În subsolurile Casei Poporului sunt bulevarde ca-n oraș | arh. Adrian Spirescu @ Oameni în spațiu | VIDEO INTERVIU

Iată, în cele ce urmează, transcrierea discuției:

Radu Negoiță: Salutare! Eu sunt Radu Negoiță. Bine-ați venit la podcastul Oameni în spațiu, podcastul despre oameni, arhitectură și societate. Alături de noi este domnul profesor doctor arhitect Adrian Spirescu, cadru didactic al Universității de Arhitectură și Urbanism. Dânsul este membru din 2018 în Comisia Națională STAI, Secțiunea Tehnică de Arhitectură și Inginerie organizată de Ministerul Culturii, autor al proiectului Centrul Therme București, al clădirii Școlii Americane din București, al clădirii de birouri Crystal Tower de pe Bulevardul Ștefan cel Mare și multe altele. Și nu în ultimul rând, profesorul îndrumător de diplomă al arhitectului Radu Negoiță. Domnule profesor, vă mulțumim că ne-ați acceptat invitația!

Adrian Spirescu: Mulțumesc și eu pentru invitație!.

RN: Printre lucrurile din portofoliul dumneavoastră se regăsește și o mică bijuterie despre care am discutat acum de curând, care este sediul vechi al Băncii Naționale din Craiova. Pe mine m-au impresionat detalii renovării, pardoselile din mozaic mic, copertina din fier forjat de la intrare, casetoanele lambrisate din lemn nobil de pe tavanul sălii. Dar nu numai, sunt o sumedenie de detalii de migală extraordinar de bine ținute în mână. Care este povestea acestui proiect și care au fost provocările în materie de salvgardare  a acestora?

AS: Este o lucrare mai veche, mă rog, mai veche din 2002, de la care am niște amintiri plăcute, în sensul că această clădire de care ai pomenit a fost făcută, construită, proiectată, gândită pentru sediu de bancă, deci nu e o conversie. Ea așa a fost inițial, pentru sediul de bancă, a fost construită în 1888 împreună cu mai multe sedii, un fel de proiect ”tip”. Și cea din Craiova face parte din zestrea orașului de case importante, de case reprezentative pentru oraș. Mai ales că vizavi se află o lucrare făcută cam în aceeași perioadă și ea o zestre a orașului Craiova, casa cunoscută Jean Mihail, care este muzeul de artă din Craiova. Sunt efectiv vizavi și în timpul șantierului de execuție a proiectului, de consolidare, de restaurare, extindere a sediului BNR, Băncii Naționale Române, filiala Dolj, din Craiova, mergeam frecvent vizavi la muzeu pentru că muzeul are la parter un salon Brâncuși. Și mergeam să văd lucrările lui Brâncuși de acolo, Sărutul, varianta de Domnișoara Pogany, torsul făcut de el, inspirat din perioada lui Rodin,și această vecinătate, cultură, muzeu și vizavi sediul unor finanțiști, unor economiști, reprezentanții Băncii Naționale, parcă se întăreau una pe alta, funcțiunile, și se întregeau, zic eu. Și acuma când am fost la Craiova cu ocazia manifestărilor legate de Ordinul Arhitecților din Craiova am fost la muzeu și m-am uitat prin gard la clădirea Băncii Naționale. Acolo a fost un șantier destul de lung, a durat mult, doi ani, circa doi ani...

RN: Ea pare mică, așa, dar...

AS: Pare mică, însă ea are subsolul, cu principala funcțiune care e tezaurul, mă rog, nu extindem ideea 

RN: Da, că spuneați că a fost făcută de liberali pentru funcțiunea asta.

AS: Da, pentru funcțiunea de bancă. În subsol e tezaurul și cu spațiile tehnice. Am avut o extensie acolo, a subsolului, pentru a nu adăuga în incintă curte, care și ea, curtea inițială, a fost gândită ca, să zicem, curte pentru bancă, cu împrejmuire, un gard, frumos, înalt, dar cu un socul plin, dar gardul în sine transparent, din fier forjat, prin care orașul poate să vadă clădirea, o clădire compactă, așa cum este ea, impunătoare. Este de inspirație palladiană, adică este un volum compact, simetric, cu intrări pe cele patru laturi, cu intrarea principală somptuoasă. Am restaurat scara de acces cu mare atenție, am și avut un constructor, un partener de dialog de lucru foarte bun. Un constructor din Craiova cu care am lucrat bine. Contează mult la o lucrare de arhitectură să ai comunicare ușoară. Și ce mai rețin, faptul că, deși am studiat mult arhiva cu planurile casei și am făcut releveu, am pozat, am desenat acolo, noi, ni se părea, ca echipa de proiectare, cunoaștem bine casa, cu ocazia lucrărilor de consolidare am descoperit în hol, prinși în niște stâlpi de beton, două piese superbe de stâlpi de fontă originali, din perioada respectivă... N-am făcut nimic, i-am curățat foarte simplu cu apă și cu o perie moale și au rămas aparenți din acea fontă cu decorații și cu materialul expresiv, așa, al fontei. Au rămas acolo în hol piese de decorație pentru că holul inițial care era gândit pentru primirea publicului acum a primit și funcțiunea de sală de întâlniri, de training pentru cei din rețeaua Băncii Naționale. Sunt circa 150 de locuri acolo, cu un muzeu, niște piese de muzeu... care sunt cumva inspirate și de ceea ce se întâmplă și la sediul băncii din București, care are la parter piese de muzeu. Și lucrarea a cuprins și etajul, cu birourile salariaților. Și acuma mă uitam că dialogul urbanistic pe axa aceea care duce în centru cu clădirea Jean Mihail care acum a devenit mai puternică, pentru că s-a dezvoltat acolo și Centrul Cultural Brâncuși, în subsol, e în regulă. E o lucrare de care-mi amintesc cu plăcere.

