fac să te simți ca într-un fel de junglă organizată. Deci transmite creierului tău că ești la soare, nu înăuntru și e o manipulare foarte fină a percepțeii pentru senzația ta de bine.

AC : Sigur, tu ai avut o reacție profesională care presupune că ai o gamă cunăștințe mult mai largă decât un om obișnuit, dar sunt și oameni obișnuiți care reacționează la fel ca tine…

RN : Categoric!

AC: …fără să-și dea seama. Adică se umblă la subconștient. Și aici e șmecheria. Dacă ajungi la chestia asta ești mare artist.

RN : Aici e geniul lui Rashid, exact, asta este arta lui.

RN: Dumneavoastră ați lucrat o facilitate sportivă care este se numește Stejari Country Club. Din ce am înțeles eu și din ce mai văzusem și eu prin filme, un country club e un loc din ăsta de bonton cu două-trei facilități de tip sală de sport sau teren de tenis, plus restaurant plus spa, pentru cartierele exclusiviste.

AC : Deci el nu e un country club din America, nu e un country club din Anglia, mai sunt și prin Canada, mai sunt și prin alte țări, care au un anumit specific. E un country club din România. Acuma, country club-ul din State, de exemplu, nu este un club de atletism sau un club de înot sau un club de un gimnastică, ci este un loc unde oamenii se întâlnesc ca să socializeze, să schimbe niște idei, să facă afaceri. Ei, ăsta pe românește are și componenta asta, dar nu aici e punctul lui tare, punctul lui tare este că el oferă, ca suport pentru această componentă, o succesiune întreagă de funcțiuni de de-astea de tip sportiv. Deci are bazin de înot, are niște trenuri de tenis, are o sală de fitness care este foarte populată, are un spa care e foarte interesant și pe lângă asta mai are și niște dotări proprii clubului ăsta. Deci cluburile în Anglia o tradiție : acolo aristocrația se întâlnea și făceau și foloseau tipuri… deci există un restaurant, există un bar în care poți să faci întâlniri de afaceri ș.a.m.d. El a venit, s-a lipit de zona rezidențială foarte bine, fiindcă acolo nu era nimic.

RN : E un fel de urmaș, mai frumos și mai reușit, al complexelor multifuncționale din cartierele vechi, până la urmă, care aveau frizerie, cutare…

AC : Când a apărut Stejarii Residential n-avea… n-avea facilități, n-avea susținere. Ori country club-ul ăsta a venit cu toate funcțiunile care-i dau…

RN: Cele complementare…

AC: Și bineînțeles că atrage și lume din afară, atrage membrii, e oarecum exclusiv, dar în același timp lasă loc pentru toată lumea. Deci cred că e bine. Și el s-a remarcat, cel puțin în zona de est a Europei. Deci, uitându-te la hartă, așa, în toată zona de est a Europei e prima dotare de, să spunem, standard înalt care vine cu toată toate componentele astea funcționale. Și e foarte bine.

RN : Serios ? Deci asta înseamnă că… nu știu, la polonezi, la unguri…

AC : Niciunul nu are consistența ăstuia.

RN : Am înțeles, nu le are pe toate la un loc.

AC : Nu le are pe toate, știi… Are și o parcare importantă. De altfel, inițial, la un nivel trebuia să fie locul în care se așeza colecția de mașini a domnului Țiriac. Ulterior, chiar pe parcursul proiectului, s-a luat opțiunea să se facă un amplasament la Otopeni, unde știm. Da, și parcarea în acest moment, în orice moment – în acest moment, în orice moment – dacă te duci acolo, o să vezi că nu e ocupată. De ce? Fiindcă ea este puțin disproporționată față de funcțiunile care sunt.

RN : E mai mare decât are nevoie.

AC : Nu ! E mai mare decât are nevoie legat de povestea asta sportivă, de fitness, de nu știu ce. Dar noi am adăugat acolo, la primul etaj, un centru de conferințe, treabă care s-a dovedit benefică, fiindcă atrage tot felul de activități.

RN : Cum a apărut West Group Architecture, firma dumneavoastră?

