Responsabilitatea e enormă, fiecare linie înseamnă zeci, sute de mii de euro | arh. Iana și Lilian Captari @ Oameni în spațiu | VIDEO INTERVIU

Iată, în cele ce urmează, transcrierea discuției:

Radu Negoiță: Salutare și bine ați revenit la un podcast Oameni în spațiu, podcastul despre oameni, arhitectură și societate. Alături de noi, de data asta, îi avem pe cei doi care alcătuiesc motorul biroului de proiectare Urban Office, Lilian și Iana Captari, care au destule lucruri în palmares ca să merite să încercăm să învățăm ceva nou de la ei. Lilian și Iana, bine ați venit la noi!

Iana Captari: Mulțumim!

RN: Acum, că vi i-am prezentat pe Lilian și Iana Captari, ne putem întreba cum poate o echipă de arhitecți atât de tineri să înceapă să lucreze atât de devreme construcții mari, foarte complexe?

Lilian Captari: Noi am văzut tot timpul, cel puțin la începutul carierei, când am hotărât să dăm la arhitectură, că un arhitect poate deveni specialist bun și profesionist în mai multe feluri: ori este calfă și învață de la cei dinaintea lui, arhitectura fiind o profesie veche, ori învață izbindu-se de ziduri, prin propria experiență. Majoritatea birourilor din România așa sunt. Pe vremuri nu era așa. Noi am prins partea veche, de la oamenii cu care am lucrat. Și noi am învățat foarte mult de la alții, din timpul studenței. Deci am lucrat din anul patru la facultate într-un birou destul de mare pentru vremurile acelea și în momentul când ne-a prins vremea și puteam să dăm ceva acelui timp, noi eram deja pregătiți să facem clădiri peste 10 etaje într-o echipă foarte mică.

RN: Din experiența acumulată lucrând în biroul mare de proiectare, unde...

LC: Căutând să lucrăm, căutând să lucrăm neapărat, pentru că noi căutam de când eram studenți. Cu foame!

RN: Am înțeles!

LC: Am vrut foarte mult să vedem cum se mănâncă, ce se întâmplă acolo. Ne-am angajat în 1997 și încă se desena cu creioane și cu tuș, și în ’98 deja se lucra în Autocad, în echipe, cu servere... deci era o tranziție rapidă și în care trebuia să știi de toate: n-am văzut laptopuri, imediat peste un an era plin de laptopuri. Deci așa erau vremurile. În ’99 toți eram hooked up, pe calculatoare... Și în facultate nu ne dădeau voie să facem proiecte (pe calculator – n.r.), am făcut primul proiect pe calculator noi și ne-au depunctat și au zis că trebuie să refacem, să tragem în tuș: am tras un tuș peste print...

RN: Ce înseamnă versatilitate pentru o firmă de arhitectură? Ce te poate ajuta să treci de la un tip de arhitectură la un alt tip de arhitectură? Poate că este vorba de responsabilitate, de cerințele clienților și de faptul că fiecare linie poate costa foarte mult. În drum spre sala unde merg când n-am de lucru prin provincie, trec pe strada Washington. Există o casă, dacă nu mă înșel este duplex, este cuplată cu alta, și este o restaurare care mie îmi place foarte mult, pentru că e făcută cu delicatețe și cu atenție la detalii. În același timp, există Centrul 112 Cotroceni, pe care tot voi l-ați făcut, care este o clădire ultramodernă, cu o consolă foarte mare. Care e numitorul comun: ntr-unul dintre cazuri, e vorba de muncă de tip ok, cum au făcut ăștia aici acum 100 de ani, în celălalt caz e muncă cu structuristul de tip ce avem, de băgat aici. Greșesc?

IC: Este adevărat. Pentru mine, cum a fost abordarea pe Washington. E un fel de broderie, o bijuterie care ar fi trebuit scoasă la lumină și păstrat ce-a fost mai bun.

RN: Bijuterie e cuvântul!

IC: E situl care a dictat multe lucruri, avem și clădirea aia de lângă, care era oglinda clădirii la care am lucrat noi și aborbarea a fost să nu modificăm, să nu venim cu ceva nou, noi am vrut să aducem în evidență lucrurile care au fost insuflate, care au fost brodate... toate decorurile din casa veche. Sper că am reușit cât de cât. Arhitectul niciodată nu cred că e mulțumin 100% de lucrarea pe care...

LC: Mie nu-mi place nici o lucrare de-a mea...

RN: Eu, cel puțin, nu sunt...

LC: Încă n-am ajuns!

IC: Dar e între 70-90 maxim când suntem satisfăcuți de lucrările noastre.

LC: Cred că întrebarea principală e ce înseamnă satisfacție?

IC: Mulțumirea lucrului...

LC: Și atunci ăsta e un cuvânt periculos, mult mai profund decât pare.

IC: Sunt 2 oameni minim de...

RN: Cât de mult simți aici că te umple când o vezi!

LC: E practic imposibil să fii mulțumit pentru că sunt atâtea componente încât satisfacția este egală cu fericirea, iar fericirea este de neatins. Așa că mai bine să nu tindem și mai degrabă să ne distrăm sau să trăim pe parcurs, să ne bucurăm de această cale, iar dacă atingem din când în când armonia sau satisfacția sau fericirea – foarte bine! Dacă n-am atins-o, nu trebuie să disperăm.

IC: Să nu uităm că sunt 2 oameni minim de satisfăcut sau de mulțumit! Clientul e pe primul loc, tu te bucuri în spatele bucuriei clientului cumva, că ți-a reușit...

LC: Am crezut că despre noi este vorba!

IC: Nuuu!... Da, e lucrare micuță, e mult de muncă la o casă mică se muncește la fel de mult ca, apropo de exemplul pe care l-ați dat, ca la 112 Cotroceni, și aici Lilian poate să continue, 112 cum s-a dezvoltat și a prins...

LC: Am scăpat de cuvinte grele ca fericire și satisfacție. Versatilitatea totuși este un cuvânt mai abordabil. În anii 2000 a început o revoluție în arhitectură. Stilul dispărea ca tendință, arhitecții au început să devină mult mai flexibili și arhitectura... Deci Mario Botta, Louis Kahn, Richard Meier, manierist și în același timp lăsau albul peste tot și... Se termina! Deci ei nu mai erau atât de pregnanți pentru că arhitecți că Ben van Berkel care făceau un pod și după aia treceau la o vilă care...

RN: De la UNStudio.

LC: Deci imediat ne arătau, mai ales olandezii ne-au arătat, și spaniolii, dar mai mult olandezii, ne-au dat o lecție ce înseamnă să nu îți creezi un stil propriu, să eviți, să reziști acestei tentații.