RN: Îmi imaginez că chiar și refacerea mozicurilor impun niste stereotomii... Iarăși, refacerea casetoanelor de pe tavan.

AS: Da, am avut proiect dedicat de restaurare cu tot ce înseamnă lucrurile de valoare de care ai pomenit. Dar nu numai alea. Au mai fost în casă zone de lambriu, unele dintre ele le-am păstrat, cea mai mare parte le-am recondiționat. Clădirea e monument și am mers cu documentația la avizat la monumente.

RN: Mi s-a părut interesant că ați spus dumneavoastră că holul principal era menit să poată să primească oameni din afară, în timp ce acum el este destinat doar funcționării în circuit închis, legat de angajații Băncii Naționale. Atunci de ce funcționa și cu persoane de afară?

AS: Ce-am reținut și eu ca funcționalitate a sediilor BNR-ului, pentru că am avut șansa să fiu invitat la un concurs cu invitați pentru același tip de sediu la Cluj al BNR-ului. Banca Națională, din rațiuni de tehnologie bancară, nu lucrează cu publicul. Doar dacă ai niște lucruri deosebite, nu știu, ai descoperit niște bani de aur de valoare sau obiecte de patrimoniu, poți să te duci cu un program special acolo să declari și poți să intri în acest sens. Dar altminteri operațiuni bancare pentru public nu se fac și atunci...

RN: Se pune întrebarea: atunci de ce primeau și public?

AS: Atunci primeau public, da.

RN: Acum nu cred că sunt mulți bucureșteni care să spună că n-au fost sau măcar n-au auzit de Therme București. Ansamblul poate fi considerat un fel de, eu îi zic, templu spa, în sensul că nu să-i lipsească nimic din gama facilităților de tip spa, iar experiența este multisenzorială. Personal, eu am descoperit o logică a suprapunerilor funcționale care face tot ansamblul să fie perceput ca ceva între o oază și o construcție high tech. Și în fiecare loc te uiți găsești ceva interesant. Adică nu ai cum să stai și să nu vezi un lucru care să te-mbie cu ce-ai putea să faci acolo. Un exemplu este: când sunt la piscina mare am deasupra toboganele, poate vreau să mă duc și acolo. Când merg la saună văd de pe gradenele unde stau așezat zona piscinei de mică adâncime cu baruri și camera cu salină. De ce-i așa și nu este altfel? Care-i firul unificator al conceptului acestui proiect de mare complexitate?

AS: E un proiect tot așa de care-mi amintesc cu plăcere. Și el are câțiva ani de când a fost făcut proiectul. Și am avut o temă foarte bine făcută de către beneficiari legat de tehnologia apei, pentru că acolo se lucrează mult cu apa în diverse forme. Am avut niște principii de abordare a spațiului și a tehnologiei apei foarte clare, printre care îmi face plăcere să amintesc structura de rezistență a corpurilor de clădire de acolo, care este structură vizibilă, cum spunem noi, arhitecții, aparentă, și e o structură care e din metal, un metal foarte delicat, niște stâlpi cu diametrul mic, care stâlpi cumva sunt într-un dialog apropiat cu trunchiurile pomilor de acolo din interior. Pentru că alt principiu este spațiul verde, aducerea lui de afară în casă și din casă afară pentru ca atunci când ești în spațiile din interior să ai plăcerea spațiului verde. Ceea ce e un lucru greu de făcut, să aclimatizezi...

RN: Principiul de la “glasshouse”.