AC: West Group Architecture a apărut dintr-un conflict, să zicem. Deci eu aveam o legătură foarte personală și profesională cu domnul Vladimir Arsene, cu care aveam o prietenie de zeci de ani, să spunem, pornită încă din din facultate și care a condus la apariția, în primii ani de după ‘90, a unei firme care există și acuma, se numește Westfourth, și care funcționa destul de interesant. Adică avem un birou în România și un birou la New York. Pentru perioada respectivă, chestia asta era un element de marketing care suna foarte bine, știi, fiindcă împleteam pe de o parte capacitatea unui birou de aici, deci știam să vorbim pe românește, dar veneam cu… să zicem, tehnologia de proiectare și tehnologia de construire din Statele Unite. Deci astea, punându-le cap la cap, dădeau un produs foarte interesant. La un moment dat, aveam mai multe proiecte și am început să ne mai înțelegem. Nu ne-am înțeles și atunci am zis : bine, hai ! tu vezi de treaba ta cu Westfourth-ul, eu pornesc un grup nou care se numește West Group și a cărui misiune a fost din capul locului să producem niște proiecte în care să incorporăm tehnologia cea mai avansată pe care o cunoșteam. Noi deja cunoșteam ce se întâmpla în America. Aveam…

RN> Adică arhitectură a prezentului, nu a trecutului.

AC : Adică o arhitectură a… mai degrabă eram, la vremea respectivă, cu câțiva ani înainte. Puțin a viitorului așa…

RN: A vârfului prezentului!

AC: A vârfului prezentului. Sigur, lucrurile astea se vând mai greu. Până la urmă, dezvoltatorii tot la metri pătrați se uită. Mult timp, până în 2011, am mers pe gândirea asta să cuplăm un grad de inovație important, cu asimilarea unor tehnologii și materiale de ultimă oră care… deci avem o echipă în firmă care se ocupa strict de chestia asta : făcea documentare, știam toate lucrurile. Exista un program intern de… știi, îmi aduc aminte acum câțiva ani când ordinul a început să dea din mâini așa și să zică : domnule, cu învățatul permanent și nu știu ce…

RN : Da, cu formarea continuă…

AC : Da. Asta o făceam din ‘96. Și asta a însemnat că stimulam în mod foarte sistematic documentarea. Am și acuma o colecție de reviste, cele mai bune din lume, care în perioada ‘96, până prin 2000, cred că le-am luat. După aia internetul a deveni atât facil și pregnant încât a redus mult, să spunem…

RN : Metrii cubi de maculatură.

AC : Eu nu cred că e bine că ce s-a întâmplat. De ce? Fiindcă un proiect fotografiat e prea puțin. Vorbesc de informația care umblă pe internet, în internet nu te uiți la planuri, la astea, foarte rar te duci în zona aia.

RN : De asta există locuri în internet precum SpațiulConstruit, unde sunt și detalii. Da, și e prima dată când fac reclamă !

AC : Corectă abordarea asta, după părerea mea ! Nu-mi dau seama cum am putea să insuflăm, să transmitem celor care încearcă să învețe meseria asta și celor care o și practică să se uite mai mult la detalii. Asta e o problemă foarte, foarte serioasă, fiindcă tendința învățământului, cel puțin în zona occidentală a Europei, este să stimuleze în capul oamenilor zona asta de creație spațială. Dacă te uiți prin diplomele făcute într-o facultate din Anglia sau din Franța o să vezi că nu găsești niciun detaliu, nu găsești nimic tehnic, totul este de imaginație.

RN : Profesia se împarte la ei un pic altfel. Adică ei au building specification manager, de exemplu, care se ocupă cu transformare a ce are ăla în ce cere ăla…

AC : Eu zic că nu e bine nici așa, nici așa. Categoric că un arhitect care se uită în oglindă și spune da, domnule, am devenit arhitect, trebuie să știe și detalii.

RN : Categoric !

AC : Dacă nu știe detalii este un…

RN : …și se întâmplă clădiri la care…

AC : … un elaborator de eseuri care le mai și desenează, știi !

RN : Se întâmplă clădiri care în timp nu se comportă bine !

AC : Da !

RN : În altă ordine de idei, eu prima dată v-am văzut pe viu la o ediție Novembarh, care este organizată de colegul Florin Enache, și țin minte că ne-ați împărtășit o experiență destul de intimă legată de ceea ce s-a întâmplat cu Millennium Business Tower. Pentru cine nu știe, Millenium Business Tower este clădirea de birouri de lângă Biserica Armenească din București, de pe Protopopescu. Pe lângă faptul că a fost o construcție din care, mi-am dat eu seama, fiind student când s-a construit, că a fost greu de realizat, din cauza constrângerilor terenului, că este pe un teren destul de mic și este și aproape de biserică, a avut și parte de un ghinion pe parcurs, când a avut loc un incendiu și ca urmare a acestui incendiu au fost aduși în fața justiției toate persoanele implicate în proiectarea, construcția și dezvoltarea clădirii, inclusiv dumneavoastră. Cum a devenit toată situația asta?

