În România, oamenilor li se pare că știu ei mai bine | arh. Răzvan Bârsan @ Oameni în spațiu | VIDEO INTERVIU

Iată, în cele ce urmează, transcrierea discuției:

Radu Negoiță: Salutare și bine ați venit la un nou podcast Oameni în spațiu, podcastul despre arhitectură, oameni și societate! Alături de noi de data aceasta este arhitectul Răzvan Bârsan. Bine ai venit, Răzvan! Mulțumim că ești alături de noi!

Răzvan Bârsan: Bine v-am găsit și mulțumesc că m-ați invitat!

RN: Plăcerea e de partea noastră! Ți-am observat site-ul, am văzut că ai niște chestii foarte faine acolo. Am și o colegă care a lucrat la tine, Andreea. Mi-a spus că i-a plăcut foarte mult. Cred că era un bloc de pe Fizicienilor în momentul ăla... Mi-a plăcit foarte mult cum a ieși blocul. Mi s-a părut o abordare destul de proaspătă, așa, apropo de zona respectivă, adică din toată zona aia cu griurile și cu volumele care erau anoste, voi ați reușit să faceți ceva care să pară că aduce un dialog între oameni și oraș. Aveți și ancadramentele alea largi...

RB: Cu siguranță acel proiect este atipic în zona respectivă, se încadrează în zonă, totul-i ok, doar că nu este neapărat acel proiect cu care să poți merge la un concurs internațional sau ceva de genul ăsta. În niciun caz, n-are treabă.

RN: Face bine orașului, exact.

RB: Face bine orașului și, ținând cont că pe-o arie de probabil un kilometru în diametru nu găsești așa, e ok.

RN: Are o pistă de atletism pe acoperiș, pentru cine nu știe. Cum a început povestea, Răzvan Bârsan and Partners?

RB: Pe această cale pot să vă spun că anul ăsta împlinim 20 de ani...

RN: Felicitări! Mulți înainte!

RB: Am și pus un logo nou cu 20 pe site. Deci anul ăsta împlinim 20 de ani. Mă rog, n-a fost Răzvan Bârsan + Partners decât de 10 ani. Am fost și Vigvam, și Euroest, o grămadă de chestii. Inițial am avut un asociat. El acum 12 ani a plecat în Singapore, acum e prin Australia, nu contează, suntem la fel de buni prieteni, totul e ok. Dar după chestia asta s-a transformat în Răzvan Bârsan + Partners. Și cum a apărut? A apărut în anul II de facultate.

RN: Foarte devreme.

RB: Foarte devreme, da. Unii dintre noi trebuiau să se întrețină singuri. Eu mă întrețin singur de la 14 ani. Ce să zic? Au fost niște vremuri...

RN: Păi, și care a fost, nu știu, primul proiect...

RB: N-a fost primul proiect. Primul proiect a fost că pentru arhitectura asta, cumva nici măcar așa, eu am făcut muzică, nici nu trebuia să ajung arhitect. Am ajuns arhitect cumva din întâmplare. M-am îndrăgostit subit de această meserie. Am fost generația aia care a dat examene, puteam să dăm la mai multe... prima generație, puteam să dăm și la interior, și la arhitectură, și la colegiu. Am ales colegiul, știam că-mi iau ștampila repede, voiam să fac business, voiam să fac ceva de genul ăsta. Și după ce-am cochetat eu cu multe chestii legate de desen și arhitectură făcând inițial și liceul de arhitectură, c-așa a început totul. Și asta-i o altă poveste, pentru o altă emisiune, nu cred că are sens acum să intrăm în detalii. În anul II am găsit un coleg mai întreprinzător, pe Laurențiu, asociatul meu, am făcut o firmă, imediat a apărut și Alexandru Duca, un foarte bun prieten de-al meu și partener de-al meu în ziua de astăzi, adică suntem de 20 de ani împreună. Foarte mulți din colegii mei au o vechime în firmă, așa că cumva înseamnă că ne-nțelegem și lucrăm bine în echipă, suntem ca o familie. Cum a început? Îți dai seama că noi știam și noi cât puteam să știm, am luat pe cineva cu drept de semnătură până ne-am luat noi dreptul de semnătură. Sunt niște povești nebune. Adică un pic din nebunia mea asociat cu, să zic, rigiditatea lui Laurențiu. Eu eram partea de concept, cu clienții, covorul roșu, emisiuni, chestii. El se ocupa de partea de detalii, execuții, autorizații, contabilitatea firmei. Nu știu, când am plecat eu nici nu știam cum o cheamă pe contabila noastră, nu știam ce-i ăla TVA, nu știam nimic. Fiecare ne-am împărțit task-urile destul de bine. Și am intrat, nu știu, probabil cu un pic de tupeu, cu un pic de cevă, că, îți dai seama, aveam numai proiecte de-astea, extinderi, numai dubioșenii, adică nici nu vreau să-mi aduc aminte ce tipuri de proiecte aveam.

