În arhitectură, nu trebuie să te smintești. Ții cont de lucrurile lumești | arh. Radu Teacă @ Oameni în spațiu | VIDEO INTERVIU

Iată, în cele ce urmează, transcrierea discuției:

Radu Negoiță: Salutare și bine ați venit la un nou podcast Oameni în spațiu, podcastul despre arhitectură, oameni și societate! Alături de noi de data aceasta este invitat domnul profesor arhitect Radu Teacă de la Artline, o prezență frecventă la Anuala de Arhitectură, Bienala de Arhitectură și cunoscut pentru obiecte de arhitectură care fac bine orașului lor și care este și laureat al Brick Award de trei ori. Bine ați venit, domnule profesor!

Radu Teacă: Bine v-am găsit! Vreau să fac o mică corectură. Nu sunt laureat la premiile Brick Awards, sunt nominalizat. Nu e puțin, dar nominalizat.

RN: Mea culpa. E totuși ceva destul de prestigios. Pentru cei care nu știu este vorba de excelență în domeniul punerii în operă a zidăriei din cărămidă în arhitectură. Când lecturez vizual lucrările dvs. volumetria pare produsul unei tensiuni creative aprofundate. E ceva în care investiți. Mă înșel?

RT: Nu. Mie proiectele îmi ies foarte greu. Adică, eu nu țin minte să fi avut un rezultat, așa, o imagine sau, mă rog, un rezultat, un produs final care să-mi fi ieșit foarte repede. În general, sunt rodul unor interogații, unor dileme infinite, pentru că tot demersul ăsta e generat de fapt de complexitate arhitecturii. Pentru că arhitectura trebuie să îndeplinească mai multe obiective. Sunt unele care țin de oraș, de spațiul public, sunt unele interioare ale obiectului și astea trebuie valsate, manageriate și până la urmă trebuie să faci o sinteză și să spui ceva cu obiectul ăla, ce vrea el în raport cu spațiul public și în raport cu sine.

RN: E vorba de celebrul compromis, până la urmă, despre care discutăm adesea.

RT: Compromis care trebuie să fie diluat, cumva. Și ce se naște de acolo, ca să folosesc o expresie heideggeriană, casa, când zic casa e ceva generic, construcția trebuie să nuntească cu locul. Finalul acestui demers...

RN: Cum se obține, domnule profesor, un obiect de arhitectură? Adică, cum se echilibrează în viziunea dvs. partea de funcțiune cu anvelopanta? Am și un exemplu concret, de care aș dori să ne legăm. Casa de la Târgu Jiu, care are ferestrele în bandă, oarecum, să zicem, dar nu urmăresc conturul planului, ci al fațadei. E o banda perimetrală oarecum.

RT: Diversitatea problemelor pe care le pune arhitectura generează tot felul de situații. Acolo, sigur că fiind și proximitatea asta de Brâncuși, probabil că în subconșient m-am tot gândit a priori asupra acestui demers, cred că a fost intenția a fost de a face o casă – poartă, o casă – portal... Treaba asta a fost încurajată și de orientare, nord-sud. Întâmplarea face ca să fie cumva ideală orientarea, partea dinspre stradă să fie către nord, iar partea către curte să fie către sud. Și atunci trecerea asta spre lumină a generat ideea de poartă. Ideea asta deja pusă pe rol, au urmat dup-aia mijloacele cum să fac să fie poartă. Și atunci pe fațada de nord cu intrarea am detașat pereții exteriori de acest portal, care e exprimat și din piatră. Iar spre sud a fost și mai ușor, că acolo, sigur, vitrajele fiind mai mari, a fost mai ușor să detașez partea de fațadă de acest cadru poartă. Pe de altă parte, spre sud, acolo poarta devine mai generoasă, iese în afară cumva, ca să protejeze de sud.

RN: Adică e ca un fel de rebord.

RT: Da. Fiind și ca un fel de replică a prispei, într-o cheie contemporană, creând acest spațiu de care vorbea Noica, cu “întru”. Mie îmi place foarte mult, în arhitectura românească tradițională există medierea asta perpertuă. Gardul e doar un semn, de multe ori în simbol, nu este într-adevăr ceva care să te apere, e de nuiele. Poarta e un simbol, poarta e o trecere. După aia ai prispa...

RN: Pragul care te forțează să pleci capul...

RT: Să pleci capul, dar prispa e și ea un element care face medierea asta interior-exterior, după aia tinda și așa mai departe.Românul s-a ferit din totdeauna să aibă chestii de-astea foarre directe. Adică zidul sau poarta care separă cum e de multe ori la sași...

RN: Da, da, da. Și la șasi există zidul mare, da.

RT: Zidul puternic, poarta, fără să fie acest spațiu interstițial. Eu mereu dau exemplu ăsta, cred că Renato de Fusco a fost ăsta care a spus chestia asta, cu diferența dintre spațiul exterior clădirii și spațiul exterior al clădirii. Până la urmă se leagă foarte mult cu arhitectura noastră tradițională, această fină determinare, să zic așa, cât e haloul clădirii prezent și unde nu mai e haloul clădirii prezent, unde prezența ei nu mai interferează cu spațiul exterior.