AC : Noi ne-am înțeles destul de repede cu dezvoltatorul, care erau niște greci, și am reușit ca în ‘98 să obținem autorizația de construire pentru clădirea asta. După aia lucrările au început destul de repede. Au fost niște dificultăți legate de luate de… nu atât de lucrările propriu-zise, ci de realizarea suportului lor, adică a gropii în care trebuia pusă casa, și au fost niște probleme atunci, generate de un constructor care nu era foarte calificat. În fine, prin 2000 lucrurile s-a oprit și au fost reluate… nu mai știu, prin 2002 parcă, și s-a adus toată construcția la nivelul… adică s-au construit toate subsolurile, s-a adus până la nivelul terenului. În perioada respectivă, după 2000, s-a oprit, iar a pornit, iar s-a oprit din cauze mai degrabă care țineau de dezvoltatori, care…

RN : De busness probabil…

AC : Așa… și, în 2005, altcineva a preluat proiectul și într-un an de zile, sau un an și jumătate, s-a finalizat construcția. După ce s-a semnat procesul verbal de recepție preliminară, clădirea a fost ocupată 100%, ea fiind calificată la vremea respectivă la best of the best, adică era cea mai bună clădire de birouri din București. Lucrurile au mers oarecum coerent așa vreo 2 ani și jumătate și a intervenit momentul incendiului ăsta care, mă rog, s-a dovedit o neglijență. În fine, nu vreau să intru prea mult în detalii… Dar, s-a ajuns într-o stare de conflict în care clădirea n-a mai fost considerată funcțională, toată lumea a plecat de acolo și…

RN : Probabil că structura n-a mai fost considerată suficient de sigură după incendiu…

AC : Nu, au fost… chiar de la început, s-au inițiat niște expertize preliminare, după aia chiar o expertiză serioasă de structură care a spus : nu, domnule, structura e ok, nu aveți vreo problemă.

RN ? Păi și atunci, de ce să nu-și folosească…?

AC : Ei, aici începe… Și atunci ?!! Deci, în mod logic, un proprietar are o casă, o folosește, capătă chirie și face bani. Ei, acest proprietar a zis : avem o casă care a avut un incendiu, facem bani de la asigurator. Și asta se întâmpla în 2009, suntem în 2024 și procesele cu asigurătorul sunt în floare și mai e încă un proces care cumva acoperă procesul ăsta.

RN : Eu aici cred că este vina municipalității, pentru că, de exemplu, cunosc în Japonia : un teren în centrul orașelor mari care nu produce bani are niște impozite fantastic de mari, deci nici nu le permite să stea ei să lase o clădire neterminată sau…

AC : Da, domnule, ai dreptate ! Problema este că asta ar presupune ca administrația locală să înțeleagă ce face, ceea ce se vede treaba că nu ! Mai e o clădire similară, care stă neocupată de foarte mult timp și e supusă unui litigiu umplicat de proprietate, de nu știu ce, de autorizare… Pe când primăria…

RN : Din câte am înțeles acolo e era o problemă urbanistică…

AC: Nu e nici o problemă urbanistică, hai să fim serioși!

RN: Cu regimul de înălțime, nici n-am apucat….

AC: Nu e nici o problemă, nicu un fel de… Și acolo e un conflict destul de complicat, dar, până la urmă, ești un oraș care ai un fond construit, multe case stau să se dărâme fiindcă n-ai bani să le faci și pe alea nou-nouțe, pe care le-au făcut unii, le dărâmi tu ! Revenind la subiectul Millennium, primăria nu are niciun fel de atitudine față de această situație. Primăria Sectorului 2, în care se află, ar fi putut să facă bani serioși din faptul că oamenii ăștia, proprietarii, nu au făcut nimic cu casa.

RN : Cu ce v-am afectat pe dumneavoastră toată istoria asta?

AC : Ne-a dus dintr-o situație în care avusesem un mare succes, să zicem de arhitectură, în sensul că se construise casa pe care o proiectasem, aveam un birou la etajul 18, care era cel mai interesant birou la vremea respectivă din zonă, funcționam atunci cu cam cu 60 de angajați, ceea ce pentru vremea respectivă era un…

RB : Un record !