RN: Proiecte de început, cum are toată lumea.

RB: Niște relații, networkingul ăsta nebun, că și pe vremea aia se... am găsit niște oameni pe-afară, am început să facem niște proiecte pe-afară, iarăși, nu vreau să dau nume, nu vreau să spun cine, nu vreau să spun unde. Undeva bine, bine, bine. Și ne-am lansat, ca să zic așa, am căutat tot timpul trenduri, așa a început Răzvan Bârsan + Partners acum 20 de ani, în 1994 sau 2004? Nici nu știu să calculez la ora asta.

RN: 2004.

RB: 2004. Ar fi fost 30 de ani. Deci 2004, da.

RN: Cum abordați voi un proiect mare. La un moment dat țin minte,a fost o chestie pe care am reținut-o. Avem un curs la facultate, prof era domnul Ianoși și ne-a zis așa, domne, uite, în corporațiile standard există sistemul piramidal. Există un șef, are doi adjuncți, sub fiecare din ăia are doi adjuncți și așa mai departe. Practic e principiul ăsta. La firmele de arhitectură, în general în zona creativă, extistă un sistem în pioneză se numește, ceea ce-nseamnă că sunt echipe mici, deci fiecare are șefia lui de proiect, hai să zicem cineva, doi, trei care sunt în vârful companiei, care-aduc lucrările. Sub ei sunt, să zicem, vreo trei, patru oameni care se ocupă cu gestionarea echipelor, efectiv, și fiecrae dintre ăștia trei, patru oameni au doi, trei oameni împreună cu care se lucrează la proiect. La voi cum e?â

RB: Eu am parteneri, persoane super de încredere, sunt alături, lucrăm în echipă foarte mult, brainstorming. Un proiect că e foarte mare, că e mic îl tratăm la fel, pentru că noi tratăm toate proiectele la fel, nu în funcție de nivelul financiar. Dar pe complexitate și pe astea suntem cumva separați fiecare cu bucățica lui pe departamente. Cine știe să facă concept face concept. Lorena Duca, pot să dau mai multe nume. Cine face coordonare face coordonare, cine face detalii de execuție face detalii de execuție...

RN: Deci fiecare are bucata lui

RB: Fiecare are bucata lui, pe departamente, cu render, cu… E o întreagă socoteală. Suntem 35 de arhitecți...

RN: Și aveți și partea de inginerie, de rezistență?

RB: Nu. Am avut mulși ani in house rezistență și instalații, dar, nu, nu vreau filmul ăla, nu mai vreau niciodată. Adică e horror. Pentru că sunt de părere că în momentul în care tu ca meserie, ca manager, ca CEO, ca patron, cum vreu să-i spui, nu știi businessul respectiv, tu n-ai cum să coordonezi niște oameni. Poți să-l iei tu pe cel mai bun din piață, să-l angajezi, să faci un joint-venture cu el, să vină, dar tu n-ai cum să-nțelegi, că nu-i meseria ta, și nu poți să-l urmărești. Nu zic asta pentru că cineva n-ar face ce trebuie. Dar e foarte greu de urmărit și așa mai bine subcontractăm și oricum facem proiectare generală, adică luăm proiectele cu totul și livrăm tot de la cap la coadă, urbanism, concept, autorizări, arhitectură, rezistență, instalații, sistematizări, tot ce-nseamnă studii, toate studiile, design interior, peisaj...