RN: Am observat al un moment dat, apropo de ce spuneați dvs., e un subiect care m-atrage în mod deosebit, diferența asta atât de fină pe care o regăsim și la casele din Muzeul Statului, care sunt selectate expres. Dintre spațiul care este public, care este strada, spațiul care este semipublic, adică e curtea omului, e proprietatea lui, dar poți să vezi, pentru că gardul este coborât. Dup-aia este spațiul intim oarecum care este prispa, spațiul interior care este tinda și-abia dup-aia sunt camerele. Deci practic sunt ca un fel de fine granițe către sufletul omului. Și e un lucru pe care l-am remarcat, știu că o să pară probabil exagerat, există și în arhitectura japoneză diferența asta dintre public și privat. Am avut privilegiu să vizitez casa unui poet, Yamaguchi Seishi se numea, din Kobe, a cărui casă fusese renovată. Era o casă de la începutul secolului XX, era într-o stare bună și avea aceleași lucruri, poate puțin diferit, dar modul în care funcționa și straturile erau cam aceleași. Tot așa, prima dată îi vedeai casa de la distanță, dup-aia treceai pragul proprietății, dup-aia ajungeai să zicem în zona unde se trăgeau ușile, intrai într-un fel de tindă a lor. Normal, clima a făcut să fie unele lucruri diferite, dar într-adevăr mi-a plăcut în mod deosebit că exista partea asta pe care o avem comună cu ei. E vorba de latura orientală, probabil, a românului. Cu voia dvs. mi-ar plăcea să mergem spre casa de la Buftea, care îmi place în mod deosebit prin prisma solemnității de spațiu eclezial de la interior. Cum se obține acest efect și de ce și l-a dorit arhitectul pentru o locuință?

RT: Locuința de la Buftea, în fine, nu cred că este atinsă așa de o atmosferă mistiăc foarte consistentă. Există, poate, niște nuanțe prin faptul că acolo peretele, zidul, e un lucru foarte prezent... E pe curb, zidurile sunt foarte groase, pe vremea aia nefiind prea multe – și era bine, nu intrase polistirenul așa în civilizația noastră – ca să compensez am făcut ziduri de 50 de cm. Și puteam să fac și toate nișele astea, niște părți tehnice, pentru ventiloconvectoare în interiorul acestei grosimi. Deci e o casă cinstită din punct de vedere constructiv... E un obiect, dar în arhitectura asta de obiect nu trebuie să te smintești, trebuie să ții cont de lucurile astea care sunt lumești, cum ar fi orientarea, vântul și așa mai departe...

RN: Adică, mă scuzați că vă intrerup, ca paranteză, ați ținut cont și de vânturile dominante?

RT: Da, absolut. Terenul, lacul e pe nord-est și atunci ești într-o situație foarte dificilă și se întâmplă de multe ori, când ai ceva, o imagine, o perspectivă foarte interesantă, și e pe nord. Ce faci atunci? Te uiți cu ce poți să aduci lumina în casă. Ea are forma aia de frunză și e așezată la 45 de grade, oarecum incert, dar 45 de grade nu-i un unghi chiar oarecare. Dar oarecum incert să zicem față de lac. Dar tocmai din cauză că de acolo vin vânturile, crivățul de-acolo vine...

RN: Și-acolo practic e despicătura dintre pereți, nu?

RT: Da, e pusă așa puțin oblic, adică e pusă oblic și cumva taie vânturile prin forma asta pe care o are, de frunză. Iar terasa care începe de la, să zicem, piano nobile – am profitat de o mică declivitate și am făcut acolo un demisol, aproape parter –, dar piano nobile, terasa aia unde am concetrat toată sticla, că asta urma să spun, în general, dacă fac lucruri de-astea, nu vreau să fiu victima unor cerințe funcționale, încerc să le concetrez în așa fel încât ca obiectul să spună ceva. Și aici vitrajul este concentrat înspre lac, dar forma asta de frunză are rolul ăsta de a înfrunta vânturile și de a sta oarecum protector față de nord.

RN: Deci, oarecum, rupe vânturile, dar și permite ventilarea, să zicem, în momentul în care se deschid ferestrele pe zona aceea sau?

RT: Nu, nu. Absolut. Nicio problemă cu ventilarea... Ferestrele sunt chiar așezate frontal către lac.

RN: Tocmai de-aia spunem, adică să permită oarecum o ușor convecția aia prin spațiu.