RN: Și practic să te mulezi?

LC: Aici e cu cu un drop de sare. Tot timpul trebuie luat cu atenție orice fel de titlu grandios, pentru că riști să fii sclavul acestui acestui titlu. În creație, dacă e vorba despre partea creativă a arhitecturii, trebuie să fii foarte atent cu extremele. E bine să te poziționezi așa încât să lași o doză mare de flexibilitate. Centrul 112 nu este un exemplu de ce putem noi să facem. Este o colaborare cu toate sistemele de securitate din România.

RN: Tocmai de asta v-am întrebat, pentru că pe de o parte casa aia e o casă particulară, iar aici trebuie mulțumite o mulțime de lucru. Deci, practic jobul de proiectare efectiv e foarte diferit. Alocarea orelor se întâmplă pe activități foarte diferite. Cum vă iese chestia asta?

LC: Aș vrea să cred că e ceva mai frumos și idealistic, dar dacă e să mă îmi dau hainele de iarnă jos, așa, cred că mai degrabă în componența arhitectului există și dorința asta de-a câștiga din profesie și trebuie să întâlnești neapărat, să întâmpini condițiile clientului. Și atunci primele proiecte când ai, mai ales că noi am avut primele proiecte de opt, de nouă etaje, clienții deja știau ce vor să facă, erau angrenate mecanisme pe care nu le cunoșteam în facultate, n-aveai cum să faci practică de genul ăsta. Deși am lucrat în birou, dar am lucrat în biroul de arhitectură, pe cont propriu era cu totul altceva. În primul rând am lovit cu responsabilitatea enormă pe care o aai. Fiecare linie însemna zeci, sute de mii de euro. Doi, clienții aveau niște scopuri rapide, deci clădirile, proiectele se făceau în trei luni, în șase luni erau gata, autorizațiile erau într-o săptămână, două-trei, PUZ-urile în  3 săptămâni.

IC: Vremuri bune!...

LC: Și atunci noi trebuia să ne adaptăm din din mers. Deci practic creativitatea era foarte importantă, dar avea un cluster foarte mic în care trebuia să te înscrii și, dacă depășeai, nu mai puteai. Deci organizarea proiectului și managementul noi l-am făcut în birouri mari, cu arhitecți. Deci partea asta nu că era era fumată, dar noi deja cunoașteam, noi deja am condus proiecte mari. Eu aveam 40 de proiecte în conducere în 2005 în București, în cele mai sensibile zone. Deci la 26 de ani. În momentul când ne-am pornit pe cont propriu, noi porneam cu clienții din șantier care știau că noi acolo lucram, noi făceam și... spuneau: da, dar nu poți să-mi faci și mie o casă, uite, nu mai am atâta, dar pentru voi... că nu vreau să lucrez cu șefii voștri... Și ai început să gândești domnule, acu-i acu? Ăsta e momentul în care pe tine te solicită oamenii și dacă avem un parteneriat bun cu cei care ne patronau, nu era nimic rău. Dar noi nu știm să fim parteneri. În primul rând că arhitectura este o profesie în care ego este foarte important. El dă și lucruri bune, dă și lucruri rele. Artistul fără ego nu este artist, că nu poți să democratizezi totul, dar în același timp, noi trebuie să controlăm, ca și orice fel de motor de ăsta puternic. Iar între al 2-lea rând, parteneriatul se face când se întâlnesc mai multe, se aliniază mai multe spirite din punct de vedere al caracterului, din punct de vedere al dinamicii, cum te miști, unii lucrează foarte încet, altul lucrează prea mult și prea repede, poate unii vor să bea bere seara, alții nu vor. Deci noi acuma vrem să stăm cu copiii, da asta este un lucru și bun, și rău, depinde. Noi am pus un pic de frână, nu mai nu mai producem atâta, este foarte complicat să... Deci versatilitatea a venit ca răspuns la ce am văzut noi în arhitectura din străinătate și atunci... Eu am avut două momente din astea, unul în anii 2000, când totul se schimba și niciun proiect nu mai semăna cu altul la arhitecții bine văzuți, și chiar și Rem Koolhaas nu se repeta, și chiar și... Nu mai zic că Bjarke Ingels care acuma e aproape la fiecare proiect atât de diferit și jonglează foarte bine cu formele, dar Frank Gehry ne-a arătat stil, și la el se repetau formele cât de cât, și abordarea, dar aici deja măiestria a predominat, aici deja ea atât de bine articulat și atât de mai maiestos în oraș pus... deci muzeul din Bilbao pur și simplu este un dar al arhitectului pentru oraș. Deci ce a făcut acolo Frank Gehry este greu de repetat și nici nu trebuie. Așa trebuie să rămână: unicat. Dar din ăștia sunt tot mai puțini, care lasă amprentă. Și acum acum se dezbate în în arhitectură dacă arhitectul trebuie să mai fie atât de important ca nume, dacă nu cumva echipele trebuie să... Dar aici deja tehnologia iarăși pune un are un cuvânt de spus, pentru că arhitectul se dizolvă...

RN: Da, încetul cu încetul, așa este.

LC: Și pierde și din competențe, pentru că... vă dau un exemplu, cel mai simplu: în anii 99 noi am făcut Washington Rezidence, tot pe Washington, cu Marius Călin...

RN: Acolo merg eu la sală.

LC: Și eram abia proaspăt veniți, am un istoric, pot să spun, e o carte aparte Washingtonul cum s-a făcut, dar rezultatul e ăsta. Noi nu asta am vrut. Și era să fie și mai frumos, dar... ne-au adus un proiect de la New York simetric, un singur modul, și ne-au zis: repetați-l pe ăsta, noi nu vrem să facem ce aveți voi în cap. nțe, no. Am luat-o încet și am încercat din ce aveam, din puținul pe care-l aveam, să lipim ceva, să mai facem desimetrizare, să multiplicăm mai cu cap. A venit Marius Călin, tot de la New York, am făcut echipă cu el și împreună am construit ceva, cu experiența lui și setea mea de... Mi-am făcut o echipă în interior, numai a mea, ne-am izolat și făceam. Ei, când au venit cei de la New York, m-au întrebat: domle, la voi cine face proiectul de parcare? Și spun: noi! Hm, straniu! Dar peisagistica? Tot noi! H! Și managementul? Tot noi. Noi, când am debutat, arhitectul făcea tot!

RN: Da, știu, la ei sunt separat.