AS: Da. Să aclimatizezi acolo pomii respectivi. Au fost condiții de mediu, umiditate, lumină, speciale. După aceea structura de lemn aparent, cu lemnul acela înnobilat, multistrat. Deci structura participă și ea. Fără să-ți dai seama tu, ca persoană care intri acolo. Lucrul cu spațiu verde, după aceea sunt suprafețe mari și ca să nu existe un volum puternic care să nu placă, tehnologia apei e gândită pe funcțiuni și cu corpuri, sunt de fapt multe corpuri, într-o relație unul cu altul...

RN: Care sunt corpuri dedicate pentru pompele speciale care mișcă apa, la asta vă referiți?

AS: Nu. Corpuri dedicate funcțiunilor din interior.

RN: Și astea sunt afară, cum ar veni.

AS: Da, afară. Și, pentru că ai pomenit, inima acestei dotări a spa este, și păcat că publicul nu poate să intre – apropo, de bănci, nu poate să intre în băncile naționale, dar nici în celelalte, intri numai acolo –, inima este subsolul, care este o uzină. Pentru că acolo în subsol sunt spații tehnice, sunt aparatele de făcut val în piscine sus, sunt sistemele computerizate de întreținere, de udare cu picătură a plantelor din interior, de udare cu apă și cu substanțe chimice hrănitoare. Acolo este o industrie, e cumva...

RN: E ca la serele hidroponice, unde le-aduce concentrația de azot ... apă exact cât au nevoie?

AS: Da. Ca să nu (se usuce) în timp. Și e un fel de secret al lucrării, acolo sunt – și mai este un secret, faptul că s-au folosit pompele de căldură care au ajuns, prin niște foraje, au ajuns la apa subterană, care e în profunzime și tot secretul acesta al folosirii apei din pământ, care e apă supercaldă termală, este o tehnologie germană de a o aduce, a o folosi și după aceea.

RN: O recirculă, o filtrează și o rebagă în circuit.

AS: Da, da.

RN: Nu știam despre izvoarele din zona asta până să nu apară Therme.

AS: Dar acolo undeva în apropiere e un puț sigilat de jur împrejur, un puț pe care comuniștii l-au făcut în ideea de a folosi și ei apele termale în diverse scopuri, ca agent termic pentru centrala localității și așa mai departe. Dar cunoștințele tehnologice de atunci nu au permis lucrul ăsta. Am avut tot prin temă un ”flux” tehnologic foarte detaliat, de la cum ajungi acolo, de la cum parchezi mașina și cum intri, cum te dezbraci, cum te igieninizezi înainte să intri la bazine, ce se întâmplă acolo la bazine, poți să iei și masa acolo. E și un punct medical de ajutor foarte bine gândit, pentru că umeazeala de acolo și cu căldura...

RN: Poate să-i afecteze pe cardiaci, probabil.

AS: Da.

RN: Bănuiesc că astea sunt, la funcțiuni de tip spa de dimensiuni atât de mari, sunt oarecum obligatorii. Și punctul de prim ajutor, pentru că e și multă apă, cineva poate să riște să... salvamar. Iarăși, ce spuneați dumneavoastră despre mecanismele de filtrare care conduc omul. Domnul profesor vorbește despre sistemul care-l preia pe om, îl trece prin zona vestiarelor, îl trece pe la dușuri, adică îl obligă să meargă printr-un fel de labirint ca să-l pregătească oarecum și să gestioneze fluxul unui mare număr de persoane încât fiecare să poată să ajungă echipat și spălat în zona în care intră în bazin.

AS: Da, despre asta e vorba. Și sunt lucruri care au fost studiate prin temă și nu vă ascund și faptul că am văzut și exemple, referințe din alte părți cu exemple de funcțiuni pe care le-am proiectat și am fost cu echipa de proiectare, pentru că a fost o echipă de proiectare mare, nu numai arhitectul, am fost și am văzut lucrări similare în Germania. Mă rog, a fost o lucrare de lungă durată, amplă, un șantier greu, constructorul a avut ambiția să lucreze și iarna și sunt multe componente de import acolo și la aparatură, și stâlpii de metal au fost aduși din Germania, sunt foarte înalți și subțiri în diametru, în schimb în interior ”carnea” de metal e foarte groasă. Sunt aproape plini, ca un cui. Și-am mai încercat la alte proiecte, cu alți ingineri și să reeditez folosirea lor și nu e simplu să faci calculul unui asemenea stâlp. De-aia zic, a fost o echipă mare...

RN: Cam câte persoane, domn profesor?    

AS: Eu apreciez că au fost circa 50 de persoane în toată echipa, cu colaboratorii specializați pe...

RN: Rezistență, instalații, sistematizare...

AS: Da. Instalații mai mult decât la alt proiect, adică electrice, termice, sanitare, curenți slabi, ventilație. A fost un proiect greu și am fost la inaugurare, la recepție, la inaugurare și recunosc că de-atunci nu am mai fost.

RN: Păi, nu-i păcat?

AS: Și mai mă-ntâlnesc cu diverse persoane care...