RN: Adică nu sunteți doar arhitecți. Sunteți arhitecți, urbaniști, peisagiști...

RB: Suntem doar arhitecți și tot ce-nseamnă – nu vreau să văd altceva, deci altă specie în birou la noi nu vreau să se regăsească, doar maximum arhitecți randatori și cei care randează și merg pe vizualizare. Facem arhitectură și subcontractăm restul specialităților, că nu m-apuc eu să fac peisaj dacă nu știu, să fac rezistență, instalații sau nu știu ce știu. Aș putea...

RN: Ultimul cuvânt este la voi și asta este foarte important.

RB: Ultimul cuvânt este la noi pentru că suntem proiectant general și din păcate nici nu e simplu să fii proiectant general și suntem cei mai chinuiți. Adică noi suntem aia, și bătuți, ca la dentist, cu banii luați și cu dureri, înțelegi tu.

RN: Care-i un proiect de care te-ai atașat? Care ți-e drag?

RB: Nu există chestia asta. Pentru mine personal, puteai să mă-ntrebi chestia asta acum cinci, șase ani, când eram foarte, foarte implicat în toate procesele astea. Erau proiecte de suflet, noi făceam arhitectură exclusivistă, numai case, tot felul de case, am lucrat și pe-afară, lucram și pentru alte birouri. Ne-am vândut sufletul, ca să zic așa, pentru că-s multe proiecte făcute și noi nu avem voie să le folosim în portofoliul nostru, pentru că am încasat niște bănuți și sunt designul oamenilor respectivi. În toată lumea, am făcut arhitectură exclusivistă pe case. Atunci ne atașam de proiecte. La un moment dat m-am frustrat foarte tare pe chestia asta și am zis nu mai fac. Nu mai fac pentru toți banii din lume, trebuie să strâng portofoliu, trebuie să fac ceva. Eu făceam doar conceptul, repet. Nu-nseamnă totul că faci conceptul pentru că și ceilalți au un aport, PPT-uri, DDE-uri și tot, ca să iasă totul liniuță… Dar frustrarea a venit, pentru că vedeam, știam lucrările respective finalizate și noi nu puteam fi nicăieri acolo. Ne-am frustrat, am încercat cumva să facem și în România. În România e greu. Persoanele de aici, chiar dacă investesc mulți bănuți, li se pare că știu eu mai, câteodată nu se întâmplă proiectul așa cum ai vrea să se-ntâmple, nu vrei să-l mai fotografiezi niciodată și tot așa. După ce-am început să fac proiecte mari și-am intrat cumva în aria asta, lucrurile s-au mai schimbat. De-atunci nu mai există proiecte de suflet. Adică noi lucrăm în echipă, întotdeauna dacă vine unul cu o idee mai bună, nu contează ce poziție are el în firmă. Adică dacă el zice mai bine decât mine sau decât coordonatorul sau decât cel de la concept, sau decât Luca, Lorena, oricine, se merge pe ea. Deci nu există nepotisme în firmă, nu există nimic. Să iasă bine și asta ne dorim cumva, să generăm niște proiecte de calitate și să livrăm ulterior și calitate, să fie bine, să fie armonie. E greu în România, pe proiectele mari e greu. Acum, ca să-ți răspund la-ntrebare și să n-o mai lungesc, că putem să dăm din una în alta, o să divagăm, e nasol rău, e ceva rău. Așa, ce să spun. Proiecte de suflet, poate n-o să le rețin pe toate. Avem câțiva dezvoltatori, vorbim acum de România, cu care lucrăm, grupul Hagag, grupul Metav, Forty Management, cam ăștia sunt și diverși, alte persoane, nu vreau să m-apuc să mai dau nume, persoane publice sau persoane mai ancorate care vor să dezvolte și facem în toată țara proiecte. Cele mai mari proiecte le avem... Nu pot să spun că sunt atașat în mod special de... toate proiectele noastre îmi plac. Acum, nu știu, să enumăr, ce facem? Facem lagune, ne-am apucat de lagune, nu știu dacă ați văzut laguna din București, acum este Lagoon Park, deocamdată. Probeleme, PUZ-uri, primării, Capitala, nu stăm să, așa. Proiectul nu e integral, pentru că noi amfăcut doar laguna, noi am proiectat tot, dar acum este doar laguna care funcționează ca Lagoon Park, urmează în câțiva ani probabil, o să facem și clădirile din jurul lor. Lucian chiar a luat licența de la cei din, nu știu, parcă Argentina sau nu știu unde sunt, cei cu lagunele, cu sistemul ăsta de filtrare și cu tot. E o licență, a luat-o pentru toată Europa, adică nu...