RT: Nu. Ele sunt așezate frontal către lac... A fost o casă foarte grea. Era o perioadă când îmi plăcea să fac toate casele, toate construcțiile să fie, așa, ca niște sculpturi, să aibă o finalitate. Așa găseam că finalitatea asta volumetrică trebuie să fie totuși un obiect spațial... Între timp dobândești mai multe mijloace s-o finalizezi, o construcție, dar pe vremea aia era asta, să fie sculptural. Și acolo toate etajele astea unde sunt dormitoarele vin într-o cascadă către living. Adică nu-i o casă ușoară. Rămânând într-o relație destul de bună cu proprietarii, chiar a trecut mult de când am revizitat-o și de multe ori mă uit că totuși eram destul de tare când am făcut-o și cumva l-am greșit. Și nu mă refere la tăietură, aici pur și simplu la lucrurile astea care țin de bucătărie, scări...

RN: Da, da, da. Când ați spus dvs. despre faptul că spațiile curg ca sistemul ăsta de amfiteatru că living, mi-a venit în cap o imagine, a venit brusc. Tadao Ando are o lucrare, este Muzeul Memorial Shiba Ryotaro, un perete de bibliotecă de sus până jos și are nișet subpante care coboară către ”hău”. Din punct de vedere scenografic este ceva extaordinar. În partea de sus e un fel de traseu din ăsta care merge pe conturul clădirii, apoi se intră, se coboară niște trepte și se-ajunge la un fel de belvedere asupra golului, care e un canion din ăsta placat cu cărți oarecum. Adică, e esența autorului căruia i s-a dedicat muzeul, pur și simplu alăctuiește ca un fel de textură a pereților și e ceva deosebit.

RT: Arhitectura reușeșete printre altele să transmită. Nu are tot arsenalul, ca mijloacele ale esteticii îi lipsesc, de exemplu, tragicul și comicul. Rămân frumosul și sublimul. Sigur, putem vorbi de tragic poate în zona lui Carlos Scarpa, acolo unde a făcut, de exemplu, monumentul funerar al familiei Brion, care este arhitectura la limită. Este la limita între sculptură și arhitectură. Acolo putem să discutăm despre asta, dar, așa, arhitectura luată generic, e mai greu, fiind nereferențial, în sensul că nu are posibilitatea să aibă personaje... Comicul poate fi doar involuntar, să uite macaraua în curtea interioară sau se uită câte-o ușă către balcon și așa mai departe.

RN: Apropo de tragic, probabil că știți de monumentul funerar al familiei Bolintineanu din Belu. E mai mult un fel de obiect de artă, e un fel de lespede funerară de mari dimensiuni pe care este sculptat chipul unei fete care e acoperită și lângă ea are pe cineva care plânge. Povestea este a doi tineri care se cunosc la Paris, el venit, dacă nu mă-nșel el venise din România, ea era dintr-o familie de români, crescuse cu mama ei, și se-nfiripă între ei o frumoasă poveste de dragoste. Și-n momentul în care merg în România să-și cunoască familiile își dau seama că erau frați. În sensul în care părinții lor se despărțiseră când ei erau mici și tragedia asta a amorului frânt de chestia asta o face pe ea să-și ia zilele. Și de-asta și monumentul funerar trebuie să exprime o poveste tragică, apropo c-am mers în direcția asta. Apropo și de spațiul eclezial. Aveți în portofoliu o capelă, o biserică și o propunere de catedrală ortodoxă.

RT: Am o propunere de biserică, de catedrală și o capelă. Și mai am o capelă acum.

RN: Capela este în lucru, dacă nu mă-nșel... și denotă o atenție aș putea să exacerbată la detalii. Partea de zidărie cum se îmbină la colț mie mi se părut ceva care ține de-o măreție și-a șantierului, care a putut s-o pună în operă. Însă propunerea cu metafora cea mai evocatoare este pentru mine cea a catedralei. Este ca un fel de, să zic, cușmă, ca un fel de căciulă care plutește și cred că cei care văd acest clip ar trebui să afle despre ce catedrală e vorba și care-i povestea din spatele studiului.         

RT: Povestea nu-i complicată. Perioada când s-a făcut concursul pentru catedrala, așa-zisul concurs... erau variațiuni pe o formă deja dată... Era o machetă făcută de răposatul arhitect Vlădescu... acolo a făcut macheta aia și oamenii au făcut variațiuni pe acea temă. Un fel de exerciții liber impuse. Au fost zece sau 12 birouri invitate. Între timp Ordinul Arhitecților a avut o idee așa fulgurantă. Domne, hai să facem și noi un concurs demonstrativ. N-aveam cum să obligăm patriarhia să facă ce vrem noi, pentru că este un beneficiar care are toate drepturile, dar puteam face un concurs cu un juriu cu autoritate, aducem și arhitecți celebri și oameni de cultură și facem un concurs să nu ieșim numai cu, a, ce urâțenie, ce monstruozitate. Să ieșim cu lucruri, uite, domne, cam așa vedem noi. Uite, o propunere, două, trei patru...

RN: Un început de discuție, oarecum.