RN: Cred că dumneavoastră ați putea să-aveți intrare liberă acolo, genul ăla de pass special pentru cel care-a gândit locul.

AS: Da, însă a fost la multe lucrări, a fost un consum de energie și de implicare la care după ce lucrarea a început să trăiască... că de fapt noi, proiectanții, arhitecții, după ce lucrarea se termină, rolul nostru, să recunoaștem, e de a ne retrage discret și a oferi finalitatea proiectului societății și oamenilor, pentru că o casă e pusă în valoare numai cân d are pulsația vieții în ea. Și atunci, parcă mi-a fost și frică să mă duc acolo, sincer. Na, o să mă duc.

RN: Muzeul Național de Artă Contemporană, care-și are locul în Palatul Parlamentului nu ar fi putut să funcționeze fără să fi fost supus în prealabil unei proces de reconversie. Pentru că dinafară avem contact vizual cu vechea fațadă posterioară a ceea ce a fost Casa Poporului, a fost gândită să fie Casa Poporului la un moment dat, la care s-au adăugat cele două turnuri ale lifturilor și copertina. Care au fost provocările principale ale acestui proiect? Ce s-a adus nou ca el să poată să devină Muzeul Național de Artă Contemporană?

AS: Este unul dintre proiectele la care m-am simțit cel mai în largul meu, probabil datorită pregătirii artistice din timpul liceului, am urmat cursurile Liceului de Arte Plastice Nicolae Tonitza din București, și a educației primite în familie – tata și cu mama artiști plastici, tata pictor, grafician, sculptor, mama artă decorativă, și mă duceau frecvent când eram puști prin diverse localități, ne plimbam prin România, și ne duceau la muzeu. Sincer să fiu mă cam plictiseam atunci în muzeu, dar toate aceste paliere ale educației artistice s-au așezat și în momentul în care am fost invitat la selecția – a fost un concurs cu invitați pentru muzeu, pentru amenajarea Muzeului de Artă Contemporană în corpul E4 din Casa Republicii, era un corp în care se gândise locuința prezidențială, care nu s-a executat și corpul era la nivel de structură. Și numele acestui muzeu e legat de numele și de activitatea lui Mihai Oroveanu, directorul muzeului, care muzeu s-a înființat în 2001 prin comasarea Oficiului Național de Documentare și Expoziții cu secția de Artă Contemporană de la Muzeul Național. Și Mihai Oroveanu a fost directorul muzeului și el a fost și președintele comisiei de selecție a lucrărilor. Și am participat și eu, am condus un colectiv. Lui Mihai și comisiei le-au plăcut câteva dintre ideile proiectului în 2001 a fost lansat proiectul și în 2004 a fost inaugurarea lucrărilor, muzeului, și atunci exista o părere generală că trebuie acolo umbat cu multă forță, dărâmat, mă rog, așa ceva. Eu nu am vrut să reeditez brutalitatea cu care Casa, mă rog, Palatul Parlamentului, a distrus zona aia de Uranus cu locuințele negustorilor, cu curți... Și tot ce a fost în zona aia printr-un act foarte brutal s-a demolat și s-au început lucrările și n-am vrut să reeditez aceeași chestie...

RN: Aceeași abordare, da.

AS: Da, aceeași abordare. Și atunci am lucrat cu mare discreție – sau asta am vrut – și am păstrat ce era făcut acolo și am gândit în două părți muzeul: o parte în casă, în corpul E4 , în care suprafața pe cele 7 niveluri este de 16.000 de metri pătrați, e o cifră impresionantă.

AS: În acești 16.000 de metri pătrați ar fi trebuit să fie locuința prezidențială?

AS: Da.

RN: Impresionant.

AS: Eu nu m-aș simți bine să dorm într-un dormitor de 500 de metri, poate mă băgam într-un colț. Da, mă rog. Și un muzeu în aer liber care încă... nu s-a făcut... Și acele lifturi panormice care sunt acum pe fațadă erau de fapt lifturi panoramice în muzeu în aer liber și publicul pe măsură ce urca la etajele muzeului vedea evenimente din muzeul în aer liber. Acum s-a executat numai muzeul în casă...

RN: Și din lifturile panoramice se vede zona aia de pârloagă, care e oarecum neterminată.

AS: Mă rog, au o doză de subiectivism, zic eu. Ele sunt și funționale, că nu aveau lifturi în interior. Echipa lui Oreveanu a apreciat și prezența unui lift mare, nouă metri pe nouă metri, pe care l-am dus până-n subsoluri, unde, în subsolul Casei Parlamentului sunt bulevarde cu trotuare ca în oraș. Și pe acolo, cu tirul se pot aduce în subsol, o curte specială, lucrările de artă.

RN: Stați puțin. Cum adică bulevarde cu trotuare? Sunt căi de rulare cu trotuare legate? Sau?

