Noul Muzeu Național al Literaturii Române: un spațiu dinamic, viu, în creștere

Am fost recent in vizita la noul sediu al Muzeului National al Literaturii Romane, inaugurat la data de 21.03.2017, si nu putem spune decat ca asteptarile ne-au fost depasite. Ajungand la cladirea aflata la nr. 8 al strazii Nicolae Cretzulescu din capitala si experimentand-o in ansamblu, impresia fireasca a fost ca povestea literaturii romane este spusa exact asa cum trebuie.

Institutia muzeala a luat nastere in 1957, infiintata fiind de criticul si istoricul literar Perpessicius, care a fost si director al muzeului pana in 1971. Vestigiile literare pe care MNLR le detine, dintre care enumeram manuscrise, carti vechi si rare, obiecte de arta plastica si obiecte detinute de marii scriitori romani, periodice si fotografii, au fost pastrate timp de aproape 50 de ani in Casa Kretzulescu. Dupa revendicarea si retrocedarea casei in 2007, muzeul s-a mutat temporar intr-un spatiu inchiriat in incinta Casei Presei Libere.  A urmat o alta relocare, in 2016, pe Calea Grivitei la nr. 64-66, iar incepand de anul acesta muzeul straluceste in frumoasa cladire de patrimoniu din centrul Bucurestiului.

Interiorul surprinde vizitatorii prin amenajarea moderna, pastrand clasicele vitrine de muzeu, dar in acelasi timp adaugand componenete interactive. La MNLR nu doar citesti, ci si auzi si vezi, experimentand complet metamorfoza continua a literaturii romane, de la scrieri medievale si pana la teatru. Fiecare spatiu expozitional are povestea lui, transmitand intr-un mod usor de inteles talcul genului literar pe care il cuprinde. Marile nume ale literaturii au afise mari pe pereti, iluminate puternic, nume de a caror opera ne aducem aminte de pe bancile scolii. 

In centrul salilor se gasesc vitrine pline cu carti, manuscrise si alte documente marcante. Muzeul adaposteste peste 300.000 de piese in cele peste 300 de colectii, dar exponatele sunt facsimilate, pentru pastrarea si conservarea celor originale. Daca parterul si primul etaj acopera poezia, proza si critica, mansarda si subsolul sunt deschise catre alte elemente izvorate din literatura, precum expozitii si evenimente conexe. Amenajarea comunica nu doar pentru public, ci si impreuna cu el, prin instalatii interactive si prin holograme - daca literatura inseamna, in prima faza, lectura, intelegerea ei ca fenomen face apel la toate simturile, gasindu-te inconjurat de informatie vizuala, audio si video.

Ca vizitator, simti ca informatia se transmite coerent si cu usurinta, fiecare intrare in sala fiind marcata cu tema / curentul literar pe care il prezinta. Daca o abordare muzeala clasica ar fi presupus, poate, ordonarea cronologica a exponatelor, noul MNLR te invita sa gandesti si sa faci legaturi intre spatii, opere, curente si autori. Sa intelegi creatia literara prin propriul tau proces semiotic. Si asta face din noul sediu al MNLR un spatiu viu si creativ, intr-o continua crestere si evolutie.

Povestea literaturii romane este transmisa in capitole bazate pe genuri si curente literare si regasite la fiecare etaj al muzeului. Ce v-a inspirat in a o spune astfel? 

CG: Initial am incercat sa punem lucrurile in ordine cronologica. In perioada medievala, veche, si in pasoptism, sec. XIX, ai putea zice ca lucrurile merg cu o anumita coerenta si cu o anumita viteza. Cum ne apropiem de sec. XX lucrurile iau alta turnura, vorbim de o mare desnitate de nume, curente, momente istorice. Era vorba si de cat spatiu alocam fiecarui moment si dupa aceea nu am mai fi avut loc sa vorbim despre perioada contemporana in niciun fel. Mai mult, ne-am dat seama ca in felul asta teatrul ar fi fost raspandit pe trei sau patru etaje: cate un pic la Asachi, apoi putin la Alecsandri, hai si cu Junimea, dar stai ca ar trebui sa avem si Caragiale, dar unde il punem si pe Ionescu? Nu s-ar fi inteles prea multe din teatrul romanesc si totusi avem niste momente ale dramaturgiei foarte interesante si importante si, daca tot sunt la teatru, ne-am dat seama ca fiecare spatiu din casa spune in sine o poveste si ca ce bine s-ar potrivit genul dramatic in mansarda, care e un spatiu teatral in sine si un fel de scena. Am inceput sa ascultam de ce poveste spunea casa si, coborand din mansarda, am realizat ce bine s-ar potrivi sa punem poezia in camerele ovale, cu stilul lor baroc pastisat si eclectic, si asa au inceput sa se lege lucrurile; practic, intr-o singura noapte, am reusit sa identificam in fiecare camera exact subiectul, numele autorilor si tematica pe care ne-am propus-o. Desigur ca a fost o abordare destul de logica sa ai genurile separate, ca sa se poata intelege. Astfel vizitatorii pot sa surprinda limba romana poetica din cele mai vechi timpuri pana in contemporaneitate si sa vada niste salturi fantastice de gandire, de limbaj, de problematici. In loc sa le punem in ordine cronologica, foarte scolastic, am propus niste teme, care pot sa evolueze in timp, in felul asta lasand libertate muzeului sa-si dezvolte niste programe curatoriale proprii si adecvate unor anumite momente.