AC : Nu neapărat un record, că nu ajunsesem la numărul ăsta din cauza, să spunem, țintirii vreunui record, ci pur și simplu că piața ne-a dus acolo. Adică aveam atât de multe…

RN : Asta nu invalidează faptul că erau foarte mulți !

AC : Ei, din starea asta în care părea totul milk & honey, ne-am trezit într-o lume complet nouă, o situație virtuală așa… greu de descris, în care eram acuzați că făcusem greșeli de proiectare. Deci procesele au curs lanț.

RN : Cine vă acuza ? Firma probabil de asigurări, nu?

AC : Nu, proprietarul !

RN : Chiar proprietarul ?

AC : Da, proprietarul s-a dus către asigurator ca să-și recupereze banii pe care îi dăduse pe clădire și ca să susțină procesul ăla s-a îndreptat către toți cei care au fost implicați în construcție.

RN : Înțeleg !

AC : După vreo 2 ani de zile, a apărut o altă problemă, fiindcă proprietarul a zis : domnule, eu vreau să refac casa, s-o repun în funcțiune, și au inițiat un un proces de proiectare. Proiectul s-a făcut în Germania, a fost autorizat în România și de aici a început alt balamuc, fiindcă deși practica obișnuită și certificatul de urbanism solicită acordul proiectantului inițial, ei n-au ținut cont de chestia asta și au reușit să obțină o autorizare fără să aibă acordul meu. Acuma noi eram într-un conflict permanent pe vremea respectivă. Avocații care ne sfătuiau au zis : domnule, păi, pornim un proces de copyright. Mie mi s-a părut interesantă chestia, zic : domnule, care sunt riscurile la chestia asta ? Ei au zis : domnule, nici un risc, totul este evident ! În sensul că ei schimbaseră proiectul considerabil, deși nu mi-au cerut părerea. Deși această situație era scrisă în contractul nostru inițial de proiectare care spunea : orice schimbare va fi făcută doar cu acordul… E normal ! Ei, și atunci s-a întâmplat că am intrat într-un proces de copyright foarte interesant. Și ajungem să înțelegem, sau să comentăm eventual, că de înțeles e mai greu de înțeles, care este opinia societății, care în cazul în speță este reprezentată de sistemul sistemul judiciar. Aici eu am pregătit… este destul de interesantă… am făcut un fel de selecție așa a unor paragrafe dintr-unul din rapoartele semnate de domnii judecători și pe care o să vi le interpretez, așa. Deci judecătorul în speță zice așa: domnule, principala chestiune care trebuie dezlegată în speță este raportul dintre prerogativele conferite autorului unei opere de arhitectură de legea 8, legea dreptului de autor, și prerogativele proprietarul clădirii materializate ca urmare a executării operei de arhitectură, pe de altă parte. Deci omul înțelege că problema este raportul dintre arhitect și dezvoltator, sau clienți sau proprietari sau eu știu ce. Ce concluzii trage? Zice așa : o construcție poate fi transformată, modificată, chiar radical, demolată și reconstruită fără ca arhitectul ori alt titular al dreptului de autor asupra operei arhitecturale să poată avea ceva de spus în această privință.

RN : Wow !

AC : Wow ! Deci noi…

RN : Păi și poate constitui un precedent ?

AC : Dacă este hotărâre judecătorească, cam cum ți se pare ?

RN : În justiția română știam că e o chestie ciudată și cu precedentul, că am discutat la un moment dat cu un avocat…

AC : E ciudat…

RN : Dar se uneori se face face referire.

AC : Da, se face referire, dar nu este… nu funcționează ca în America. Dar, tu ești într-o situație similară – doamne ferește ! – și vine cineva cu textul ăsta !

RN : Am înțeles !

AC : Zice : neavând arhitectul nicio prerogativă materială și morală care să-i permită să se opună ori să pretindă vreo remunerație sau despăgubire pentru transfomările evocate…

RN : Nici măcar morală ?!!

AC : Stai, stai că-ți mai citesc !

RN : Mi se pare foarte surprinzător. Adică, ca arhitect, îți scrie pe frunte lăutar – fără să să vreau să insult lăutarii, unii intre ei sunt mari artiști.

AC : Nici măcar nu ești lăutar, nici măcar, ești un ajutor de lăutar !

RN : Ești o imprimantă, ce ești ?

AC : Zice așa : proprietarul este în drept nu doar să demoleze construcția și să o adapteze sau să o modifice estetic sau funcțional, și aceasta fără să fie ținut să invoce motive temeinice, putând face aceasta ca manifestare discreționară a dreptului său absolut, exclusiv și perpetuu de proprietate, fără a fi necesar vreun acord al titularului dreptului de autor. Asta e contra legii !