RT: Da, cam așa vede Ordinul Arhitecților rezolvarea acestei probleme. Și eu auzind de chestia asta m-am apucat așa, am făcut tot felul de lucruri. Dup-aia, ca să citez un participant la revoluție celebru, treaba s-a întunericit, s-a dimat spre întuneric, deci nu s-a mai ținut acest concurs. Și eu mi-am făcut așa un calcul, deja investisim niște resurse pe-acolo, și-am continuat treaba. Am făcut și machete – machete din astea în care se vedea ca printr-un fel de periscop, bine, ave-am și una cu context, dar și una cu obiectul care vedea printr-un fel de periscop și avea un sistem de automatizare cu lumini, cu estul, cu sudul, cu vestul și vedeai acolo ce se întâmplă în interior. Da. Și m-am apucat de treaba asta. Sigur că între timp apăruse și-o carte făcută de cei de la Igloo Media, ”Spațiu fără timp”. Acolo am spus și eu câteva vorbe, inclusiv de necesitatea catedralei, o problemă pe care mi-am pus-o, dacă chiar e necesară o catedrală. Și până la urmă am zis, domne, sigur că Ștefan cel Mare a făcut zeci de biserici, lucra cu meșteri din Polonia, problema nu era că nu știe să facă, avea know how-ul să zicem, dar probabil că e și o chestie de opțiune biserica asta mică la scară umană... Comuniunea pe care Sorin Dumitrescu mai târziu a denumit-o comuniere, care se întâmplă în general când este scara asta umană. Până la urmă am zis, totuși, orașele sunt la altă scară, populația a crescut enorm, deci probabil că e nevoie să umblăm puțin și la scară. Dar când umbli la scară trebuie să umbli și la aspectul ei. Eu de mult le spun și studenților, nu poți să mărești omotetic, să faci dintr-o Dacie berlină un autobuz. Autobuzul are o altă formă... Așa-i și cu biserica... nu poți s-o faci să devină catedrală.

RN: Ceea ce s-a întâmplat până la urmă.

RT: Nu, nici măcar asta nu putem discuta. Acolo sunt multe bâlbâieli, din păcate, asta e...

RN: Orașul va trebui să se împace cu încă ceva lângă Casa Poporului, care este și mai înaltă decât Casa Poporului cu puțin și este și oarecum dezaxată încât este încă o rupere a unui punct de perspectivă așa cum era el.

RT: Estul probabil că a fost mai important decât axele urbane. În legătură cu catedrala asta, forma, că discutam de formă, forma a fost generată de faptul că în primul rând...

RN: Vă referiți la versiunea dvs.

RT: La catedrala în versiunea mea... În biserica românească e un fel de nostalgie a spațiului central, zona trilobului e o nostalgie a spațiului central... Și are în acelați timp, pe lângă această nostalgie și această propensiune pe verticală. Deci biserica românească are, și vorbesc în general, generic, din toată România, are și această propensiune verticală…

RN: Dar oarecum echilibrată cu orizontala, spre deosebire de bisericile gotice, să zicem.

RT: Chiar Dragomirna, care este una dintre cele mai zvelte nu renunță însă la stabilitatea aia, la serenitatea aia care este...

RN: E volumetrică și pe alte dimensiuni.

RT: Care este dată totuși de, e venită de la spațiul bizantin. Și problema mea a fost când am făcut chestia asta cum aduc eu tehnologia în sprijinul meu și în sprijinul tradiției, pentru că la spațiul eclezial ortodox e foarte importantă pictura. Deci pictura face diferența. Pictura care se asumă în icoana și dup-aia în iconografia care este o poveste în imagini a bibliei. Care pleacă de la cel mai celest, dacă putem să spunem așa, de la Pantocrator și până la scene mundane. Scenele mundane sunt pe stratul cel mai de jos. Ei, dar cum pot eu să fac pictura asta să nu mai fie întreruptă de ingerințe...

RN: Structurale. De pandantivi și așa mai departe.

RT: Da. Pandantivii au fost foarte buni în momentul ăla pentru că trilobul, față de crucea greacă, avea… așa cred eu, că (planul trilobat – n.r.) de-aia a câștigat la noi, pentru că sunt cele mai multe, (biserici înscrise – n.r.) în cruce greacă sunt puține... pentru că avea curgerea asta a suprafețelor parietale pe care se putea pune neîntrerupt...

RN: Adică era ca un fel de bun suport pentru vocabularul pictural.

RT: Exact. Pentru a face benzile astea, să zicem, desenate.

RN: Era și ca un fel de creștere către. Adică, aici aveam un volum, aici sunt îngerii care susțin oarecum cupola cu Iisus Pantocrator și așa mai departe.

RT: Da. Era curgerea asta nu numai de formă, dar și de imagine. Și d-aia a prins foarte bine trilobul, pentru că icoana, iconagrafia era mai puțin agresată de elemente întâmplătoare, constructive, care, mă rog, pentru pictură puteau fi întâmplătoare. Sunt pe la bisericile astea, am un prieten care face poze, Costin Popescu, a fost ;i profesor la jurnalism, face poze după biserici, se duce prin țară. Și a văzut lșa bisericile astea țărănești, prin Oltenia, erau icoane pentru că a trebuit să picteze o scenă și s-a nimerit să fie în zona colțului, a unghiului drept acolo, și e pusă pe unghi drept.