RN: Lucian fiind cel de la firma care dezvoltă.

RB: Da. Care dezvoltă, proiectează și dezvoltă lagunele astea, știu să le facă ca apa aia să fie de calitate și cu tot ce e, cu nisip, ca la mare. Deci asta ar fi cu laguna. Am început cu laguna, am făcut ce-am putut în România. Suntem mult mai avansați pe-afară, adică avem conceptul gata la laguna din Budapesta, am făcut lagună proiect la Miami, am făcut lagună la Praga, am făcut lagună la Varșovia, concepte. Dar toate sunt într-o derulare cu PUZ-uri...

RN: Implementările le fac acolo?

RB: Noi o să facem conceptul și implementarea și autorizarea se fac acolo. Faza este că fiind laguna, o lagună are trei, patru, cinci, șase hectare numai apa, sunt terenuri foarte mari. Dacă mai acomodezi și hoteluri, birouri, centru de afaceri, locuințe colective și tot așa, sunt proiecte destul de mari, la 100.000, 200.000 de metri pătrați desfășurați. Și atunci este greu cu obținerea avizelor, autorizațiilor și tot așa. La Budapesta suntem bine, am terminat conceptul tot, Varșovia, Praga și astea suntem în curs de conceput, tatonăm parametrii urbanistici, ce terenuri, s-au găsit terenurile și tot așa. Și mai nou acum, o să semnăm cât de curând la Sevilla, o să-ncepem o lagună la Sevilla și tot așa. Deci cumva am luat-o cu lagunele astea, dacă e s-o luăm pe categorii. Alte proiecte,  avem Bellemonde, Bellemonde e acum, începem execuția, un proiect foarte frumos de locuințe colective de mici dimensiuni, regim de înălțime P+2, P+3, cuplate, înșiruite, boutique, foarte frumos acomodate toate. O comunitate, Bellemonde se cheamă. Avem și alt proiect Metal 2.5 început, tot de case. Avem și proiectul Above, care-i Fabrica de Glicoză, 200.000 aproape de P+16, 15, nici nu mai știu cât are, locuințe colective. De proiectul Above suntem foarte mândri, am obținut autorizația, s-a blocat autorizația, niște chestii, nu contează. Toate proiectele cu Hagag care ne sunt foarte dragi. Am avut proiectele vechi de pe Calea Victoriei, Calea Victoriei 109, Calea Victoriei 139, un pic de restaurare, un pic de intervenție. Cu ei facem și H Pipera. Avem 14 proiecte mari cu ei în secunda asta.

RN: voiam să te-ntreb așa. Ceea ce multă lume admiră la ceea ce reușesc să facă firmele cum este a ta este capacitatea de a face toate rotițele să se îmbuce perfect când încep ceva încât lucrurl ăla să fie terminat, să fie facturat și să poți să începi următoarea chestie și să crești cu fiecare proiect. Aveți vreun secret aici? E o chestie despre care ți-ai dat seama?

RB: Dacă-am înțeles eu bine întrebarea, nu, nu e filmul bun. Nu. Deci, îți spun, cu arhitectura oricâte proiecte ai avea, orice-ai face pe dumping-ul care este-n România și la cum suntem plătiți, cum funcționează. Nu condamn pe nimeni, nu condamn niciun investitor, asta-i regula. Nu te-mbogățești, de-abia să trăiești. Deci o fac din dragoste, nu trăiesc din arhitectură.

RN: Din dragoste, dar din dragoste trebuie să ai predictibilitate, ai de ținut angajați, ai de-a face cu... fondurile vin din afara activității de arhitectură?