AS: E bulevard cu o bandă pe sens, late, și după aceea cu trotuar pe o parte și alta, cu iluminat stradal, și pe-acolo se imagina că se putea ieși din adăposturi, când o fi să fie, și să ieși în oraș.

RN: Adică ar fi trebuit să funcționeze parțial ca un fel de mini oraș subteran?

AS: Da. Așa și e, un fel de mini oraș.

RN: Păi și lumina naturală de unde vine?

AS: Nu naturală, artificială.

RN: Doar artificială?

AS: Da. Și eu l-am folosit ca să ajung la... pentru lucrările de mari dimensiuni... o platformă mare care urcă... ca să poată să ducă sculpturi și lucrări mari, tablouri și ce mai e. Și așa a putut Mihai Oroveanu să organizeze expoziția, cred că în 2005, 2006, a făcut o expoziție, Pădurea de sculpturi, la care a avut și un Brâncuși și societățile, pe care a adus din străinătate lucrarea, societățile de asigurăre i-au acceptat să aducă Brâncușiul, că a venit cu o mașină și a intrat în depozit și de-acolo s-a urcat în condiții de climă și de securitatea acceptată de societatea de asigurări. Și atunci eu nu am dărâmat aproape nimic acolo în interior, numai am creat spații de muzeu. Sus, deasupra, am gândit un spațiu de sală de evenimente culturale și cu o bibliotecă, o cafetarie și o terasă. Și în felul acesta am gândit că această injecție, așa, de cultură în casa care este un monolit – eu zic că în continuare dictatorială, are gardul ăla...

RN: Arhitectură totalitară.

AS: Da. Și în felul ăsta am căutat să ajut, să vindec, nu știu, funcțiunea casei și mă bucur când văd că foarte mulți tineri, e și acum o conducere a muzeului care atrage multă lume, mulți tineri, vin acolo sus pe terasă...

RN: Și se bucură și de cafenele, priveliște...

AS: Da.

RN: Mi se pare, să-i zic, o ironie fericită că într-un monument al totalitarismului, care reprezintă oarecum puterea strânsă în mâinile unui singur om, fiul unor artiști a făcut o casă pentru opere de artă contemporană, ceea ce reprezintă deschidere către nou și este ceva contrar oarecum energiei întregi a ceea ce ar fi trebuit să reprezinte Casa Poporului și ce se impune.

AS: Da.

RN: Deci această funcțiune oarecum a-nmuiat... Dar iarăși, cum spuneți dumneavoastră, nu cu barosul, ci cu bisturiul.

AS: Nu, n-am vrut cu barosul, am vrut cu prietenie, așa.

RN: Până la urmă, ne place sau nu, după părerea mea, domnule profesor, este ceva cu care ne-am procopsit, este acolo, face parte din istoria noastră, ne îmbogățește că vrem, că nu vrem.

AS: Așa am gândit și eu, da. Deși n-am spus niciodată, atunci când s-a demolat acolo cartierul Uranus, noi locuiam acolo într-o casă, pe strada Lăzureanu, și când au primit ai mei, tata avea și atelierul, au primit hârtia că trebuie să plecăm, mama a plâns, ne-am strâns lucrurile și am plecat în fugă, pentru că nu te așteptau, intrau, mă rog.

RN: Păi, și au oferit despăgubiri pentru...

AS: Dădeau un apartament undeva, da nu-i lăsa pe stradă pe oameni, dar acolo erau case de tip vile.

RN: Păi, știu că la un moment dat, dacă nu mă-nșel parcă una dintre case avea un tavan pictat de Grigorescu în zona respectivă.

AS: Da, erau multe, că era un cartier făcut de negustori care aveau bani și angajau arhitecți, artiști să facă... Și era pitoresc.

RN: Îmi închipui că, eu nu l-am prins, dar îmi închipui că ar fi fost o foarte reușită extensie a zonei centrului vechi.

AS: Da. Era pitoresc. Și mai avea ceva, că erau străzi în pantă... Deci acolo s-ar fi putut face un turism nemaipomenit. Până la urmă nu putem influența noi, arhitecții, așa puternic societatea.

RN: Și invers. Apropo de ce am discutat, provocarea principală pentru profesia de arhitect în opinia mea, dar sunt convins că și a multor colegi, este versatilitatea. Care este opinia dumneavoastră?