RN: Ceea ce-nseamnă că jumătate din ea e aici și jumătate e aici?

RT: Da, da, da. Dar problema era dacă tehnologia mă poate ajuta. Și cred că ne poate ajuta. Și d-asta, practic, este învelișul ăsta exterior, care are alunițe, cu lumina asta de care vorbea și Blaga, cu perspectiva sofianică și așa mai departe. Lumina prin fantele astea mici devine materială. Lumina în biserica ortodoxe nu este un instrument de iluminat, e un simbol, e o vita contemplativa...

RN: Cum ieșea Sf. Sofia, e ceva care face cupola să plutească.

RT: Da, exact, exact. Dar lumina are sensul ăsta simbolic în care lumina divină, eonii divini, cum zice Blaga, vin către credincioși. Da. Și înăuntrul acestui înveliș solid, care este ca o sită cu ocnițele astea, înăuntru este un clopot de sticlă pe care e pictată de fapt neîntrerupt iconografia. Deci e un fel de tencuială sticla asta, clopotul de sticlă, tecuială detașată de...

RN: Și înseamnă că e retroeclerată partea asta de sticlă.

RT: Da, da. Se poate face așa. Bineînțeles că ziua este prin iluminare naturală așa. Dar asta a vrut să spună aia, acum, sigur, se pot găsi soluții și mai bune, dar asta a vrut să spună aia. Ăsta-i un obiect, o catedrală, în care pictura, iconografia nu mai are niciun fel de ingerință de niciun element constructiv măcar.

RN: Un spațiu pictat de acum două sau trei sute de ani pentru un om neștiutor de carte, era ceva care-l aducea mai aproape, îl ajuta să vizualizeze ceva din povestea despre care-l auzise pe preot vorbind. Deci era un mijloc oarecum, era o reflecție a ceea ce auzea. Acum nu putem să prezentăm oamenilor moderni o metaforă din asta fizică învechită, pentru simplul motiv că nu mai are în era, nu știu, a YouTube-ului, a Facebook-ului, a TikTok-ului, nu mai are același efect. Și de asta sunt de acord cu un mod contemporan de a prezenta aceste metafore vizuale.

RT: Da. Dar există în arhitectură și un fel de naturalețe. Tradiția nu este împământenire, nu este anchilozare deloc, nu este asta, tradiția se mișcă tot timpul. Și frații nostri trebuie să înțeleagă că nu există o biserică tradițională. Nu există așa ceva. Există foarte multe biserici. Dacă luăm în Moldova, nu luăm și Țara Românească. În Moldova dacă luăm de la Arbore până la Dragomirna, sunt o groază de, plus biserici făcute prin secolul XIX, care, mă rog, au și influența asta occidentală, apare neoclasicul. Mă rog, din mai multe rațiuni. Dar biserica, spațiul eclezial, s-a mișcat tot timpul. Nu mai vorbesc când a apărut betonul armat, e normal dacă am cutremure să am o naturalețe în a-mi alege materialul/ Și s-a reformulat puțin, dar oamenii n-au avut timp. S-au făcut aici biserici, mă rog, interesante, din beton armat, tot așa, cu o reîntoarcere la spațiul central, dar n-au avut timp să le distileze până a venit comunismul și producția asta, activitatea asta...

RN: Normal, arhitectura eclezială a avut de suferit.

RT: Din păcate s-au făcut bezmetic după anii 90 – și aici trebuie să-l citez pe Sorin Dumitrescu, care a avut o formulă bine găsită, ironică asupra acestui fenomen. Zice: ”Domne, în ziua de astăzi fac biserici în draci”.

RN: Întorcându-ne la arhitectura mirenilor, am găsit casa de cupru de la Sibiu, care iarăși e un una dintre favoritele mele, mai ales pentru ruperile de nivel generatoare de perspective inedite din interior. Ruperea asta de nivel pentru mine, când am găsit-o la clasicii arhitecturii, mai ales la americani, și dup-aia am văzut-o și la Haralamb Georgescu, mi s-a părut un mijloc deosebit de a face spațiul să comunice. Care-i povestea ei?

RT: Povestea ei e următoarea. Un beneficiar a venit la mine, domnule, am auzit de matale, că ai putea să faci o casă. Eu am un teren la Sibiu, pe un bulevard pe o cale importantă acolo, elegant, așa. Dacă poți să faci o casă. Și ce să fac? M-am gândit să-i fac o casă. Și cum fac o casă la Sibiu. Și tot am luat tot felul de albume cu Sibiu. Prima dată nici nu m-am gândit la formă, m-am gândit ce aer trebuie să aibă casa asta acolo, ce-aș face. E o zonă din asta unde e în spirit și catolic mult, și protestant și așa mai departe. Și am zis trebuie să-i dăm un aer bisericii astea... catolic... dar totuși au și o chestie faustică, așa, care sfredelesc cerul. Și m-am gândit totuși cum să-i dau chestia asta. Și de-aia am ales cuprul, că cuprul la un moment dat îmbătrânește frumos, dar și devine un brun foarte închis, așa, care-mi dădea puțin din atmosfera asta mai severă ca să zic așa. Și în același timp fererestrele alea...

