Nevoia de spatiu intr-o lume cu limite
Intr-o societate orientata spre acumulare putini isi pun intrebarea “de ce?” atunci cand li se ofera mai mult. Mai mult, adica mai mare, mai spatios, mai impresionant. Un apartament cu patru camere e considerat mai bun decat unul cu doua. O vila e considerata mai buna decat un apartament cu patru camere. In fata bogatiei si a volumului, oamenii se simt brusc importanti si, fara sa evalueze daca au cu adevarat nevoie de acest spatiu sau cum anume isi vor schimba si lumea interioara in raport cu modificarile exterioare, alearga dupa iluzoria promisiune a lui “si atunci cand o sa am mai mult, o sa fiu mai fericit”. Sigur ca orice loc poate fi umplut sau ca ne putem adapta oricarui spatiu, ne putem obisnui cu averea, si ne simtit oprimati si limitati atunci cand avem prea putin. Dar oare chiar ne limiteaza un spatiu mic?
Sursa foto Captivatist
Arhitectii stiu ca Ernest si Peter Neufert au stabilit limitele minime ale spatiului necesar unui om pentru locuire si pentru diverse activitati, fie ele casnice sau sociale. Ei cunosc o serie de cifre care spun cat este suficient pentru a nu ne simti inghesuiti, limitati in miscari, oriunde ne-am afla. Cunosc cati centimetri sunt necesari oricui pentru ca, atunci cand deschide un dulap, sa o poata face fara a intalni alte obstacole in calea bratelor, dar si ce spatiu ii trebuie in jur atunci cand foloseste niste scari rulante, impreuna cu alti oameni, in public...
Cand vine vorba de “limite” maxime nimeni nu a incercat sa faca studii sau sa impuna parametri. E adevarat ca un asemenea demers pare inutil, si asta nu pentru ca lumea actuala este orientata spre acumulare, ci pentru ca dintotdeauna atitudinea umana a fost una de “cuceritor”. Cu toate contatiile pozitive si negative ale acestui cuvant.
Pe vremuri, o mana limitata de oameni punea stapanire pe teritorii si castele, din dorinta de putere si de a impresiona, de a stapani alti oameni. Astazi, toti cauta sa detina cat mai mult. Iar paradoxul lumii moderne este ca, desi numarul oamenilor de pe planeta creste, sunt din ce in ce mai multi si cei care detin, cu acte in regula, spatii si cladiri. Omenirea pune stapanire nu doar pe case mai mari, ci si pe masini mai mari, terenuri, paduri, munti, ape, fabrici. Se pune stapanire pana si pe Luna sau pe Marte, care au inceput sa fie impartite pe loturi bune de vanzare.
Si totusi, dintr-o alta perspectiva, aceasta dorinta de expansiune fizica ramane de neinteles. Orice om ar putea sa transforme eficient chiar si cel mai mic spatiu locativ intr-un camin adevarat. Calduros si placut vederii, confortabil... Asta pentru ca nu conteaza cat spatiu ai la dispozitie atunci cand lumea ta interioara e speciala. Poti crea in orice locuinta ceva minunat. Orice beci sau hambar poate deveni comod, creativ sau bine organizat. Si cu siguranta ati vazut macar o data in viata cum o mansarda amenajata cu imaginatie e mai frumoasa si mai placuta decat o intreaga vila plina cu cele mai luxoase tipuri de mobilier.
Unii, citind lucrurile de mai sus, m-ar putea acuza de o doza de socialism. Nu, nu cred in “sa ne multumim cu putin, ca sa ajunga la toti.” Si aceasta e o atitudine gresita, care impune limite de gandire si ne impiedica evolutia fireasca in cazul in care chiar avem ce pune in lume. Dar intre bogatia care se manifesta pe toate planurile si lacomie e o diferenta.
Pana la urma, nevoia de spatiu personal este destul de simpla: nu suntem niste uriasi care nu-si mai incap in piele pe masura ce se extind, ci niste fiinte fizice a caror bogatie sau evolutie se face din interior spre exterior. Imaginatia, spritul practic, responsabilitatea pentru resursele pe care le detii sunt la fel de pretioase. Iar administrarea inteligenta a unui spatiu mic face, parca inexplicabil, o multime de loc in viata fiecaruia.
Text Alina Miron