RB: Nu. Fondurile trag pe cât posibil, cel puțin de când sunt lucrările mari, pentru că înainte când făceam case și proiecte exclusiviste erau foarte profitabile, alea erau profitabile. Lucrările astea foarte mari sunt la modul s-o ții pe plutire, tragi tot timpul să ieși pe zero. Și atuncinu vin fondurile din alte businessuri. Eu trăiesc din alte businessuri. Dar dacă țin firma eu-s fericit, îmi place să am un sediu frumos, am totul să funcționeze. Acum, filmul el cumva o să se destrame la un moment dat, pentru că nu poți s-o mai ții și devine și frustrant. Nu vreau să mă-ntorc la case exclusiviste neapărat. Avem alte planuri. Dacă mă-ntrebai acum zece ani. M-apucasem de concursuri de arhitectură, Bauhaus, Mauhaus, toate cele, muzee, tot felul de programe de arhitectură, skyscraperuri, chestii. Visam, ziceam poate facem și noi arhitectură internațională. Nu, e foarte greu. Adică, oricât de bun ai fi, e foarte greu să pătrunzi acolo dacă ești de aici.

RN: De ce?

RB: E foarte greu. N-a scos-o nimeni la capăt. E și-acolo la fel ca pe la noi. E greu. Nu poți să-ajungi un arhitect internațional așa ușor tu fiind din România...

RN: Am înțeles.

RB: Înțelegi? Și asta visam. Și am zis, bă, nu, nu se poate. Deci nu funcționează. Am renunțat ușor, ușor. Nu zic, mai fac competiții de drag când vine momentul.

RN: Când te simți odihnit...

RB: Care-s planurile noastre. Planurile noastre sunt în felul următor. N-o să renunțăm niciodată la biroul de arhitectură din România. E sufletul nostru, e copilul nostru, deci nu, asta n-o să facem. Suntem pe cale să deschidem o sucursală, un birou în Saudi.

RN: Felicitări!

RB: Sunt niște conexiuni, niște treburi... Am făcut câteva proiecte, câteva proiectele în Saudi, niște camping ski hotel, niște treburi, chiar cu drepturile noastre, cumva niște amenajări interioare, dar acum lucrurile au escaladat destul de mult și se pare că o să trebuiască sa facem un birou de arhitectură acolo, o sucursală. Asta e mai fresh, de ceva timp, în schimb de un an de zile cochetez cu ideea de a face o sucursală și în Australia la Brisbane. Fostul meu asociat vrea să se reapuce de arhitectură, noi am fost prieteni, am rămas tot timpul, de ce să n-o mai facem încă o dată. El e acolo, poate să coordoneze, împreună ne unim forțele și de ce nu? Asta ar fi. Și în momentul în care reușesc să-mi ating scopul, scopul ar fi să facem numai concept și să pot să fac concept internațional în toată lumea cu drepturile mele de autor și să fie lucrările mele. Pentru că niciodată nu o să vreau să am 2000, 1000 de angajați sau ceva să pot să duc toate proiectele alea huge. Aș vrea să fac doar concept, atunci poate că o să putem s-o lăsam mai moale și cu România, să fac doar concept pentru România, ceea ce am și început un pic. Și să încep să externalizez autorizări, DDE-uri, DTAC-uri, chestii birocratice și tot așa. Să ne vedem de arta noastră și asta ar fi pasul cu arhitectura. În paralel, deci cu cele două birouri, Saudi și Brisbane, și biroul de aici, care rămâne, sau și promovare internațională, nu știu, să facem cumva. Un alt vis este și deja nu prea mai e vis, pentru că am intrat, nu știu dacă te-ai uitat pe site la noi, ai văzut c-avem și o secțiune de metaverse. O să-ți arăt și acolo sunt niște concepte nebune de metaverse. Ne-am apucat să dezvoltăm un brand nou pe tema asta cu metaverse, vrem să creăm niște lumi, să ne jucăm cu VR-ul, cu ochelari de VR...

RN: Ești gamer, îți place?