AS: Da, așa pare, dar toate lucrările au niște lucruri comune pe care cel puțin le văd eu. Și în expoziția de la Craiova de la sediul Ordinului Arhitecților unde e o coincidență de preocupare, invitația ta de a discuta și cu acea expoziție. Există preocuparea din expoziție de a arăta de fapt această formă de lucru a arhitecților de la primele schițe de idee la proiect la studiu pe machetă, la documentare, la proiectul de execuție care se adresează unui constructor, după aceea la lucru în șantier, la lucru cu partea economică șu după aceea la obiectul finit de arhitectură, obiectul terminat. Și expoziția arată această succesiune de preocupări ale noastre, pozele nu sunt puse într-o ordine anume, pentru că nu vrea să arate lucrul ăsta, sunt așezate acolo cum sunt de fapt și gândurile noastre, ale arhitecților. Și până la urmă cred că e o profesie, ca și multe altele, în care creația e principala forță a activității. Dacă nu ai plăcerea lucrului cu primul crochiu, cu proiectul, cu macheta, cu urmărirea în șantier a lucrărilor și de a te plimba prin obiectul construit nu știu dacă lucrurile sunt în regulă. Asta le spun și studenților, să privească cu prietenie și cu dorința de a face arhitectura până la urmă cu plăcere. Că și șantierul e greu, dar e plăcut. Și un studiu pe machetă. Și la biroul de arhitectură, de proiectare, am fost în Portugalia, am fost în Franța, am fost în Olanda și acolo arhitecții lucrează cu macheta, merg în șantier și privesc cu plăcere tot ce înseamnă... Deci lucrările despre care ai pomenit, ele au în comun această activitate de începere cu plăcere a citirii temei, de referințe, nu se poate, zic eu, în profesia noastră, referințe însemnând și concepție, și detaliu, și croială de arhitectură și lucruri care au fost confirmate și în alte părți din lume. Și dacă mergi pe acest traseu și de bucuri de orice lucrare care ar fi, spații de muzeu sau clădire de birouri sau hotel urban sau ce-o mai fi, atunci au în comun lucrul ăsta și leagă activitatea unui birou de proiectare. Asta e ideea pe care mergem noi, echipa, și este și filonul, firul roșu, așa, educațional pe care încerc să-l transmit studenților. Acuma, de exemplu, am venit de la o ședință de atelier de la anul IV, unde avem organizarea unei clădiri de locuințe și a unei incinte într-un spațiu public pe Calea Victoriei. Și am fost acolo, pe Calea Victoriei cu ei, am invitat câțiva profesori să le țină prelegeri, ca să le stârnească interesul pentru lucrare, pentru că una dintre problemele importante e (ca) tinerilor care vin la Arhitectură  să le stârnești interesul, cum ai zis, pasiunea pentru arhitectură. De aceea îi duc și pe șantiere aflate în lucru, ca să vadă structura de rezistență și să le placă și să facă din proiectare până la urmă un act de cultură, un act de creație. Am avut invitați la școală și alți creatori, scriitori, artiști plastici, ca să vadă că și noi suntem creatori ca și ei. Le-am povestit studenților despre, celor din anul IV, într-o ședință de atelier despre filmul de la Cinemateca, Agonie și extaz. Dar filmul e făcut după carte, în care Michelangelo are și el probleme cu Papa că nu-i dădea banii. Și îi spune, dar, Papă, nu mi-ai dat banii. Zice, numai de bani vorbești, dar să termeni lucrarea, nu. Păi, zice, nu mi-ai dat niciun ban. O să-ți dau. Și nu îi i-a dat. Deci problemele financiare au fost dintotdeauna. Ei, și încerc ca să-i împing și către film, și către treatru, către zonele vecine cu noi, în care creatorii sunt poate mai prezenți decât la noi.

RN: Pe site-ul dvs. apar crochiuri cu spații și volume și probabil că este un lucru care vă e foarte intim apropiat prin prisma faptului că sunteți descendent al unei familii de artiști. Ce abilități dezvoltă legătura mână-ochi în arhitect, dar nu numai?

AS: Sunt convins că cumva din cauza, nu știu dacă expresia ”din cauza”, sau mai bine zis de la educația artistică din liceu, unde desenam mult și desenam și cu cărbune – și am fost de curând într-o vizită în Sicilia și acolo la Teatrul Bellini mi-a plăcut mult clădirea și piațeta din față și am vrut să fac un desen și n-aveam hârtie și era un stand care vindea niște ziare foarte ieftin, cu o propagandă comunistă. Și m-am dus și eu la coadă, mi-am luat un ziar...

RN: Dați-mi, vă rog, revoluția.

AS: Și am desenat cu, aveam un creion, am desenat Teatrul Bellini pe hârtia de ziar... pe propagandă comunistă. Ce voiam să spun de fapt e că am convingerea că – și le spun și studenților și unii dintre ei probabil că țin cont că a te perfecționa permanent prin desenul de impresie pe care-l facem noi arhitecții în fața unor armonii construite, unor case, apropo de Teatrul Bellini, sau în fața naturii, în fața unui pom sau în fața unui deal sau în fața unui nu știu ce element natural, a sta acolo cu caietul în mână și a desena, ești de fapt un... participi la rolul autorului care a făcut Teatrul Bellini, pentru că tu desenându-l îl reinterpretezi și fără să-ți dai seama îl studiezi ca proporții, ca materiale, ca lumină, ca umbră. La fel și cu natura. Și le spun asta studenților. Mie mi se pare mai important decât fotografia, pentru că fotografia te face să stai puțin în fața unui subiect, pe când desenul te face să stai mai mult.