LC: Iar și acum la noi sunt la fel. Să separă încetișor... noi creștem, dar noi... un copil nu vede când crește, un copil crește. El ajunge adult... abia pe la 30-40 de ani începi să-ți înțelegi părinții. Ei, eu cred că noi suntem undeva la preadolescență în România și avem de parcurs acest drum. În momentul când o să-l parcurgem o să fim mai mulțumiți. Dar deocamdată vrem mult. Tati, când o să cresc și eu mare?

RN: Ce au clienții de câștigat din interacțiunea pe care o au cu arhitecții? Ce ar avea de învățat? Nefiind vorba de o învățare, de o transmisie a informației ca de la educator la învățăcel. Poate că este vorba pur și simplu de faptul că clientul își dorește ceva și poate să afle ce poate avea doar în urma interacțiunii cu arhitectul. Arhitectul este un fel de ilustrare a ceea ce clientul nu știe încă că își dorește.

LC: Eu nu cred că arhitecții sunt în măsură să dea educație clienților, pentru că, dacă luăm în mare parte ierarhia, noi suntem mai puțin importanți ca ei. Cineva ne numea că suntem ca niște croitori. Nu știu cum e să fii croitor, dar noi cu siguranță prestăm niște servicii în ochii lor sau al societăților comerciale, lucru care noi...

RN: Și croitorii buni își educă clientul în legătură cu ce-i stă bine și cu ce îl ajută pragmatic buzunarul în plus, pentru batiste să zicem...

LC: Misiunea asta de a educa clientul este importantă, dar ea are o notă de condescendență aici. Imediat: îl educi – înseamnă că ești mai educat ca el. Cumva trebuie evitat asta. Practic tu vrei să faci un parteneriat cultural, vrei să faci o... să se lege o o prietenie pe parcursul proiectului și de acolo educarea de fapt e ca la prieteni, și ca la soție și ca la gașcă.

RN: Asta nu este ceva cuantificabil. Pentru că există beneficiari și beneficiari... Mulți dintre ei sunt ultra-pragmatici și așa este normal, pentru că ei sunt finanțatorii creșterii orașului. Cum îi educați lui interesul propriu, cum ar veni, cum îi ascuțiți lui înțelegerea faptului pe care voi îl faceți bine pentru ei și indirect și pentru oraș.

IC: Din experiența de care am avut parte, am parte: clientul este și influențabil. Dacă, de exemplu, noi facem o prezentare la un imobil, oricare ar fi el, i se trimite un SF clientului, el este ca un copil, are o jucărie nouă.

RN: Studiu e fezabilitate, nu science fiction!

IC: Da! Și își ia proiectul primit de la arhitecți și se duce să comunice cu prietenii, cu partenerii, cu grupul de asociați, să vadă părerea lor. Și atunci probabil îi crește încrederea sau satisfacția că e pe calea bună, când are aprobări din dreapta și stânga, că da, e fain, arată bine. Și atunci el se întoarce către arhitect, cumva cu fața mai deschisă, mai luminos. E de spus să continue pe filiera respectivă, dacă este mulțumit. Dacă nu, probabil se întoarce, vreau asta, e bine ceva, păstrăm atât, modificăm aici. Și probabil comunicarea asta... Noi comunicăm între noi în birou, cu scântei câteodată, până ajungem la o idee, ca să ne placă și nouă și clientul să fie mulțumit.

LC: Este absolut natural și necesar.

IC: Și foarte sănătos.

LC: Trebuie să trebuie să te cerți constructiv toată viața. Să nu te cerți ca animalul, dar asta e altceva.  Dar aș vrea să completez un pic: hai să zicem... să translatăm un pic...

IC: Educația așa probabil merge, în sensul ăsta.

RN: În sensul că voi oferiți lui frumosul la care nu se aștepta.

IC: Sau poate are dubii sau nu știe exact dacă e...

LC: Eu cred că e că mai degrabă este un show în fața lui, pecare el trebuie să-l vadă. De pildă, hai să translatăm problema în altă dimensiune. Noi cum ne alegem inginerii? De ce ar vrea ei să lucreze cu noi? Pentru că eu am fost refuzat de ingineri când am fost foarte tânăr. Unul din ingineri, foarte bun, pe care eu îl vănam ca arhitect, spunea mă încurci, o să mă încurci, o să ajung să am probleme pe șantier și asta, că nu știi să faci. Ba da, știu, trebuia să-i demonstrez. Eu cred că oamenii știu și văd pasiune. Asta se vede în artă, se vede mai ales în muzică. Imediat, dacă nu ești sincer și nu ai pasiune, clientul vede și atunci, cât de bun n-ar fi numele tău, cât de frumos ai vorbit, imediat el un pic un pic scade de intensitate și nu mai e atât de interesat. Undeva la treia ședință deja... Și atunci eu mă strădui să-i arăt partea asta de caracter și partea asta pe care o am, pentru că eu cândva m-am îndrăgosit de arhitectură și nu mi-a trecut nici acuma, dar sunt mai matur. Asta e tot ce... Atunci eu când văd un inginer pasionat, un inginer care e interesat de temă, mie îmi face poftă să lucrez mai mult cu el. Și atunci educația vine și pe plan psihologic, în care trebuie să-i arăți cum ești construit. Iar pe partea culturală, e bine să nu-i împingi cu degetul în cămașă. Vezi că nu știi ce e cubism, ce e...  că nu trebuie să.. dar, de acolo vine condescendența în artectură. Pentru noi avem un filtru, noi trecem peste niște avem niște trepte pe care cealaltă societate nu le trecei. Nu trebuie să-i acuzăm că nu știu lucruri, nici noi nu știm o grămadă de lucruri.

RN: Categoric. Tocmai de asta este exact ceea ce spuneai tu. Este vorba de munca aia pentru spectacolul care să facă lucrurile posibile.

LC: Ar fi bine să fie un gram de talent, să fie poftă multă de muncă, asta e foarte apreciat. Rezultatele nu strică niciodată...

RN: Specialiștii din Marea Britanie au constat că rezultatele, când există, sunt foarte apreciate!