RB: Nu, eu nu-s gamer. N-am jucat niciodată jocuri. Jucam când eram în liceu probabil un pic, dar nu-s gamer. Nu. Ne-am apucat de un joc sau de două jocuri, avem un parteneriat cu, suntem asociați într-o companie nouă, o temă de metaverse. N-aș vrea să vorbesc acum, c-o să vorbească altcineva și la nivel destul de, foarte, foarte mare. O să vorbească cineva la un nivel foarte, foarte mare, influencerii internaționali. E o poveste frumoasă. Deci cu ei. Separat și noi avem proiectul nostru de metaverse, pe care eu în momentul în care...

RN: Aveți și monedă cripto?

RB: Asta urma să spun. Da. Probabil că am de investit un milion, un milion jumate de euro în următorii un an jumate. Să-l duc într-o direcție, pentru că deocamdată nu încasez nimic. Noi vrem să creăm niște lumi, să creăm niște experiențe, să creăm niște setup-uri. Vrem să facem niște setup-uri de filme. Planurile-s mari, cu VR, cu tot. Posibil, dacă reușim într-un final, proiectul final și proiectul mare ar fi o lume în care oricine să poate să facă orice. Am angajat niște programatori, încercăm să programăm niște IA-uri (inteligență artificială – n.r.), pentru că noi nu putem să...

RN: Pentru ca lumea să poată construi, am înțeles.

RB: Da, lumea să poată construi, pentru că eu n-am cum să fac design. Îmi trebuie 20 de mii de arhitecți să fac... Nu pot să fac design pentru fiecare ce-și dorește, să fac designul lui, că durează șase luni să creez o lume cu trei oameni. N-avem cum să facem și-ncercăm să facem până la urmă niște IA-uri, să creăm o lume unde... nici noi nu știm clar ce vrem. Dar o lume în care oamenii să se ducă acolo și pot să facă ce vor. Nu știm dacă vrem să facă chiar ce vor, adică... să nu fie ceva nasol, să nu fie pe rele. Dar, nu știu, putem să creăm niște emoții, niște chestii, putem să creăm niște setup-uri. Cineva și-a pierdut pe cineva drag și vine să ne comande o lume în care să-și găsească personajul acolo, avatarul, își pune ochelarii. O altă chestie destul de psihopătistă, e destul de psihopat ce spun eu acum, ar fi că am vrea să creăm niște setupuri și să colaborăm cu niște psihologi și psihiatri să creăm niște programe... pentru creier, boala secolului este nebunia. Păi, de ce să te mai duci la... să faci hipnoză, să faci pe mama, pe tata, să te duci la psiholog, să stai să-i dai 500 de lei lu’ ală, 100 de euro, când poți să te duci acasă, dai cu cardul 5 euro sau 10 euro, îți pui ochelarii, stai ți-ai făcut programul din intimitatea ta. Dar este foarte greu, cu toate barierele. Ideile sunt. Am vrea, e un bine pentru omenire că poate poți să ajuți să vindeci. Deci eu un proiect mare.

RN: Concept și arhitectură, concept și în zona de metaverse. Ești omul căruia îi place să demareze chestii.

RB: Da, da, da. Asta cu metaverse-ul deja e demarată. Ți-am spus, este un proiect în parteneriat, mai este proiectul nostru de metaverse general cu toate astea la un moment dat și dacă putem vom face această lume mare care, după ce-o să consumăm banii ăștia, probabil c-o s-o legăm și de cripto. Trebuie neapărat să facem, să tokenizăm cumva, să intre niște investitori, să mai investească cineva niște zeci de milioane ca să ducem platforma, să creăm avatare. Să fie un fel de, Facebookul și Instragramul să nu mai fie. Totul să se-ntâmple acolo. Nu zic că sunt de business. Adică eu nu-s de acord. Eu sunt de acord să-și trăiești viața, să ieși cu prietenii în oraș. Dar văd din ce în ce la copii, la copiii mei, la puști, la copiii prietenilor mei. Ei au nevoie, ei vor să stea online, vor să-și trăiască altfel viața. Ei, dacă ei vor să-și trăiască viața altfel, eu n-am de ce să nu vreau să le iau banii. Și atunci încerc să le creez cât mai mult confort să stea online acolo, dacă poate să stea nonstop, din punctul meu de vedere poate să stea nonstop. Nu e fair față de societate și de lume. Probabil noi o să ne trăim viața în continuare super mișto și cum știm. Touch și să vorbim să ne-ntâlnim... Noi o trăim live, dacă ei vor să o trăiască playback e treaba lor. N-am nicio problemă.