RN: Că trebuie să descifrezi.

AS: Că trebuie să-l descifrezi.Și preocuparea asta pentru desen însemnând și uitatul într-o expoziție sau într-o carte. Cred că le folosește studenților și arhitecților în general să zăbovească în fața naturii. Și de aceea eu recunosc că am un caiet de schițe, fără a fi obsesiv, dar, din când în când, când am chef, scot caietul, mă depărtez de grup și încep să fac un desen. Sau de față cu ceilalți, cum simt eu.

RN: Nevoia de exprimare și de înregistrare probabil a ceva ce ochii au perceput, dar sufletul vrea să rețină.

AS: Da. La un moment dat am fost în Grecia la mare și a fost tot timpul cald, zăpușeală și la un moment dat s-a anunțat că vine o furtună. Și din balconul pensiunii am urmărit furtuna, care a fost un nor mic negru, care a venit așa, s-a fâțâit un pic pe-acolo, a dat câțiva stropi și a plecat. Și am făcut un desen de impresie cu norul și cu marea. Mi-a plăcut foarte mult să observ natura și desenul a ieșit frumos. Până la urmă i l-am dăruit rectorului nostru de la facultate și acuma astăzi am fost în birou la rector, l-am văzut acolo pe perete, mi-am amintit de furtuna din Grecia.

RN: Există o lucrare cam de dimensiunile astea făcută de un artist japonez care se semna Niten și este o mică pasăre, un sfrâncioc, care stă pe un pai, pe un băț înalt. Ce e foarte interesant e că se vede că bățul ăla înalt se vede că a fost trasat de pensulă fără să oscileze. Deci, din modul cum a lucrat îți dai seama de controlul pe care-l avea asupra mâinii lui când încerca să preia ceva din frumosul naturii, să-l transpună pe hârtie. Niten e nimeni altul decât Miyamoto Musashi, cel mai celebru spadasin din istoria Japoniei. El a găsit că arta pe care o face el îi antrenează coordonarea și concentrarea la cealaltă parte a vieții lui. Deci partea de legătură mână-ochi e ceva care te poate îmbogăți mai mult decât îți dai seama. Și dacă nu mă-nșel, în școala veche în Europa, în perioada Belle Epoque, chiar se preda desenul la școală, desenul de impresie. Sunt mulți călători care ajung să zicem în secolul XIX în Egipt care nu erau artiști de profesie, care au desene foarte frumoase cu ce-au văzut la piramide, bucăți de temple.

AS: Da, păi, la Școala Americană, una dintre lucrările care a fost și premiată la Anuala de Arhitectură, cred că din 2016, a fost creșa și grădinița Școlii Americane. Și acolo la grădiniță, directoarea, prin temă, a avut câteva elemente didactice pe care voia să le... și a fost joaca educațională, mi-aduc aminte, cartea, în axul intrării i-am pus o bibliotecă la, minibibliotecă pentru copii, la raft, cu cărți pentru ei, și avea laboratorul de desen – și desen, și acuarelă, cretă colorată – ca să le dezvolte libertatea imaginației.

RN: Abordarea pentru o lucrare de tipu Aulei Universității Politehnice, de exemplu, dată în folosință în urmă cu câțiva ani, este foarte diferită de Therme sau de Crystal Tower sau chiar de sediul BNR din Craiova despre care am discutat. Care este cheia organizării unei echipe de proiectare pentru a gestiona proiecte atât de diverse și cum se gestionează, din experiența dumneavoastră, calitatea activității de proiectare în condițiile în care oboseala e inerentă în fiecare zi de muncă pentru arhitecți? Care sunt metodele de verificare cheie?

AS: Bine, acuma proiectele despre care spui tu s-au derulat în timp...

RN: Pe mai multe decenii.

AS: Lejer. Nu am avut perioade aglomerate de lucru. Așa s-a nimerit. Am avut perioade în care am putut să ne dedicăm studiului, crochiurilor și discuțiilor la panou în atelier, să continuăm cu lucrul pe machetă, să mergem, dacă putem, să vedem lucrări similare în alte părți, în alte părți înțelegând și alte orașe din România, și după aceea să avem proiectul tehnic. Echipa, lucrând în școală din 1990, la Universitatea de Arhitectură și Urbanism, am avut posibilitatea ca, să spun, să împrospătez, nu știu dacă e cel mai bun cuvânt, echipa de proiectare și cu arhitecți mai tineri din școală, care tot timpul au venit cu dorința specifică vârstei de afirmare, de a afla lucruri noi, de a veni cu idei noi. Și atuncea colectivul tot timpul a fost întărit, așa, cu arhitecți – pe unii i-am avut și studenți în școală, cum ai fost și tu. Și oboseala asta de care spui de fapt nu există pentru că vin tot timpul tineri, nu se poate fără să lucrezi cu tineri cu înțelegerea lor și să ții cont de ei.