LC: Dar, la nivel psihologic, imediat se tranșează, în câteva secunde: e pasiune sau nu? Sau pot să spun așa: un mare investitor din televiziune română a selectat un proiect de-al meu doar  din desene. Avea 10 desene pe masă și a pus degetul pe asta și așa s-a ales proiectul. Nici nu știam, mi-au spus proprietarii imobilului când a fost finalizat. Și a fost sediul acestei televiziuni mult timp. Dar ideea e, am aflat de acolo și mi-a spu: Liliane, știi cum a fost ales proiectul ăsta, știi cum am fost noi selectați? Că noi nu ți-am spus... Deci ai desemnat tu frumos acolo și a stat, s-a uitat: ăsta îmi place! Și așa am mers. Deci a fost... există și așa ceva. Sau există varianta în care pe stradă, în centrul Bucureștilor, eu am vrut să fac foarte mult arhitectura care ne place nouă. Și soția domnului mi-a câștigat respectul imediat. Mi-a spus: Liliane, tu nu o să trăiești în casa asta, noi o să trăim. Și eu am văzut-o că ea suferă și am făcut două variante. Una cum mi-a spus ea, m muncit dublu ca să fac... să-mi să mângâi orgoliul și am pierdut. Nu mi-a ales casa mea oricum, a zis că nu, eu vreau să trăiesc în casa în care vreau eu să trăiesc. Atunci am făcut o casă care nu-mi place mie, dar trebuia să termin contractul, da, deci există și varianta asta în care trebuie să trăim din obligațiile în care... noi deja gata, eram avansați, trebuia să fac...

IC: E o casă corectă!

LC: E o casă corectă! Atitudinea a fost așa: eu am să-ți fac casa pe care o vrei tu mai corect decât îți imaginezi tu că ea poate fi făcută. Ne atingem un obiectiv măcar. Deci e funcțională. Structura să fie corectă, să funcționeze toate instalațiile bine, să fie proporționată frumos, să fie înserate în în țesut bine, să răspundă... dar e o stilistică care nu-mi place mie, dar asta... sunt eu de vină, nu ea! Și să-i schimb ei, doamnei, toată viața într-un proces de proiect este foarte greu, nici nu trebuia să fac pentru că...

RN: Da, da, da, da! Era la un moment dat o zicală că libertate ta se termină unde începe a celuilalt.

IC: Exact!

RN: Se pare că zicala de bun simț care vorbește foarte mult exact despre asta.

LC: Există un cuvânt care ne plestește pe noi pe față, pe arhitecți: it’s just architecture! Și oamenii nu vor să accepte asta. În tot universul ăsta care s-a descoperit acuma de telescopul nou, în toate distanțele astea a timpilor și a spațiilor, noi suntem foarte mici. Trebuie să ne acceptăm. Deci orgoliul nostru... Cum spunea un primar din Zalău: your ego is getting bigger than my belly.

RN: Fiecare arhitect are altfelul lui. Unele moduri de a vedea lucrurile sunt mai greu de acceptat de societate decât altele. Lilian și cu Iana Captarii au un motiv pentru care abordează inserțiile urbane în felul în care o fac. Este vorba de păstrarea memoriei unei anumite zone, în condițiile în care în zona respectivă există presiunea investitorilor să construiască ceva. Voi chiar aveți un proiect care a fost apreciat de ArchDaily, se numește Parisian Views, perspective pariziene, din care reiese că voi ați avut de luat o decizie dificilă din punct de vedere structural mai ales, pentru că mi-am dat seama că e o structură probabil pe cadre acolo sau o structură mixtă. Cum vedeți treaba asta? De ce e important să poți lua deciziile grele tu, ca arhitect și să-ți asumi tu critica și rezultatul?

LC: Nu mă așteptam, după cum spunea Costică Enache, urbanistul nostru drag și iubit: Liliane, când vei face case de- astea în centru foarte multă lume te va urî. Pregătește-te. Deci nu m-am războit, am făcut mai mult. Deci noi am lucrat, ca să compensăm partea asta cu războiul: cine mă vorbește de urât, eu trebuie să mă războiesc. Nu! Iarăși, fraza mea preferată: amnezia incepției (amnezia începutului – n.r.). În momentul când uităm de unde am plecat, nu știm unde vom ajunge. Deci dacă noi nu ne uităm în istoricul nostru recent, cum se construiau în anii 90, ce legii erau, ce legea au apărut la începutul anilor 2000, cum se făceau planurile de urbanism, ce a însemnat București 2000 pentru București...

RN: Da, și care nu s-a aplicat.

LC: Care era un mixaj, și ce a semnat... și noi am fost influențați. Și atunci, generațiile noi care critică arhitectura care s-a făcut cu 15-20 de ani în urmă – eu cu 15 ani în urmă am modificat PUZ-ul existent... Ei văd numai ceea ce aprobă azi și judecă în contextul reglementărilor de azi. Cei care au parcurs tot drumul au privilegiul sau meteahna să explice și să le spună oamenilor cum au stat treburile. Și acum monumentele sunt lăsate în paragină foarte mult. Statul român, dacă ar fi un onest, și-ar dat seama că nu-și permite, nu numai material, că unii spun: sunt bani la buget...

RN: Ci și cultural!

LC: Este vorba cultural, energetic, ca dinamică. Ca popor, dacă noi suntem mare restauratori, eu mă înclin și spun: ok, avem atâta istoric, suntem ca italienii. Nu suntem! Și atunci trebuie să acceptăm, să ne mișcăm în funcție de ce putem noi să facem. Dacă nu gândeam așa, că arhitect, nu făceam niciun proiect. Dacă nu mă gândeam ce putem noi să producem ca birou, nu ce am văzut în reviste...

RN: E vorba de a găsi soluții la probleme, nu probleme la soluții.

LC: Una din abordări. Dar dacă vorbim despre aprobarea acestui proiect, era un proiect aprobat, era un proiect cu PUZ făcut și noi am făcut o modificare pentru că nu ne plăcea cum arată el. Dar asta nu e o scuză. Noi eram să facem oricum tot așa, pentru că la vremea aia, din cine întrebai, toți spuneau: dă-o jos, mă! Deci toată lumea! Eu, noi nu vrem să...

RN: Care ar fi fost soluția cea mai simplă, dar cea mai păguboasă pe termen lung pentru fața veche a Bucureștiului.

LC: Eu nu pot să spun că azi aș face la fel.

IC: Strada aia e foarte frumoasă!

LC: Eu azi n-aș mai face așa un proiect, ca ăla, pentru că trebuie să asculți și vocea societății. Da, asta face orice politician, asta face orice om de afaceri, asta face și un miliardar cum e Zuckerberg, că-l cheamă în fața Senatului și trebuie să explice... Eu sunt sigur că el n-a ponit de vicios, cum și noi. Noi am vrut să facem ceva frumos din existent. Legile ne permiteau, societatea de încuraja. În momentul când societatea a început să se revolte și zonele protejate au trecut toate la Capitală și a început voința socială să-și manifeste dorința de a păstra cât mai mult în țesutul existent, noi am început să dăm și noi înapoi ca arhitecți. Nu mai avem atâta curaj. Uitați-vă acuma deja curajul s-a pierdut cu totul. Și asta e rău pentru oraș. Pentru că trebuie să fie și o doză de curaj. Sunt monumente care trebuie păstrate, și trebuie evaluate corect, și sunt clădiri vechi care nu trebuie păstrate...