RN : Asta mă gândeam : la legea urbanismului !

AC : Nu, contra legii dreptului de autor, că tocmai…

RN : Și contra legii dreptului de autor, da.

AC : Dar judecătorul n-are nicio problemă, el interpretează…

RN : Păi și nu s-a putut face apel la treaba asta sau... ați încercat ?...

Ac : Ba da, am trecut prin trei faze și am pierdut.

RN: Păi și instanța ultimă care s-a pronunțat care a fost?

AC: Nu mai știu, cred că Curtea supremă chiar, care a socoti că tot ce spun ăștia e valid.

RN: Deci, dacă ar fi să facem așa… nu știu… să tragem linie…

AC: Stai să termin, că mai am puțin!

RN: Așa, scuzați, da, da, sigur, sigur!

AC: Nu mai am prea mult, dar… Proprietarul nu este condiționat în vreun fel să realizeze proiectul modificator cu arhitecții inițiali și nici să le ceară în prealabil acordul pentru modificare. La un moment dat intervine și cu această afirmație care mi se pare, cum să spun… un judecător care se referă la legi ! Legea dreptului de autor nu cuprinde nicio dispoziție care să permită concluzia directă sau indirectă că titularul dreptului de autor asupra operei de ahitectură ar avea cea mai mică îndreptățire să condiționeze exercitarea prerogativelor de dispoziție materială asupra imobilului finalizat de un acord cu privire la utilizarea proiectului de arhitectură inițial, cu privire la modificarea operei arhitecturale ea însăși.

RN : Asta e o contradicție în termeni…

AC : Adică, măi băieți…

RN : … când zice : autorul proiectului, care este protejat de legea dreptului de autor, n-are dreptul să aibă nicio pretenție asupra ceea ce devine proiectul lui. Eu nu mai înțeleg !

Ac : Ce se întâmplă : subiectul nu este foarte plăcut pentru mine. Din cauza asta eu sunt puțin reluctant în a-l aduce pe scenă, ca să zic așa, fiindcă…

RN : Cred că tocmai de asta e important că discutăm despre el, sincer !

AC : Nu știu, eu… rămâne să…. poate să…. Sunt mai multe minți care vor judeca chestia asta. Eu am o rezervă. Cum s-a terminat aiurea la asta ? Este că s-a constatat, într-un final, că noi avem – noi fiind eu și încă doi colegi ai mei care am intrat în procesul ăsta – avem calitatea de drepturi de autor, dar că asta nu ne acordă niciun fel de drept. Una la mână, doi la mână, ca să fie totul și mai dulce, au spus că, dacă tot ne-ați deranjat cu acest proces care a durat 9 ani, plătiți voi cheltuielile de judecată. Vroiam să spun așa : că Millennium ăsta, pe mine cel puțin, m-a dus din… eram într-o zonă de…

RN : Păi asta mă pregăteam să vă întreb : cum v-ați revenit? Că asta e…

AC : …(zonă) foarte interesantă, adică aveam un proiect, stăteam… făcusem birou înăuntru, aveam o echipă excepțională cu care făceam proiecte, totul era frumos și, dintr-un incident, care… Partea…ca să vedeți cum funcționează justiția asta, pe românește – am multe povești de spus despre justiția română…

RN : Suspectați că ar fi fost cumva influențați ?

AC : Știți ce se întâmplă? Eu mă feresc sau… nu știu, oricine ar trebui să ferească să facă niște afirmații fără dovezi. Deci eu pot să spun așa, pot să spun o singură chestie : că dosarul ăsta am încercat să fac cunoscut în primul rând către confrați. Adică m-am adresat Ordinului pe București, m-am adresat Uniunii Arhitecților, m-am adresat Ordinului pe țară. Singurii care, cât de cât, au dat un fel de… au avut o reacție la chestia asta au fost cei din Ordinul de țară, care era condus la vremea respectivă de…

NR : Domnul Ochiuciuc ?

AC : După domnul Chiciuc ! A fost un…

RN : A da, domnul Găvozdea.

AC : Găvozdea, așa, și cu care am avut o discuție destul de largă, așa, cu el și cu niște consultanți, și a cărui concluzie a fost că sunt îndreptățit se fac niște propuneri de modificare a legii. Asta în timp ce Ordinul are în prerogative și această calitate, ca organizație.

RN : Adică ei, practic, vă cereau dumneavoastră asistență ca să-i ajutați să pună problemă într-un anume fel, nu ?