RN: E încadrarea în context și prin materialitate.

RT: Da, prin materialitate. De multe ori se pleacă de la materialitate. Și în plus dup-aia am zis să aibă și un rând de ferestre, ferestrele alea foarte alungite așa, tot de-acolo, tot din zona aia și așa mai departe. Restul, au mai dictat și funcțiunile prin interior. Și fiind o casă mare, mă rog, trebuia să fie reprezentativă pentru beneficiarul respectiv, am conceput-o din două părți, una înspre stradă, una spre spate, avea și un demisol și de aici jumătăți de nivel, practic sunt două jumătăți...

RN: Dar terenul este plat sau?

RT: Terenul este plat, dar în spate... unde avea o zonă de-asta de jacuzzi, avea și un home cinema acolo, le-am băgat în demisol, da, cu o curte din asta, așa, unde nu se poate vedea, sunt niște jardiniere care coboară în trepte, adică nu te simți ca într-un demisol. Și practic sunt cele două jumătăți care sunt unite doar de scări. Și casa-i ruptă în două și-au fost și probleme și structurale acolo, în fine. Ca să obțin ruptura asta...

RN: Și oarecum o multitudine de spații care conlucrează unele cu celelalte, pentru că sunt legate vizual... Adică e un de ruptură care nu e ruptură. E cum era discuția aia: ce face un pod? Unește două maluri sau desparte două maluri?

RT: Da. Și ritmul ăsta de la fațade a ajutat foarte mult în zona livingului care era pe două niveluri. Omul are și o colecție de tablouri și ritmicitatea astea de plin-gol l-a ajutat foarte mult și în expunerea colecției de tablouri pe care o are. Plus, faptul că lumina așa venită zenital în casă dă o luminozitate...

RN: Asta creează niște perspective deosebite.

RT: E un contrast care – în general contrastele astea dau viață arhitecturii, pentru că ea fiind așa foarte ternă și închisă pe exterior, în interior e foarte luminoasă, e albă...

RN: Un fel de antiteză: spre exterior avem severitatea arhitecturii din societatea respectivă, iar spre interior până la urmă îi oferim omului...

RT: Da. Dar dincolo de problemele astea, în general eu sunt atent și cum folosesc materialele și la consumul de energie. Aia e deja o casă cu fațadă ventilată și acoperișul totul e ventilat și iese aerul pe sus pe la coamă pe acolo. Adică întotdeauna m-am gândit și mi-a plăcut să experimentez diverse materiale. Am făcut case din beton aparent, case din cupru, case din cărămidă... am făcut niște birouri, de zidărie ca și capela, zidărie, zidărie și tot ventilată, ceea ce nu este, e complicat...

RN: Deci e practic perete dublu de zidărie?

RT: Nu. E o zidărie, e aer, termoizolație și pereți din beton care sunt articulați cu structura ca să nu... dacă sunt învastrați devine casa foarte rigidă și așa am auzit eu că nu-i prea bine la cutremure. Dar, apropo de materialitatea asta, am încercat diverse materialități, deci cupru, beton aparent, zidărie...

RN: Deci practic la zidărie spuneați că are...

RT: Cea care are cărămidă la exterior și e ventilată are cărămidă, aer, termoizolație și peretele de beton. Pereți de beton care sunt legați de structura de stâlpi, diafragme, ce-avem pe-acolo și plansee sunt articulați.

RN: Deci înseamnă că la interior este beton... zidăria este ca un fel de ceva care ține de materialitate spre exterior...

RT: Da, da, da. E ca o haină care îmbătrânește foarte bine. Deci cărămida e un material fantastic și Bucureștiul are nevoie de tipul ăsta de materiale pentru că Bucureștiu ca multe orașe de-astea din Moldova, Țara Românească sunt construite precar. Bucureștiul a fost un târg în secolul XIX, să fie foarte clar. Nu e un oraș care vine de la anul 1000 cu reguli și așa. E un oraș care când a venit Carol I era un târg. Carol I a făcut instituții și așa mai departe...

RN: Pe vremea lui Eminescu avea cam 150.000 de locuitori.

RT: Dar n-avea instituții în sensul european al cuvântului.

RN: Păi, regii au dezvoltat România.

RT: Și a venit Carol I a făcut oraș. Și s-a făcut repede. S-a făcut repede și ce e la Paris din piatră la noi sunt stucaturi de ipsos. Dar, mă rog, poate au farmecul lor. Dar Bucureștiul are nevoie de materiale din astea care sunt perene, pentru că explozia asta antreprenorială a început de fapt din interbelic. Pentru că Bucureștiul neconstruit a avut, să zic așa, nenorocul... să se fi inventat betonul și s-a construit într-un ritm foarte repede. Când construiești foarte repede nu mai este calitatea aia... care îmbătrânesc atât de bine. Toate construcțiile din metal moderniste sunt aidoma unor mașini, autovehicule...