RN: Pentru că nu au valoare nici măcar ambientală.

LC: Și mai trebuie făcut încă un plan, un plan de afaceri al Bucureștiului, care nu există. Asta e... asta sună ceva grandios. Nu suntem în stare să facem un PUG, despre ce vorbim?! Dar un plan de afaceri al Bucureștiului trebuie conjugat cu PUG-ul, cu planul de urbanism general. De ce? Pentru că dacă o zonă întreagă este pe minus, este pe roșu, tu trebuie să știi de ce, faci o evaluare financiară... Pentru asta sunt oameni capabili, numai că noi nu-i integrăm, și nu noi trebuie să facem asta, primăria trebuie să să se gândească, să facă un management: cum ajut eu, cum să fac eu zona defavorizată să crească și cum să fac eu o zonă cu potențial mare să fie și mai mare sau să...

RN: Și să nu-i șterg istoria.

LC: Da! Acuma, pe vremea când eu am fost educat cu arhitect, arhitecții aveau mai mult curaj și mai puține rezultate. Acum sunt rezultate mai multe, pentru că fac amenajări mici, așa, dar curaj mai puțin. Curajul se învață. De aceea în Coreea de Nord cuvântul în libertate și curaj nu există. Pentru că el se învață la copii, dar dacă tu nu înveți copilul să fie curajos... Bine, are și parte, bineînțeles, rea, curajul poate să debordeze, să iasă din matcă și deranjeze. Trebuie temperat. Cum – asta e o lecție de învățat pentru noi. Dar eu n-aș mai face așa o clădire, pentru că, văzând cât câtă emoție a născut, eu am considerat că și noi avem partea noastră de greșeală, deci trebuia să fim mai atenți!... trebuia făcut proiectul, dar cum anume?... eu aș aborda altfel. Și am, am idei deja... ele se tot modifică, uitându-mă la alte inserții, în Piața Romană sau în Piața Revoluției. Deci sunt mai multe pe tema asta. Clădire veche cu... suprapunere a clădiri vechi cu clădire nouă. Pentru că e vechiul și noul: ele trebuie să-i coexiste. La noi, abordarea a fost foarte simplă: dacă tot trebuie să-l facem, să-l facem bine! Cum vedem noi mai bine. Și la acest proiect s-au muncit enorm de mult, am un caiet de detalii care, nu știu, depășește 1m³ de hârtie. Și inginerii de structură au fost foarte buni și fără experiență dar au fost foarte bune detalii. În general avem relații foarte bune cu inginerii, prin asta ne-am remarcat. Noi deja învățasem această mămălingă. Noi în 2006 deja făcusem atâtea coordonări, încât în momentul când am început nu mai erau... nu ne trebuia să ne facă Revit-ul coordonarea, BIM sau... Nu, Iana e cel mai bun coordonator pentru mine. Eu știu că dacă am terminat cu o anumită fază, a intrat ea...

IC: Nu prea mă plac șantieriștii... din șantier, constructorii, ca să zic așa...

LC: Nu te plac? Ba da, te plac, dar sunt niște...

IC: Prima mea întâlnire cu șeful de la C.A. Rosetti, lucrarea din C.A. Rosetti, și la telefon ne auzeam destul de des și când m-au văzut prima dată în șantier au fost șocați că am 1m și un pic și... Cine e, de unde? Am vocea cică mai gravă la telefon, a fost un dezechilibru.

LC: Pe șantier sunt... bărbații din șantier sunt niște oameni foarte hotărâți și e o structură mai de armată și tu acolo trebuie să strigi mai tare ca să fii auzit. Ca să contrazici pe cineva, dacă se află undeva în colțul unei camere și ai o voce mai suavă așa și ești mai mic, șansă să te vadă și să fii auzit e mai... mai ales la proiecte de astea mari. Și atunci competența compensează, bineînțeles, dar și prestanța ta ca lider contează foarte mult. Șantierul e o mare parte din viața noastră.

RN. Practic voi v-ați asumat să duceți un lucru la care v-ați angajat la capăt, să păstrați vechiul și să încercați ca noul să fie în cea mai bună formă pe care ați fi putut-o da la momentul respectiv, chiar dacă acuma, cu mintea românului de pe urmă, puteți să vă imaginați că ați fi putut să faceți ceva mai bun.

IC: Cu arhitectura, societatea nu știu dacă va fi tot timpul de acord, nici nu trebuie...

RN: N-o să fie niciodată prietenă cu aritectura societatea.

IC; Sunt păreri bune, păreri contradictorii...

LC: După!

RN: Da. Exact, societatea e foarte conservatoare!

IC: Arhitectura eu o asociez cu un fel de mâncare. Unii sunt alergici, alții mai puțin alergici, alții nu sunt deloc alergici. Adică e o chestie în care trebuie să... nu știu, să treacă timpul, să se așeze lucrurile, să vezi altfel toată strada, când se va mai renova, construi. Punctual nu poți să schimbi imaginea orașului.

RN: Apropo de toată strada. Gândindu-mă la cum ați rezolvat voi acolo – și ați mai avut câteva intervenții similare, mi-am amintit exemplul orașului Vancouver, care a generat un fel de stil urbanistic care se numește vancoverism, care are și el, într-adevăr, detractorii lui, unde urbaniștii care au gândit dezvoltare ulterioară a orașului au spus așa: avem niște clădiri vechi, dacă le radem, memoria locului se șterge. Dacă le păstrăm în forma în care sunt, nu ne putem dezvolta pe verticală, iar costul terenului este mare. Ce-ar fi să facem un hibrid? Și atunci într-adevăr au îngropat parcările sub clădirile vechi, care aveau parter plus două etaje sau trei, și peste clădirile vechi, dar retras față clădirile vechi au crescut niște turnuri. Ceea ce are ca efect faptul că oamenii, când se plimbă, se plimbă peste niște fațade care au 100 de ani, dacă ridică capul, văd ce este deasupra, care le poate plăcea sau nu, dar în același timp orașul ăla a asigurat pâlnia prin care pot intra în investițiile încât oamenii ăia să aibă ce să lucreze, unde să lucreze, să nu se dezvolte, să zicem, alt orașe în detrimentul Vancouverului. Și de asta zic, a fost decizie dificilă, poate nu neapărat populară, dar după părerea mea are un merit.