AC : Nici măcar asistență, ci mă îndemnau să fac eu…

RN : A, vă îndemnau să faceți dumneavoastră toate demersurile ?

AC : Mă rog, asistență să constitui partea tehnică, cum ar veni, susținerea, ceea ce evident că excede calitatea mea și chiar pregătirea mea. Nu mă apuc să schimb eu legi și să fac legi. Acuma, eu cred că dacă ordinul ar fi înțeles care e povestea…

RN : Fondul, da !

AC… ar fi trebuit…

RN : … pentru beneficiul membrilor…

AC : pe o  juma de pagină, să scrie o poziție !

RN : Deci, cu alte cuvinte, dreptul de autor nu e un drept !

AC : Nu că nu e un drept, dar însăși profesiune n-are nicio calitate în raport cu cei care ne plătesc. E practic o desființare a calității profesionale a ahitectului. Deci aspectul e bun, eventual, să facă niște hârtii cu care să se poată obține autorizația. Și cu asta s-a terminat !

RN : Dar apropo de hârtii, legat de prima parte a acestei istorii, legată de ceea ce spuneau ei că ar fi fost vicii de proiectare, ce au decis judecătorii ? A existat o rezoluție ?

AC : Acolo, după o cercetare care a durat 9 ani, s-a dat o decizie.

RN : Tot 9 ani în sau 9 ani au fost doar partea cu dreptutile de autor sau… a, 9 ani per total ?

AC : E doar o simetrie întâmplătoare. Deci ăla a început imediat după incendiu și după 9 ani s-a judecat fondul. Și fondul spune că West Group, eu și cei care au lucrat la proiect nu avem niciun fel de problemă. Deci am fost exonerați de orice responsabilitate, constatându-se că acele vicii ascunse pe care le…

NR : Nu aveau legătură cu activitatea de proiectare de arhitectură.

AC : Exact ! Lucrurile sunt și mai complicate în viață, în sensul că proiectul ăsta a fost terminat cu un beneficiar. După câteva luni de la terminare, proiectul a fost vândut către alt beneficial. Deci toată discuția asta pe care o avem acuma este cu cineva care n-a fost implicat în procesul de construire și a cumpărat un proiect…

RN : Da, dar contează mai puțin…

AC : Nu, e foarte important !

RN : Nu cred că modifică fondul problemei legat de drepturile de autor.

AC : Mai ales că ei au cumpărat această clădire, plus un due diligence făcut de o firmă reputată la vremea respectivă, care explică anumite probleme care existau în clădirea asta. Nu datorită proiectului, ci datorită execuției. Deci lucrurile sunt, ghemul ăsta crește, știi… De altfel, asta și duce la, sau a dus la, probabil, la timpul ăsta extrem de lung de judecată, în care noi ceream : domnule, de ce nu se ia o decizie ? ori așa, ori așa ! știi... Dar toată chestia asta s-a întâmplat într-o societate, oameni buni, societate în care există arhitecți cu diplomă, există Ordinul Arhitecților, pe diferite niveluri, care… prima lui problemă este să apere profesiunea. Ori ce Ordin am eu, sau la ce să mă aștept, atâta timp cât pe o problemă fundamentală, în care se pune la îndoială calitatea profesională, morală, a arhitectului…

RN : A arhitectului, nu a arhitectului X sau Y, că nu e vorba de arhitectul Cristescu, e vorba de arhitect în general, pentru că dacă un judecător dă o astfel de decizie, e posibil ca să fie folosită în viitor !

AC : Absolut !

RN : Poate că nu am ajuns la faza de evoluție în care să merităm urbanism și arhitectură !

AC : Ai văzut ?!

RN: Serios. Noi ca societate…

AC : Ai văzut ?! De ce spuneam eu de societate și dezvoltare ei și cultură și asta?

RN : Ssunt mulți arhitecți care se uită la noi, fiecare are o responsabilitate și trebuie să știe că uneori responsabilitatea aia lui…

AC : Unde se bagă !

RN : … e doar responsabilitate, dar nu sunt drepturile pe care ar trebui să le aibă împreună cu responsabilitatea asta.

AC : Asta altă discuție, dar asta e o discuție a breslei. Breasla, în cazul meu, a zis : domnule, noi ne băgăm ! De ce? Deci despre Millennium am vorbit destul !

RN : Să vorbim de World Architecture Festival, mi-ați ridicat-o la fileu la un moment dat și am aflat că proiectul West Group a primit mențiune și a fost prezentat la Amstedam. Ce ne puteți povesti despre Glass House din Snagov.