RN: Deci ceea ce spuneți este că entuziasmul în momentul în care se întâlnește cu experiența se creează un fel de mariaj din ăsta fericit care aduce experiența unui anume tip de creativitate cu tentativa de a încerca lucruri noi și de acolo ies soluțiile și chiar metodele de lucru.

AS: Da. Dar apropo de filmul Agonie și extaz, după ce pictează plafonul Capelei Sixtine Michelangelo și primește laudele cardinalilor și ale papei, vine seara acolo singur și cu un șpaclu se suie pe schelă și zgârie toată lucrare. Și vine a doua zi papa și cu cardinalii și îl cheamă, trimite soldații și zice: Ce-ai făcut? Nu mi-a plăcut! E urât. Păi cum să fie urât dacă nouă ne place? Da, dar mie nu-mi place. Eu nu cred că în multe profesii se poate întâmpla lucrul ăsta, ca un creator să-și distrugă... dar după aceea reface și face pictura celebră acum, care apare peste tot prin cărți. Dar nu i-a plăcut ce făcuse el atunci.

RN: Domnule profesor, ca ultimă întrebare, dumneavoastră v-ați construit o carieră profesională strălucită. Ce ați dorit să împărtășiți din experiența dumneavoastră de viață arhitecților aflați la început de drum?

AS: Eu sunt și în Comisia națională de acordare a dreptului de semnătură, ca să fii șef de proiect, că drept de semnătură îți dă școala, dar nu ca șef de proiect. Și frecvent, de patru ori pe an, ajung să am dialog cu tinerii arhitecți... M-a și întrebat odată o tânără arhitectă mai cu curaj, că ce le-aș recomanda? Și întrebarea asta mi-aduce aminte acum când am avut invitat în școală, la Mincu, pe profesorul arhitect Alexandros Trombazis.

RN: Am o carte a lui pe care mi-a făcut-o cadou domnul profesor Ochinciuc.

AS: E, poftim! Și cineva din sală s-a ridicat și l-a întrebat. Și el a spus, uite, în cartea mea, nu știu, sfaturi pentru tinerii arhitecți, există acolo un paragraf în care eu spun că un arhitect trebuie să fie ca o girafă. Și a fost liniște în sală. Să stea cu picioarele bine înfipte în pământ, cum stă girafa, să aibă capul, mintea, creierul în cer cât mai sus, vezi fantezia și creativitatea arhitecților, iar inima undeva la mijloc, între cap și picioare. Eu, studenților, și cu precădere la diplomă, când ei sunt mai evoluați în cunoștințe, dar și în îndrăzneală în arhitectură caut să le dezvolt plăcerea arhitecturii și caut să le recomand tot timpul să se documenteze nu numai tehnic și după normative, care sunt și ele importante, dar să se documenteze, să de preocupe permanent de segmentul cultural al profesiei.

RN: Adică să meargă și în sus pe gâtul girafei, nu să rămână doar cu picioarele înfipte bine în pământ.

AS: Da. Să meargă la o piesă de teatru. Să meargă la un film, să-l analizeze, să-l comenteze pe final ca un arhitect, să aibă ochii deschiși tot timpul când se plimbă prin lume, să vadă și ca un arhitect ce se întâmplă de jur împrejur. De a rămâne simplu funcționar într-un birou este o capcană.

RN: Omoară spiritul. În încheiere am găsit un citat al arhitectului Yoshio Taniguchi în care spune ”Arhitectura este în principiu ceva care este făcut să conținp ceva și eu sper că oamenii se vor bucura nu atât de ceașcă, ci mai ales de ceai”. Apropo de ce spuneați dvs. cu viața care e foarte importantă pentru că viața face arhitectura să aibă un motiv de existență. Mulțumim mult că ne-ați fost alături, domnule profesor!

AS: Mulțumesc mult! Și aprope de ce ai spus, mulțumesc și eu de ceai!

RN: E bun. E ceaiul de la Spațiulconstruit.ro. Mulțumim! Vă așteptăm și data viitoare. Eu am fost gazda voastră, Radu Negoiță, alături de domnul profesor Adrian Spirescu. Seară bună!  

Pentru mai multe informații despre activitatea biroului de proiectare al arh. Adrian Spirescu, vizitați www.adrianspirescu.ro.