LC: Ceea ce spuneți dumneavoastră se înscrie într-o veche bătălie a arhitecților și urbaniștilor, mai des din București. Eu, de pildă, sunt adeptul ca în fiecare stradă să fie trecută prin filtrul primăriei și în care arhitecții să participe și să contureze un regulament. Pentru asta, mi s-a spus în anii 2000 că ar fi nevoie de un aparat de vreo 200 de de arhitecți angajați la primărie. No problem!

RN: Doar timp de 2 ani, până când ai toate străzile făcute sau, mă rog, străzile pricipale.

LC: Da măcar și 10 ani, dar noi nici măcar n-am început. Și este o problemă, pentru că atunci când se face un plan de urbanism punctual, în loc să ai un regulament, tu inventezi regulamente. Unul inventează bine, altul mai puțin bine, și noi suntem ca și muzica pe litoral: Pink Floyd, aici sunt manele, acolo sunt mici...

RN: E o paralelă foarte bună.

LC: Am fost în Croația și nu face nimeni asta! Ține de de coloana poporului. Lor nu le-au scris regulamente să nu folosească 10 tipuri de muzică...

RN: Nu ne putem compara cu republica Ragusa, care funcționa și era concurența Veneției...

LC: Să învățăm, dacă nu putem, pentru că... când se va termina asta? Nu putem să facem o stradă în București? Eu nu vreau mult. Eu când îi aud cu: plan de țară, plan de cartier... faceți o stradă.

RN: Începeți de undeva!

LC: Un primar să facă o stradă, să spună: uite, am vorbit cu Ordinul Arhitecților, am discutat, am angajat doi arhitecți care-mi plac mie, că sunt eu primar și hotărăsc eu – Ok! – și  în colaborare cu Ordinul Arehitecților, primind aviz de la ei, am făcut un regulament pentru strada... nu știu... Am făcut-o și vă rog respectați-o! Căutăm investiții cu celeritate și în 5 ani ne propunem să terminăm. Și vă invităm pe toți bucureșteni să vă uitați cum trebuie făcut. Și după aia vă trimit la strada asta, cum sunt cazurile penale americane: it’s another case! Aha! Ok, e un caz pe Philippide! Dar nu vrea să facă nimeni, noi vrem tot deodată și e foarte mult, mare: plan de oraș, plan de țară... cerem de la politicieni, plan de țară? nu sunt stare să fac o stradă! De ce trebuie să... hai să facă un parc. Eu m-aș lăuda, dacă aș fi primar sau președinte. Dacă aș face un singur parc m-aș lăuda toată viața. Nu-mi trebuie mai mult, nimic mai mult să fac.

RN: Care sunt premizele care ar putea să aducă o lucrare de arhitectură mai aproape de un premiu pe care fiecare arhitect și-l dorește în sinea sa. Uneori poate să fie niște curaj sau niște obrăznicie. Ați fost nominalizați la German Design Word și aveți o construcție care mie mi-a plăcut, un obiect de arhitectură care are niște volume care părăsesc planul fațadei și este ceva care pare foarte viu, foarte modern. Care sunt ingredientele care v-au obținut nominalizarea?

LC: Pe bulevardul 1 Mai cu Hagi Ghiță, așa, strada Hagi Ghiță, fotbalist, aia e o revoltă. Eu am fost în Elveție trimis cu treabă și m-am supărat că sunt ăia așa de curajoși acolo și noi nimic. Și discutând cu arhitecții, dezbătând, și erau și cei de la Cumulus, cei de la ADN și toți eram pe un fel de... incipiență după recesiune, anii 2010-11. Eram foarte supărat că nu putem să facem la nivelul lor. Acolo am văzut borduri tăiate după curb, din marmură, sudură invizibilă, atâtea minuni pe care le făceau arhitecții în centrele lor istorice. Zic: ok! Taman trecusem de preliminar design la Hagi Ghiță, deci mi-au acceptat... Și atunci am schimbat proiectul, tot! Ce înseamnă să capeți curaj? Dar cumva trebuie și educat: să fie acolo el, ca în momentul potrivit să-l și mobilizezi...

RN: Să-l pornești la juma’ de cheie...

LC: Da, da. Și să-ți oprești cai, dar să și dai tare când ai nevoie. Și atunci noi am zis: aici avem ocazia să intrăm mai mult, să scoatem mai mult. Și atunci încă autorizațiile se obțineau mai ușor, nu era un mare impediment decât că... nu ni l-au autorizat. Ne-au citit la primărie toate balcoanele alea, logile alea, așa le-au citit că, cică, dau în stradă. Ei așa au citit. Și am fost nevoiți să...

IC: Proiectul nu avea incinta închisă și lor li se părea că balconul e pe domeniul public.

LC: Da, dar balcoanele erau pe domeniul privat... A trebuit un pic de lămurire și diplomație cu primăria. Asta e alt capitol în România pe care îl înveți atent și cu cu mănuși, pentru că nu avem experiență, nu ai cum să ai așa ceva. Fiecare țară are birocrația ei, trebuie să o înveți cu pași mici. Noi am prezentat proiectul ăsta la Timișoara, la bienală, dacă nu mă înșel, și am spus atunci că sunt 1200 de panouri, toate diferite, acolo. Dar nu se vede, se vede că sunt toate egale. Așa trebuia făcut. Fiecare panou s-a lucrat în parte și au fost panouri din aluminiu compozit cu o distanță de 1mm, ceea ce e ilegal? Dar noi am făcut această ilegalitate pentru am găsit... am făcut un efort în plus pentru așa o fațadă, am găsit alte rosturi de dilatare în câmpul orizontal și pe capete, ca ele să meargă în grup să...

RN: Înțeleg!

LC: Și, deși n-a fost acceptat de către producător, a fost îmbrățișat de către beneficiar ca soluție. Și uite că a trecut un deceniu și nu s-a întâmplat absolut nimic cu rostul de milimetru pe care nimeni nu vrea să-l facă. Noi mai avem vreo două clădiri așa, dar nu la toate corporațiile această obrăznicie merge și ne-au penalizat de vreo câteva ori și-am pierdut din curaj... Dar am fost obraznici un pic. Adică este o doză de obrăznicie, așa cum arhitecții mai fac. Ține de generația vechi. Generația nouă e mult mai corporatistă și mult mai atentă. Ei citesc mai bine contractele decât noi, noi suntem mai pe diagonală așa.