AC: Deci, Glass House din Snagov a apărut ca un capriciu. Capriciul provenea de la o comandă generată de o doamnă care avea un teren la Snagov. Terenul ăsta era la vreo 60-70 de metri de marginea lacului și doamna asta a zis : domnule, nu-mi faci o casă ? Bine, hai să-ți fac o casă! Și am desenat o casă care este o structură. Intenția mea era să fie o structură metalică. Închiderea pe trei laturi era complet de sticlă și funcțiunea era grevată pe o temă generată de doamna respectivă care are ca bucurie supremă să facă mese cu prietenii ei, drept care zona de bucătărie, pusă la parter, era principala chestie a casei. La etaj erau dormitoare și deasupra, la etajul întâi, casa având trei etaje, era living room-ul, din care vedeam lacul, de acolo vedeam lacul. Deci casa avea trei laturi din sticlă. Casa era plină de tot felul de invenții de tehnologie, apropo că pentru mine e un hobby chestia asta. Toată partea de instalații era înglobată în structura planșelor. Planșele casei ăsteia aveau două rețele de tuburi, una deasupra și una dedesubt, din balansarea lor se genera toată clima din casă. Asta era o idee. Altă idee era că sticla asta, sigur că dacă stai într-o casă de sticlă e o problemă, că ești ca într-un acvariu, n-ai privacy. Și atunci noi am găsit o tehnologie, care la vremea respectivă era inovativă, chiar și acum e inovativă : niște sticle, niște închideri de sticlă care își modifică transparența.

RN : Le știu ! Sunt partițiile alea care la lumină își schimbă… că au un strat de…

AC : Sunt multe tehnologii și acolo așa da ăștia aveau una foarte tare că putea să devină de la transparent complet la opac complet, deci putea să fie complet negru.

RN : Dar bănuiesc că sunt foarte scumpe, nu?

AC: Da, dar știi cum e: dai un ban, dar…

RN : Dar până la urmă construcția s-a terminat ?

AC : Nu, stai să-ți spun. Deci construcția nici n-a început…

RN : Dar la nivel conceptual ?

AC : Și nu s-a terminat… La nivel conceptual s-a terminat, există un proiect conceptual. Eu am avut așa o inspirație și zic : măi, ăștia la World Architecture Festival au o zonă care se numește proiecte în lucru și zic ia să aruncăm și noi proiectul ăsta acolo ! Și oamenii au înțeles nivelul de inovare pe care îl propuneam noi și au zis : domnule, interesant, hai să le dăm o mențiune. Ne-au dat o mențiune, ne-au invitat să prezentăm proiectul, l-am dus la Amsterdam, am prezentat proiectul. Din păcate, ce s-a întâmplat : ne-am dus cu proiectul mai departe, îl am complet detaliat. Doamna respectivă avea un fel de partnership pe proprietatea terenului cu o rudă, care rudă îi promisese că îi dă ei jumătatea cu pricina. Și ruda aia s-a sucit și nemaiavând terenul, a murit chestia.

RN. Ce părere aveți despre dezvoltarea Bucureștiului? Înțeleg și că aveți un proiect de oraș…

AC : Noi, când avem timp, și în ultima vreme am avut ceva timp, ne mai gândim la tot felul de alte chestii. E o mică ordine aici. Trebuie să menționez și un proiect care l-am făcut pentru un grupul Țiriac, care este o dezvoltare sportivă pe 51 de hectare, undeva la Otopeni, și care ne-a dat, să zicem, o experiență de cu totul alt calibru. Fiindcă una e să construiești pe un hectar, pe 1.000 m, cum este situația curentă, dacă ai un proiect pe un hectar deja e… Un proiect pe 50 de hectare vine cu o gamă de probleme care…