RN: Sunt foarte frumoase unele dintre ele, mai ales astea Art Deco sunt...

RT: Eu nu anulez calitatea modernismului care este excepțională în București. Bucureștiu, datorită sau din cauza, putem s-o luăm și așa, acestui retard pe care l-am avut noi, și când s-a construit foarte repede și modernist, au avut oameni care, formați la scoala asta clasică, aveau un simț al proporțiilor extraordinar. Și modernismul la noi are calități extraordinare, dar are problema asta că el nu mai arată bine după 50 de ani, 80 de ani nu mai arată ca ală care este de 1000 de ani, de 500 de ani, de 300 de ani. Nu arată. Trebuie să stai tot timpul să le... Asta-i problema modernismului, nu a modernismului românesc, Modernismul nu știe să-mbătrânească, asta-i problema lui.

RN: Să știți c-aveți dreptate, nu mi-am pus niciodată problema asta. Practic, ce a început cu modernismul și se continuă acum nu știe să-mbătrânească. Nici postmodernismul nu îmbătrânește frumos, pentru că e aceeași problemă a colțurilor din PVC...

RT: Postmodernul are și el două faze, e postmodernul cu Venturi care…

RN: Mă rog, e postmodernul de tip Botta și postmodernul ăsta mai ieftin

RT: Botta n-a fost chiar așa, are aere, ca și Kahn, dar după părerea mea a fost dincolo de postmodern. E totuși modernism care are un aer de revitalizare a unor arhitecturi mai vechi, dar nu e... Postmodernul e ăla cu citate din astea puțin mai facile, cum a fost și Venturi la început, care erau mai cartoane, mai scenografice, dar după aia s-a luat în serios și a devenit postmodernism. Dar revenind acum la noi, Bucureștiul are nevoie de asta. Asta a înțeles și Botta, și Kahn în primul rând, dar după aia și Botta și școala de la Ticino, au înțeles că modernismul nu știe să îmbătrănească și au început să folosească blocheți de beton, cărămidă, teracotă și așa mai departe. Adică, materiale care știu să înfrunte puțin timpul.

RN: Să știți că o să vă citez cu lucrul ăsta, cu permisiunea dvs., că modernismul nu știe să îmbătrânească. Într-adevăr, sunt clădiri deosebit de frumoase, dar care, datorită apariției betonului armat, e ceva care trebuie să stea peste betonul ăla armat, ca să protejeze și să facă una cu suprafața de zidărie.

RT: Eu am fost înnebunit de betonul aparent, mi-a plăcut foarte mult ideea și betonul are, e destul de...

RN: Încă lasă de dorit, dar la nivel de împăcare cu elementele și de-asta e nevoie să fie protejat, ceea ce face nevoia de fond de ten din când. 

RT: Eu am crezut mult în el, dar am văzut că nu-mbătrânește totuși... nu, nu. Dar, repet, Bucureștiul are nevoie de materiale de-astea și aș încuraja, pentru că totuși Bucureștiul nu are fondul ăla...

RN: Da, de 1300, 1500 pe care-l au alte capitale europene...

RT: Și sunt prea multe zone moarte, cu sticle și...

RN: Da, din nefericire. Care-i lucrarea de care v-ați atașat cel mai mult, domnule profesor? C-am discutat despre zidărie, despre beton. Dintre astea?

RT: E foarte greu. În momentul ăsta sincer nu-mi dau seama care...

RN: bănuiesc că fiecare în felul ei

RT: Fiecare are o poveste, cu oamenii respectivi, în marea majoritate am rămas prieten. Mă refer la cei cărora le-am făcut locuințe, nu construcțiile de birouri și ce-am mai făcut eu. Au alt statut. Dar când faci o casă cuiva... intri puțin în viața lui. Și eu știu destule biografii cu ocazia acestor demersuri...

RN: Deci să-nțeleg că casele sunt...

RT: Da, casele sunt mai apropiate, deși la nivel antreprenorial, să spunem așa, sunt perdante. Dar trebuie să vă mărturisesc că nu mai reușesc să fac o casă cuiva, pentru că se întâmplă ceva cu clienții, cu beneficiarii, care au devenit mai tineri ca mine și care, cu școala din ziua de astăzi, oi avea și eu vreo vină, dar din ce văd ca tip de gusturi, nu prea ne-ntâlnim, pentru că...

RN: Să fie și vina Pinterest-ului?

RT: Nu, nu a Pinterest-ului, cât a derapajului din educație. Aici e problema mare. Aici este problema. Aici este problema enormă, derapajul din educație...

RN: Da, nu mai există limbaj comun.