Ne-am dat seama ca punand genurile literare pe niveluri se pot crea teme si subteme despre genul respectiv, avand un muzeu foarte dinamic si viu; in mod cert el nu va implini 100 de ani in forma in care il vedem astazi. Ne-am gandit la ideea asta de evolutie si de contact permanent cu publicul si cu interesul publicului, o strategie de atragere a publicului prin expozitii care sa se schimbe si sa creeze mai multa vizibilitate si mai mult dialog, sa promoveze mai usor anumite lucruri. Deci cumva e un suport destul de flexibil pentru viitoare alte viziuni curatoriale.

Tematicile pe care le-am propus sunt flexibile, de exemplu la parter, la poezie, avem o camera denumita “Despre ce scriu poetii”. Uneori e foarte simplu sa spunem ca scriu despre natura si despre iubire, dar sunt momente in care efectiv e greu sa spunem asta intr-un singur cuvant, si de-aia l-am alaturat pe Barbu cu Alecsandri. Am facut posibile asocieri intre nume si poeticitati diferite, in felul asta sa existe o viziune larga si surprinzatoare asupra posibilitatilor limbajului, cat si motive noi de a prezenta alte perechi de poeti, asemanatori sau total opusi. Ideea era sa cream niste modalitati de a face curatoriat intr-un mod contemporan, gandind muzeul asta sa fie foarte dinamic.

La etaj avem proza, critica si eseistica, intram un pic si in filosofie si avem o camera dedicata momentului interbelic. Sunt foarte multe lucruri in spatiul acela dar exista o anumita flexibilitate si o anumita curatenie a spatiului, asta este cert. Pe urma, mansarda e un fel de multi-cinema: avem teatru pentru ecranizari cu piese iconice ale teatrului romanesc, pe care le stie toata lumea - de exemplu “Steaua fara nume” sau cuplul Giugaru-Birlic in piese de Caragiale, Dinica, s.a.m.d., nume care au ramas si care sunt teatru, sunt literatura romana, si ni s-a parut super important ca ele sa fie in muzeu in momentele astea care-s foarte vii, sunt intrate in constiinta publica si cumva mentalul colectiv le vede ca figuri comice de referinta ale teatrului.

Daca ati avea ocazia, ati modifica ceva la proiectul pus in opera? Daca da, care ar fi modificarile?

CG: Ideea a fost de la inceput ca e un proiect care evolueaza si evident ca, la multa vreme dupa ce am incheiat proiectul, inca imi mai vin idei cu ce-as mai face, dar nu ma plang acum, e ok cu lucrurile care sunt acolo. 

Cum ati inscrie noul sediu al MNLR in spatiul muzeal romanesc de actualitate? Care credeti ca sunt urmatorii pasi pe care spatiile de expozitii de la noi ar fi necesar sa ii parcurga?

CG: Aici e o discutie foarte complexa, e clar ca muzeele din Romania au nevoie de un suflu nou. Multa lume a fost la MNLR si a zis ca da, e un standard nou, e un pas inainte, si ca ar trebui sa se intample multe lucruri asemanatoare in muzeele de la noi. M-as bucura sa colaboram si cu alte institutii muzeale si sa reusim sa aducem suflul asta nou. E mult de povestit aici, incepand de la curatoriat pana la sediile pe care le au muzeele, ce tipuri de programe au, cum isi vad sau nu isi vad publicul, este foarte, foarte vast domeniul. Se poate face o conferinta de cinci zile despre asta, dar eu sunt optimist in sensul ca lucrurile in muzeologie se misca ok.