RN: Mi-a plăcut foarte mult ce mi-a zis și cum ați făcut, toată explicația abordărilor voastre și cum au cum ele în timp și mai ales că ați făcut apel la partea asta de memorie care trebuie să rămână prezentă în luarea deciziilor noastre. Am putea să facem un rezumat al principiilor care vă ghidează în activitate, pe care le-ați strâns de-a lungul timpului?

LC: Tough one, grea... În primul rând că evităm să fim atât de structurați, dar dacă e să extrag, pentru că de fapt ce facem este o extragere din ceea ce lucrăm: tot timpul am încercat să ne apropiem de arhitectura. Arhitectura este un ideal pentru noi. Dacă ai fost devreme îndrăgostit de această profesie, tendința e tot timpul să tragi spre asta. Și atunci unul din primele principii, și aici un client m-a întrebat în următorul mod,: de ce, măi, arhitecților, voi faceți tot timpul chestiile astea atât de complicate și atât de costisitoare și mă doare capul și așa... Și eu, răspunsul meu a fost simplu, deja trecând un pic prin experiența vieții: îți pare că noi facem asta că nouă ne trebuie și ne e ușor? A fost retrasă întrebarea, pentru că a comentat departe: aaa, înțeleg că nu pentru voi faceți, dar, măi, și nouă ne e greu! Deci ideea e: a înțeles domnul, care nu este un domn oarecare, că noi toți suntem toți suntem prinși în această joacă, acest joc al vieții. Avem niște idealuri la care tindem toți: democratizare a societății, curățarea neamului, dinamica orașelor, cum să spun eu, sănătatea orașelor, mintală și psihică și fizică. Este un deziderat undeva acolo și noi tindem spre astea și toate astea se duc treptat. Și atunci și clienții înțeleg că dacă noi forțăm nota, că vrem nu știu ce console, nu știu ce acces, ei înțeleg, dacă pui bine, atent, apeși pe buba asta, ei știu! Și de-aia când ei spun că nu dăm... ei dau bani dacă tu le aduci aminte că nu faci pentru tine și nu de nebun te-ai apucat să faci nu mai știu ce intrări pe două etaje.

RN: Al 2-lea principiu?

LC: Noi suntem foarte riguroși cu îndeplinirea obligațiilor, deci dacă am intrat într-o relație am mers câteodată în detrimentul satisfacției materiale ca să terminăm treaba. Am învățat în timp să trecem și peste asta, dar ăsta e un factor important. Deci dacă arhitectura este primul drive, și aș minți că arhitectura este primul, primul este... o să vă spun după, ca să râdem. Al doilea, imediat după arhitectură este acest lucru: îndeplinirea obligațiilor și conștientizarea responsabilității noastre. Ăsta este un lucru important.

RN: Și al treilea?

LC: De când am început și de când eram student – și așa m-a cunoscut Iana – noi voiam să ducem lucrurile la bun sfârșit. Deci era pasiunea asta: și proiectele în facultate, dar și când am început să lucrăm. Eu voiam să-l văd făcut, dat în exploatare și lucrarea terminată. De aceea o să citez tot dintr-un client de-al nostru care, atunci când a construit prima clădire cu noi, a spus că: am spus eu că o să fac c-o firmă mare! Deci asta era singura dată când ne-a lăudat. 3 ani ne-a tot trimis emailuri, ne-a scris, ne-a certat 3 ani, dar a meritat această așteptare. Această frază este ca mângâirea pe cap a adolescentului care a intrat la facultate, după atâta chin.

RN: V-aș întreba pe final: cum reușiți să vă demobilizați? Care e strategia voastră de deconectare la plecarea în vacanță? Cum puteți să dormiți, fiind atât de pasionați de ceea ce faceți.

LC: Noi nu mai suntem așa, în primul rând. De când cu copiii, am făcut o mare schimbare. Veneam la 11 acasă, la 12. Avem un parc în față, niciodată n-am stat în parc, treceam prin el: deci veneam noaptea, plecam dimineață. În momentul când au început să apară copiii, modul și atitudine față de profesie s-a schimbat la noi: acuma pentru noi este o profesie, nu este o vocație, acuma pentru noi este un job, nu este, cum să spun eu, cel mai important lucru din din viața noastră. Și așa trebuia să fie, dar noi nu știam atunci. Așa trebuia să fie. Și atunci decuplarea noastră se întâmplă simplu, la comanda copiilor: când mergem în vacanță? Deci ai cuplat imediat, ai început să-ți construiești contracte, atitudinea, așa într-un fel încât le spui oamenilor cu care lucrezi: domnule, noi pe 25, pe 23 decembrie...

RN: Plecăm cu familia...

IC: Urmărim orarul școlii...

LC: Inevitabil, ești mai puțin performant dacă ai familie. De aceea foarte mulți arhitecți nu le au. Am foarte mulți colegi care nu au, pentru că s-au dedicat profesie foarte tare sau sunt victima proprii lui ego care îi mănâncă pe interior. Sunt foarte mulți scriitori, noi cunoaștem după doar pe cei celebri, pe noi nu ne interesează 99% care dau greș, dar ei muncesc mult. Pentru că caracterul și ființa ta este mai important... Dacă ai intrat la facultatea de arhitectură doar că să termini o facultate, te ve chinui. Nu vei face ce îți place, dar va trebui să lucrezi. Te vei duce la lucru în fiecare dimineață și vei înjura pe toți. Și atunci cumva trebuie să găsești această balanță. Trebuie să renunți la timp.

RN: Dat fiind faptul că atât Iana cât și Lilian au crescut și s-au format în Republica Moldova, am fost curios să le pun o întrebare oarecum mai îndepărtată de arhitectură: cum percep ei moștenirea influenței ruse din mediul în care s-au format? Cum o văd și cum se împacă cu ea astăzi?

RN: Vorbiți cu un fost rusnac.

IC: E o întrebare cu două tăișuri.

LC: Te transformat de români. Cam asta e, eu mă privesc acum așa.

IC: Te dezici de Satana, e o întrebare la biserică...

RN: Te lepezi de Satana! Și era răspunsul acela din stand up-ul lui Micuțu: da’ ce, am fost vreodată prieten cu el?

IC: Te lepezi, așa... Ei, cumva noi am fost, ca să zic așa, de voie de nevoie... Te naști unde te lasă Dumnezeu pământul ăsta, nu alegi.

LC: Eu sunt foarte mulțumit, până la începerea acestui război macabru și anexarea Crimeei, eram foarte mulțumit că am cunoscut rușii așa cum i-am cunoscut eu. Eu am avut parte de niște ruși minunați, care m-au educat, și am avut parte de niște români minunați, care m-au educat. N-am părere bună nici despre români, nici despre ruși, dar oamenii pe care i-am întâlnit sunt minunați. Și am prieteni și am oameni care... Acuma, nu compari Rusie cu România, sunt țări complet diferite. Eu m-am născut într-un cartier rusesc și limba rusă este prima limbă vorbită articulat. Așa vorbeam româna, dar foarte stâlcit. Bunica...