RN: Stop. Zi-ne despre munte.

RB: Ce să zic despre munte?

RN: Am vorbit despre munte înainte, îți place foarte mult să...

RB: Doamne, așa repede a trecut timpul, trebuie să rupem rândurile, să-ncheiem?

RN: Nu.

RB: Păi nu, s-a terminat cu arhitectura, gata?

RN: Ești din Sinaia, ai fost pe munți când erai mic, ai fost și ghid, dacă am reținut bine

RB: Nu, nu

RN: Dup-aia te-ai lăsat 20 de ani, dup-aia te-ai reapucat. De ce, cum...?

RB: Nu. Eu m-am născut în Sinaia, de mic am urcat pe munți, am făcut sporturi legate de munți de pe la trei ani și așa. Am venit în București pe la 13 ani, 13 ani jumătate, 14. Nu pot să zic că în liceu am fost un dezastru, deci am stat numai pe munte, am făcut munțomăneală, am făcut chestii frumoase, cu chitara pe munte, cu cântatul, îmi placea, era alpinism, un pic din toate. S-a concretizat chestia asta. Pe la 23 de ani m-am oprit din asta. Asta pentru că am avut alte priorități, nu știu. Mi-am luat câini nordici, am început să fac sled dog, curse de atelaje canine... și la noi, și pe-afară, am fost și pe la mondiale. Când n-aveam curse la noi, că e o comunitate și a fost pe vremuri sau mai acum câțiva ani, și-acum mai sunt, era o comunitate destul de mare. Avem câte-o sută de participanți. Categorii de doi câini, de patru câini, de opt câini, de zece câini. Când n-aveam competiții ne puneam câte zece câini la sanie și umblam câte 50, 70, 100 de kilometri pe munți, făceam ture prin munți cu ei. Niște vremuri foarte frumoase. Și având animale alea trebuia să te ocupi de ei, nu puteai să le faci pe toate, trebuia să te duci cu ei, îi hrăneai, trebuia să-i antrenezi. Am făcut asta, m-am lăsat și de schi, și de snowboarding o vreme. Am făcut altele, m-am apucat de ce-am mai făcut, sailing. Sunt multe, nici nu... Nu mai zic de skydiving, acum zece ani m-am apucat de skydiving.

RN: În paralel cu arhitectura? Sau cu facultatea

RB: În paralel cu, nu, acum zece ani aveam firmă... Nu zic, acum zece ani m-am apucat de skydiving e o boală care nu e... e addicted grav asta cu skydivingul. Deci să sari din avioane, să zbori în tuneluri, să faci chestii de genul ăsta îți mănâncă și timp, și resurse. Vrei să pleci mult afară. Deci m-am apucat de skydiving n-am mai avut timp de munte. Și ce să vezi, anul trecut m-am prăbușit cu avionul, nu vreau să intru în detalii, cum și în ce fel. N-am mai apucat să sar din avion, m-am prăbușit cu avionul, mi-am rupt coloana, am stat două luni nemișcat și așa am început cu munții. Mă gândeam eu ce voiam eu să mai fac în viața mea și n-am mai făcut. A, voiam să merg în Himalaya. Păi, hai să merg în Himalaya. Am început să mișc după o lună jumate mă duc la baie... Am zis dacă tot mă duc la baie și mișc hai să-mi iau un bilet de avion, am plecat prin 27 41 Așa. Și am vorbit cu prietenul meu, cu avocatul meu, i-am zis, bă, hai să mergem, știam că el mai merge pe munte, hai să mergem în Himalaya. El până la urmă n-a mai venit. M-am dus. Am făcut două ture de-astea prin România de ateliere de alpinism, să mai învăț și eu nodurile, să nu încurc optul, blocatorul, reverso și toate alea, să pot să știu, să fac rapeluri, mă duceam totuși în Himalaya, nu era ușor și nu te duci acolo să faci prostii.

Mai multe detalii despre activitatea biroului de arhitectură Răzvan Bârsan + Partners găsiți pe www.razvanbarsan.com