RT: Da, nu există limbaj comun. Dacă prin anii 1990-2000 aveam o perspectivă mai optimistă, acum îmi dau seama ce efecte dăunătoare poate să aibă un învățământ într-o degringoladă. Sunt două aspecte aici. Pot să vorbesc și din interiorul fenomenului, fiind profesor de arhitectură. Avem pe de o parte o discuție generală cu calculatorul care distanțează de lecturi. Adică, faptul că noi citeam înainte plecând de la niște semne abstracte și ne făceam niște imagini în cap, într-un proces extrem de ușor pe care îl făceam datorită exercițiului îndelungat, ei, acum nu mai e așa. Acum e imagine cu imagine. Asta afectează, după părerea mea, capacitatea de sinteză, care e foarte importantă și chiar la studenții de la arhitectură văd niște tare în sensul ăsta.

RN: E într-adevăr o mare problemă, pentru că complexitatea despre care discutam cu dvs. mai devreme poate să fie înțeleasă de către minți care-și pun probleme, de către minți care încearcă să pătrundă lucrurile care nu le sunt servite pe tablă. Or lucrul ăsta în era gratificării instant nu se mai întâmplă.

RT: La noi acest fenomen s-a acutizat și din abordarea asta abulică a fiecărui ministru, să facă câte ceva, nicio coerență, niciun proiect pe termen mediu-lung și lucrul ăsta acum dă, să zicem așa, dă roade. Discutam ieri cu un prieten, Petru Lucaci, care e profesor și la Arte, chiar la Pictură, și președintele Uniunii Artiștilor Plastici. Povestea ieri la un concurs de arhitectură că în Japonia se investește foarte mult, 30% din formarea specialiștilor, care n-au treabă cu cultura, se investește în cultură în ei.

RN: Ca să aibă o vedere de ansamblu a lucrurilor?

RT: Pentru că își dau seama că cultura, arta reprezintă o deschidere și îi mai ferește puțin de specializarea aia care obstrucționează puțin din, să zic, o privire de ansamblu, holistică, asupra lucrurilor. Mie mi-au povestit oameni care au lucrat în Elveția și arhitecții care, nu știu cum au intrat în vorbă cu vameșul de acolo, vama e treabă serioasă, și vameșul ăla, a aflat că este arhitect, și a început să spună de arhitecții din Elveția. Și a vorbit foarte mult. Or, la noi lucrul ăsta nu se va întâmpla.

RN: E ce-am vorbit la un moment dat cu cineva din Olanda și mi-a zis: ”La noi în Olanda arhitectura este un hobby de masă”. Și văzusem, că am stat la un hostel în Amsterdam, avea un album de arhitectură pe care-l ținea sub tejghea. Și, când n-avea ce să facă, deschidea și se uita pe ce-a mai făcut, nu știu, MVRDV, de exemplu.          

RT: Nu, nu. La noi lumea se rezumă la cea făcut Gigi, c-a făcut frumos acum zece ani. Adică-i foarte, foarte greu. Reperele sunt foarte joase și e foarte, foarte greu să-i muți într-o altă zonă, unde, știu eu, poate, sau sigur, e mai bine pentru arhitectură.

RN: Domnule profesor, mulțumim frumos că ați fost alături de noi. Cred că aș mai fi avut vreo zece sau 12 lucruri să vă întreb...

RT: Da, ar mai fi fost, că între timp s-au mai făcut lucruri, așa, de dimensiuni mai mari. Se lucrează și la Favorit...

RN: Asta era una dintre întrebări. Mie mi-a plăcut teribil ce transmite centrul cultural Favorit când o să fie gata.

RT: Sperăm ca la anu, spre sfârșit. Stejarii Collection iarăși e o lucrare mare. Și mai sunt niște lucruri care s-au făcut.

RN: O întrebare surpriză, sper s-o luați ca pe ceva jucăuș... E legat de casa de la Târgu Jiu, dacă nu mă-nșel, și chiar de sculpturalitatea volumelor, care pe dvs. vă pasionează atât de mult. La un moment dat auzit un student vorbind așa cu respect despre domnul arhitect Teacao Rado, referitor la similitudine.

RT: Cred că mai degrabă sunt cele din beton. Ar putea să fie cea de la Marin Drăcea…

RN: Și m-a amuzat teribil pentru că într-adevăr volumetria și modul de tratament a fațadelor există ceva comun acolo, mai ales la fațadele din beton armat.

RT: Da, da. Dar cu mare sinceritate vă spun că mă uit așa să știu pe ce lume sunt și fiind și la școală inevitabil văd, dar încerc să rămân eu, ca sinteză personală și de-aia aproape că nici nu mai țin minte, văd lucruri, pe undeva se depun ele...

RN: Intră în baza aia de date subconștientă

RT: Nu mai țin minte cine, cum, nume, date, timpi și așa mai departe.

RN: Vă mulțumesc mult de tot! Mi-a făcut mare plăcere să vă avem alături de noi! Mulțumim c-ați fost alături de noi, prieteni, noi suntem Oameni în spațiu, gazda voastră Radu Negoiță vă mulțumește că ați fost alături de noi și de această dată. Salut!

Pentru mai multe informații despre activitatea și portfoliul de proiecte al arh. Radu Teacă,  vizitați www.raduteaca.ro