IC: O mică paranteză: când am venit în ’96 în România, Lilian în rusă vorbea, îi traduceam eu, care știam cică româna pe vremea aia... moldovenească mai mult. Luam la amenzi în tramvai!

LC: Datorită istoriei, cum a evoluat Uniunea Sovietică bineînțeles că cei mai buni arhitecți, mai avansați, erau rușii decât noi, popoarele mai mici. Dar de pildă, lituanienii erau foarte buni, georgienii erau extraordinar de talentați, un fel de italieni ai Uniunii Sovietice...

RN: Nu știam!

LC: Da, foarte buni, Georgia are o arhitectură și acuma foarte bună. Deci chiar vă recomand să vă uitați: foarte buni georgienii. Deci Lituania datorită tradiției și poziție geografice, dar Georgia – aici sângele lor, ei colcăie, așa sunt ei, mai temperamentali, și asta se vede în arhitectură. La armeni nu e același succes, nu știu de ce, deși sunt mai vechi și sunt a niște evrei ai...

RN: Georgienii și armenii sunt națiu surori, oarecum. Fac parte... au fost la un moment dat un singur stat.

LC: Sunt înconjurați de arabi, dar ei sunt ortodocși. Și, în Uniunea Sovietică, dacă nu vorbeai lumba rusă, evident că n-aveai acces la multă informație. Plus la cei mai buni profesori, așa mai departe. Deci eu la facultatea de arhitectură am dat laa Politehnică în Moldova, primii 2 ani, acolo ne-am cunoscut, și după aia ne-am transferat în România. În următorii 4 ani am făcut aici, la Mincu. Dacă n-ar fi fost aceste evenimente nu eram să aflu adevărul complet niciodată, în primul rând. În al doilea rând, România mi-a schimbat percepția despre Rusia imediat când am venit. Au început să apară întrebări și am început să mă uit în trecut. Eu am stă un străbunic care a murit în Gulag, am familia împărțită în două, deci jumătate a plecat în România, jumătate a rămas în Ucraina, bunica și acuma e în Ucraina...

RN: Sper că e în siguranță...

LC: Și evident că îți pui foarte multe întrebări. Dar România mie mi-a arătat Rusia așa cum o vede ea și eu după aia am tras concluziile mele. Mie mi-a luat, pentru mine a fost un proces de 20 de ani. Nu  știu cât le ia altora. Deci să treci dintr-o stare în alta, să accepți lucrurile, să accepți că Finlanda a fost invadată, să accepți că Rusia a semnat pactul Ribbentrop-Molotov și a invadat Polonia, să accepți, nu doar să auzi informația, ci să treacă pe tine, să începi să zici: da, noi suntem invadatori, noi suntem asta... Ăsta e un proces care mie...

RN: Mai ales că atunci, scuză-mă de acoladă, ai spus “noi”, deci tu te simțeai ca parte a lumii aceleia, te-ai născut în Uniunea Sovietică până la urmă...

LC: Da! Și toți sunt așa. Cum e: once you go KGB, you never go out! Nu se poate, acolo propaganda e atât de puternică, uite se vede efectul: a ajuns și în Statele Unite, să influențeze alegeri. Deci au au instituții. KGB-ul și poliția secretă rusească e mai veche cel puțin cu 50 de ani decât FBI. Deci ei au făcut asta de mult și atunci când FBI s-a înființat erau ucenici. Și noi am fost, noi suntem, părinții mei sunt victime ale propagandei, ei care l-au adulat pe Stalin, evident, și asta nu se poate scoate cu una cu două, pentru că trebuie să primească ceva în schimb, trebuie să treacă printr-un filtru, printr-un proces. Procesul nostru a fost studiile, curiozitatea, profesia... Dar am profesor rus care mi-e foarte drag. Și cum să-i spun: invadatorule?! E foarte complicat!

RN: La nivel de oameni nici nu pot să ai întrebarea asta.

LC: Eu cred că undeva trebuie spus, dar nu știu cum. N-am formula, n-am fraza. Ei singuri o acceptă. Noi când am venit în politehnică în Moldova, în anii 94, mulți profesori ruși învățau limba română și mulți spuneau că noi suntem aici duși, noi trebuie să învățăm.

RN: E ceva că totuși acceptau că au ceva de învățat și din cultura românească.

LC: Oamenii sunt oameni peste tot, dar unii din ei își dau seama în ce poziție se află, alții se mint. Asta e o chestie de caracter. Pentru mine Rusia a fost o pagină mare pe care vreau să văd tot mai puțin. Copiii noștri nu vorbesc limba rusă, ca să știți răspunsul final.

IC: Pentru ei  e limbă străină, când avem noi secrete.

LC: Adică noi ne-am ținut departe ca să nu influențăm copiii prin cultură...

RN: Am înțeles: să nu ajungă la ei probabil modul...

LC: Da, ei trebuie să descopere singuri și noi o să-i ajutăm.

IC: Dacă or să vrea să învețe, să învețe singuri.

LC: Dar nu vrem să le dăm această cultură pentru că vrem să fim feriți. Pentru odată cu limba și cultura vine și propaganda.

RN: Să nu uităm că și România are niște schelete prin istorie ei pe care încă nu și le conștientizează. Tot din orgoliu. Dar să zicem că sunt de altă magnitudine.

LC: Să-ți accept defectele este un proces al fiecăruia, al omului, al societății, al cartierului, al tribului. E constant. Dacă nu o faci, se nasc monștri.

RN: Vă felicit pentru tărie și pentru faptul că încercați să vedeți prin vălul de ce avem în jur, care parțial e dezinformare, parțial e lipsă de informare, parțial e propagandă ș.a.m.d. Asta este o parte secundară a discuției noastre, pentru că mie, personal, mi-a plăcut cel mai mult partea legată de arhitectură. Și încă o dată vă mulțumesc că ați fost alături de noi, Iana și Lilian, dacă mai venit și altădată, noi vă așteptăm cu dragă inimă.

LC: Sper să merităm!

RN: Acesta a fost încă un podcast SpatiulConstruit. Dacă vă pasă și v-a plăcut de noi, puneți acolo în mâna și dați dați un like. Mersi și ne vedem data viitoare!

Mai multe detalii despre activitatea Urban Office găsiți pe https://urban-office.ro/