RN : Care țin de sistematizare, urbanism…

AC : …te duce în cu totul altă tip de gândire. Ei, având experiența asta, am zis : domnule, hai să… suntem capabili să răspundem la o temă ? Temă era așa : era un teren de 40 de hectare pe care un dezvoltator a zis : domnule, spuneți-mi ce pot eu să fac aici? Bang ! Și omul se aștepta să-i dăm un cartier de locuințe, de bloculețe, de business, mă rog, de… un fel de organizare de asta, în care să numere el miile de apartamente și nu știu ce. Noi am venit cu complet altă poveste. Am zis, domnule, 40 de hectare este o bucată mare din oraș, am analizat contextul… E o situație complet specială. Deci este un teren pe Șoseaua Petricani, ca așezare. Și zic : măi, ce putem să facem? Putem să înșirăm apartamente de-astea în neștire, cum fac toți dezvoltatorii, dar generăm un mediu construit care, ca să-i dăm să fason, așa, mai greu. Și atunci am zis : măi, hai s-o luăm de la zero ! Acolo e o zonă în care nu sunt constrângerile care în mod normal sunt în oraș, n-avem nicio zonă protejată, n-avem vecinătăți nocive, n-avem vecinătăți nu știu ce. Culmea e că terenul este complet liber de orice fel de vegetație. Adică e un fel de mic deșert, așa, în zona respectivă, ai libertatea să faci orice. Și acuma am zis așa: dacă tot e vorba să facem ceva, hai să răspundem la niște probleme care sunt listate de către administrație sau către cei care își mai exprimă părerea cât de cât despre zonele astea locuite și să facem ceva care să răspundă la problemele astea. Și le-am listat. Principala problemă este CUT-ul. CUT-ul, după cum știți, se referă la intensitatea de ocupare a terenului. Cifra asta funcționează, pe masa sau pe biroul dezvoltatorului înseamnă bani. Cu cât CUT-ul e mai mare, cu atât ei fac mai mulți bani. Pe masa masa primăriei, înseamnă probleme care derivă, se duc către infrastructură, către numărul de mașini și către o decizie administrativă la urma urmelor, care acuma este limitată la 3,5 CUT. Deci față de un CUT de 3,5 pe care și-l dorește primăria ca fiind maximum acceptabil, noi ne-am propus să facem un CUT de doi. Punctul unu ! Punctul doi : administrația are ca un fel de pasiune ideea că trebuiesc mărite spațiile verzi pe orice fel de dezvoltare și se stipulează un minim de 30%. Noi am dat ca parametru pentru dezvoltarea asta de patuzeci de hectare 60% ! După aia mai sunt detalii : regim de înălțime, nu știu ce, nu știu ce… Am pornit la drum cu acești parametri…

RN : Deci înseamnă că peste 20 de hectare sunt…

AC : Peste 20 de hectare sunt teren. Și am propus o dezvoltare pe niște sisteme de apartament pe care le-am dezvoltat noi în firmă în timp. Unu este un sistem de clădiri verzi, un fel de Bosco Verticale autohton așa, care se oprește pe la vreo 10 etaje și care are calitatea că fiecare apartament are un spațiu verde al lui, cu pomișori, cu… Asta este o parte. Și a doua parte de clădiri, tot de locuit sau care pot fi și hoteluri, pot fi și birouri, sunt niște clădiri mai high-tech așa, în care sunt niște tunuri cu fațadă dublă, în care pielea exterioară este cu celule fotovoltaice, sunt translucide, totu-i transparent sau translucid, vorbesc de pielea exterioară, și care îți aduc energie. Noi am făcut o fațadă de asta la una dintre clădiri, ea există în București, lumea nu prea știe de ea, dar putem să o arătăm oricând : funcționează ! Așa. Deci, am pus două sisteme de locuințe, pe care am început să le așezăm pe teren. Și am zis : domnule, spațiu verde ? Păi spațiul verde este o pădure, dar nu-i o pădure care a crescut, eu știu, în parcul IOR sau nu în știu ce parc, sau Cișmigiu sau undeva, ci o pădure care se proiectează de acum încolo. A 2-a chestie este că am zis: băi, astea nu pot să stea singure. Locuințele astea, ele trebuie să aibă…

RN: Un complex cu ceva…

AC : …sport, să aibă învățământ, să aibă sănătate, să aibă cultură…

RN : Da, și puncte comerciale.

AC : Stai să vezi. Cu punctele comerciale e altă poveste. Imediat ajungem și la ele. Astea vin împreună ca un tren, așa : în față sunt niște locomotive, astea cu locuințele, după aia sunt niște vagoane cu diverse utilități legate de locuință, aș spune chiar toate. Adică toată gama de utilități noi am adus-o și o plantăm acolo. Ce facem cu spațiile comerciale? Spațiile comerciale sunt mici și se află la parterul fiecărei clădiri de locuit.

RN : Când ați zis sunt mici, m-am gândit la unitatea de locuit a lui Le Corbusier, care a pus magazin undeva la etajul șapte sau opt…

Mai multe detalii despre activitatea West Group Architecture găsiți pe https://wga.ro